Despăgubire. Sentința nr. 364/2013. Tribunalul BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 364/2013 pronunțată de Tribunalul BOTOŞANI la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 2381/40/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BOTOȘANI
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.364
Ședința publică de la 27.02. 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. P.
Asistent Judiciar E. P.
Asistent Judiciar D. C.
Grefier R. P.
Pe rol judecarea litigiului de muncă privind pe reclamanta P. M. C. și pe pârâta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului B., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Văzând că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre deliberare.
TRIBUNALUL,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. la data de 01.03.2011, reclamanta P. M. C. - prin Sindicatul ,,IMPACT” B. a chemat în judecată pârâta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului B., solicitând obligarea acesteia la plata:
- diferenței dintre salariul cuvenit pentru luna iulie 2010 și pentru următoarele luni până la data de 31.12.2010, sau în continuare până la revenirea salariilor la cuantumul avut în luna iunie 2010 potrivit contractului de muncă, respectiv actelor adiționale la contractele individuale de muncă și salariile plătite efectiv. A solicitat, de asemenea, calcularea, alocarea și plata sumelor reprezentând diferența de 25 % dintre salariul cuvenit și salariile plătite efectiv reclamanților;
- salariului potrivit contractului de muncă, respectiv actelor adiționale la contractului de muncă începând cu data introducerii acțiunii;
- sumelor susmenționate actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective a sumelor datorate;
- în solidar a cheltuielilor de judecată ,conform art.274 Cod proc.civ.
În fapt, reclamanta a arătat că începând cu luna iulie 2010 a primit salariul micșorat cu un procent de 25 % față de cel cuvenit potrivit contractului de muncă încheiat cu angajatorul pârât.
A arătat că potrivit art.10 din Codul Muncii, cu completările și modificările ulterioare „ Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu”.
Contractul individual de muncă este deci convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți.
Astfel, raportul de muncă s-a stabilit între cele două părți, angajatorul și reclamanta. Consideră că reținerea unui procent din drepturile salariale reprezintă o încălcare a prevederilor Codului Muncii.
Reclamanta a pretins și încălcarea art. 41 și 164 din Codul muncii, potrivit căruia orice reținere din salariu poate fi efectuată doar în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, întrucât angajatorul nu a dovedit că ar fi obținut un titlu executoriu care să-i permită diminuarea salariului. În plus, conform art. 156 din același cod, plata salariului este prioritară, iar acceptarea de către salariat a unei plăți parțiale din salariu nu are semnificația unei renunțări la integralitatea drepturilor salariale cuvenite.
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Codului muncii, Legii 54/2003, Legii 168/1999, Codului de procedură civilă.
În dovedire, reclamanta a depus înscrisuri.
Pârâta DGASPC a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii considerând că este posibilă modificarea unilaterală a salariului, prin decizie a angajatorului, în ipoteza incidenței unui act normativ și a unei perioade determinate. A arătat că orice modificare a salariului trebuie să aibă în vedere nu doar reglementările Codului Muncii, așa cum eronat s-a reținut în cererea de chemare în judecată ci și alte prevederi legale din legislația muncii menționând și art.157 alin.2 care prevede că „ sistemul de salarizare a personalului autorităților și instituțiilor publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege…”
În drept și-a întemeiat susținerile pe dispozițiile Legii nr.118/2010 și prevederile Codului Muncii.
În concluzie a solicitat respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unor părți care nu au calitate procesuală.
La termenul din 07.11.2011 instanța a pus în discuție, din oficiu, necesitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii 118/2010 în raport cu aplicarea prevederilor art. 147 al. 2 și 146 din Constituția României.
Curtea Constituțională a fost sesizată prin încheierea de ședință din acea dată, iar în tem. art.244 alin.1 pct.1 Cod proc.civ. s-a suspendat judecata cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate.
Prin Decizia nr.871 din 23.10.2012 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Cauza a fost repusă pe rol la data de 04.02.2013.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța constată că:
Reclamanta a fost salariata unității pârâte inclusiv în perioada începând cu 1 iulie 2010.
Începând cu 03.07.2012 drepturile salariale ale reclamantei – conform susținerilor ambelor părți - au fost diminuate cu 25 %.Aplicarea reducerii salariale începând cu această dată rezultă din cuantumul reținerii din salariu ce a fost aplicată pentru luna iulie_ prin comparație cu reținerea operată în luna august a aceluiași an ( fila 24 ds .) . .
Începând cu 03.07.2010, prin art.1 alin.1 din Legea 118/2010, s-a dispus reducerea drepturilor cuvenite personalului bugetar cu 25 %. Această măsură a avut caracter temporar respectiv până la 31 decembrie 2010 și a fost considerată constituțională atât prin Deciziile 872 și 874/2010 ale Curții Constituționale cât și prin Deciziile 975/2011 și 1155/2011 ale aceleiași instanțe.
S-a reținut că măsura dispusă de legislativul din România respectă prevederile art.53 din Constituția României întrucât măsura reducerii drepturilor salariale ale personalului bugetar a fost determinată de necesitatea păstrării unui echilibru bugetar în condiții de criză economică severă, cuantumul de 25 % al reducerii păstrând justul echilibru între interesul general al societății și drepturile indivizilor, printre care se numără și dreptul la muncă.
Prin Decizia nr.20 din 17 octombrie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009 - 2010, după . Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Chiar dacă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție privește indemnizația de concediu Tribunalul B. menționează că motivele pentru care s-a arătat că reducerea cu 25 % a drepturilor salariale se aplică începând cu 3 iulie 2010 sunt incidente și în cauza de față.
În motivarea soluției instanța va reda și motivația avută în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție în pronunțarea Deciziei nr.20 din 17.10.2011 la recursul formulat în interesul legii . Astfel, a reținut Înalta Curte în emiterea acestei decizii că prin aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
În plus, conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o.
Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.
În acest sens s-a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului dreptului este prevăzută în Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului drepturilor s-a arătat că este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile Curții Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, s-a apreciat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului drepturilor ) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (Hotărârea din 20 noiembrie 1955, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă angajații să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/1994; Hotărârea din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).
În caz contrar, după cum s-a pronunțat deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Cauza S. și alții împotriva României).
În altă ordine de idei, s-a reținut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările și completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin Convenție (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului).
Astfel ,în cauza de față nu se poate aprecia că reclamanta deținea un bun în sensul art.1 din Protocolul I Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la drepturile salariale astfel încât instanța, va respinge ca nefondată acțiunea în pretenții bănești formulată de acestea.
Pe de altă parte nu sunt aplicabile nici prevederile art. 41 din Codul Muncii întrucât nu a existat o modificare unilaterală a contractelor de muncă. În sistemul bugetar cuantumul salariului nu este negociat de părțile contractante ci conform art. 157 alin. 2 din Codul Muncii în forma în vigoare în iulie 2010 sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca nefondată acțiunea în pretenții bănești formulată de reclamanta P. M. C., domiciliată în B., . J, ., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. de Asistență Socială și Protecția Copilului B., cu sediul în B., ..4, jud.B., acțiunea având ca obiect plata actualizată a diferențelor salariale în procent de 25 %, conform Legii 118/2010 pentru intervalul 1.07._10.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 27.02.2013.
Cu opinie în același sens
Președinte, Asistenți judiciari, Grefier,
P. I. P. E., C. D. P. R.
Red.P.I./27.03.2013/Tehnored.P.R./28.03.2013/ Ex.4
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Contestaţie act. Sentința nr. 216/2013. Tribunalul BOTOŞANI → |
|---|
