Obligaţie de a face. Sentința nr. 159/2015. Tribunalul BOTOŞANI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 159/2015 pronunțată de Tribunalul BOTOŞANI la data de 30-01-2015 în dosarul nr. 2731/40/2014
Dosar nr._ Litigiu de muncă
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BOTOȘANI
SECȚIA I CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.159
Ședința publică din 30.01.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE M. C.
Asistenți judiciari E. P.
D. C.
Grefier L. C.
Pe rol pronunțarea asupra litigiului de muncă privind pe reclamanții U. V., I. C., H. A., B. M., N. M., G. E., N. M., S. G., Soltz M., C. C., Popoaiei G., Nacuta D. M., S. M., B. C. E. I., R. (B.) E. - prin reprezentant legal L. S. din Învățământ B. în contradictoriu cu pârâții Grădinița cu P. Prelungit „Șotron” B., C. L. B., U. Administrativă Teritorială a Municipiului B..
Dezbaterile cauzei în fond au avut loc în ședința publică din 21 ianuarie 2015, cuvântul părților fiind consemnat în încheierea de ședință din acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța având nevoie de timp mai îndelungat pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru azi, când:
TRIBUNALUL
Asupra litigiului de muncă de față:
Prin cererea înregistrată al Tribunalul B. la data de 23.06.2014 sub numărul_ reclamanții U. V., I. C., H. A., B. M., N. M., G. E., N. M., S. G., Soltz M., C. C., Popoaiei G., Nacuta D. M., S. M., B. C. E. I., R. (B.) E. prin reprezentant L. S. din Învățământ B. au chemat in judecata parații:
Grădinița cu P. Prelungit „Șotron” B., reprezentata prin director in calitate de ordonator terțiar de credite;
C. L. al Municipiului B., in calitate de ordonator principal de credite, dar si de finanțator al unităților de invatamant preuniversitar de stat conform art.1 din HG 538/2001;
U. A. Teritoriala . Primar pentru ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată să se dispună obligarea prim-paratei la plata de despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale recalculate ținând cont de prevederile Legii 221/2008 pentru aprobarea OG nr.
15/2008 și salariile efectiv încasate, începând cu 14.05.2011 si pana la pronunțarea hotărârii, în raport de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant, actualizate în funcție de coeficientul de inflație de la data la care erau datorate salariile (ultima zi a fiecărei luni) si pana la înregistrarea acțiunii la instanța plus dobânda legala de la data înregistrării acțiunii si până la pronunțarea hotărârii judecătorești;
Au mai cerut obligarea pârâților doi si trei, in calitate de ordonatori de credite, la asigurarea fondurilor necesare plații despăgubirilor.
In drept, au invocat dispozițiile art. 17, art. 23, art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.l din Protocol, art.l, art. 4 și art. 20 din Carta Socială Europeană, art. 9,11,15,16,20,41,47,53,135 și 154 din Constituția României, Decizia nr.1/2013 din 21.01.2013 a ÎCCJ [ Mo.Of.nr.118 din 01.03.2013], art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, Legea nr. 63/2011, Legea 283/2011, OG 37/2008, Legea 221/2008 si OG 15/2008.
În motivare s-a arătat că membrii de sindicat pentru care este formulată acțiunea fac parte din personalul didactic/didactic auxiliar si au calitatea de angajați ai prim pârâtei.
P. la data de 13.05.2011 reclamanții au beneficiat de salarizare cu recunoașterea coeficientului de multiplicare 1,000 = 400 lei, ce a fost stabilit prin Legea 221/2008 data pentru aprobarea OG nr. 15/2008.
Legalitatea salarizării pana la 13.05.2011 cu respectarea coeficientului de multiplicare stabilit prin Legea 221/2008 este in afara oricărui dubiu deoarece pentru perioada 01.10._09 a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3/2011, pe calea recursului în interesul legii . În luna ianuarie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice care, prin art. 30, stabilește obligativitatea ca reîncadrarea salarială sa fie făcuta cu respectarea nivelului de salarizare din luna decembrie 2009, care se raporta in mod legal la coeficientul de multiplicare 1 = 400 lei, aspect reiterat si in art. 5 alin. 1 din OUGnr. 1/2010. Începând cu data de 03.07. 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, prin care s-a prevăzut pentru perioada iulie-decembrie 2010 diminuarea veniturilor brute pentru întregul personal plătit din fonduri publice dar fără a se modifica coeficienții de calculare a salariilor de bază stabiliți de Legea nr. 221/2008. Începând cu data de 01.01.2011 au intrat în vigoare prevederile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice care au majorat salariile diminuate de Legea nr. 118/2010 cu 15%, în același fel, din nou fără a se modifica coeficienții de calculare a salariilor de bază. Art. 1 din Legea nr. 285/2010 stabilește că salarizarea în anul 2011 pornește de la salariile de referință stabilite in luna octombrie 2010, în conformitate cu prevederile Legii 330/2009, și implicit cu luarea în considerare și a prevederilor Legii 221/2008.
Acest principiu al cursivității in păstrarea nivelului minimal de salarizare câștigat in luna decembrie 2009 este preluat si in perioada următoare, in sensul ca Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, menține salariul pentru anul 2012 la nivelul celui din decembrie 2011.
Deasemenea, prin O.U.G nr. 19/2012 s-a dispus recuperarea, cel puțin parțiala, a diminuării operate prin Legea nr. 118/2010, stabilindu-se o "creștere" salariala cu 8% începând cu data de 01.06.2012 și cu 7,4% începând cu 01.12.2012.
Intenția de recuperare a diminuării din iulie 2010 rezulta fara echivoc din expunerea de motive in care se precizează: „măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul inițial al acestor drepturi ținând cont de preocuparea Guvernului de asigurare a unei majorări prudente a salariilor personalului din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010"
Din înșiruirea de acte normative de mai sus rezulta in mod neîndoielnic ca atat diminuarea de 25% prevăzută de Legea 118/2010 cat și majorarea ulterioară de 15% trebuiau a fi aplicate unei baze de calcul consacrate prin lege la finalul anului 2009 si perpetuată apoi, în baza unor dispoziții legale, atât în anul 2010, cât și în anul 2011. Evident, in cazul cadrelor didactice acest calcul implica utilizarea coeficientului 1,000 în cuantum de 400, 00 lei.
Cu toate acestea, la data de 14.05.2011 a intrat în vigoare Legea nr. 63/2011 care a schimbat sistemul de calculare a salariilor exclusiv in invatamant:
în loc de coeficientul de multiplicare 1=400 și coeficienții de ierarhizare care, înmulțiți, dădeau valoarea salariului de bază de încadrare s-au introdus prin noul act normativ valori absolute ale salariului de bază de încadrare ierarhizate direct în funcție de nivelul studiilor, funcția îndeplinită și vechimea în învățământ, precizate în anexa nr. 2 și anexa nr. 3a.
Făcând o comparație intre noul nivel de salarizare, stabilit conform Legea nr. 63/2011, si salariile puse efectiv in plata pana in aprilie 2011, au observat că, in loc sa se tinda spre o reconstituire a salariilor din luna iunie 2010 in realitate s-au readus salariile personalului didactic la nivelul salariilor din lunile ianuarie-martie 2008, ignorându-se salariile legale din luna iunie 2010 precum și salariile legale din luna aprilie 2011 .
Majorările salariale stabilite prin O.U.G. nr. 19/2012, cu 8% începând cu data de 01.06.2012 și cu 7,4% începând cu 01.12.2012 nu au acoperit reducerea de peste 35% operată de Legea nr. 63/2011 deși în expunerea de motive se precizează: „măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul inițial al acestor drepturi, ținând cont de preocuparea Guvernului de asigurare a unei majorări prudente a salariilor personalului din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010".
Pentru demonstrarea neconformității exigențelor din expunerea de motive la OUG nr. 19/2012, prezintă exemple privind modalitatea de calculare a salariilor .
Este cât se poate de evident că majorările impuse de OUG nr. 19/2012 nu au asigurat principiul de bază al acestei ordonanțe, acela de a se reveni „la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010".
Mai mult decât atât, se observă că prin Legea nr. 63/2011 salariile personalului didactic au fost reduse cu sume semnificative sub salariile legale diminuate prin Legea nr. 118/2010. Abia prin aplicarea majorarărilor prevăzute de OUG nr. 19/2012 s-a ajuns la nivelul salariilor legale diminuate prinLegea nr. 118/2010.
Astfel, dacă în luna iunie 2010 un profesor I cu studii superioare de lungă durată, cu gradul didactic II și vechime între 6-10 ani avea un salariu de bază legal de 1617,20 lei, după aplicarea integrală a majorărilor prevăzute de OUG nr. 19/2012, salariul de bază a ajuns abia la 1216,75 lei, cu cea. 25% mai mic decât salariul cuvenit de drept, doar cu 3,85 lei mai mare decât salariul legal diminuat de Legea nr. 118/2010.
In același fel, dacă în luna iunie 2010 o învățătoare/educatoare cu studii medii de specialitate, cu gradul didactic II și vechime între 6-10 ani avea un salariu de bază legal de 1402 lei, după aplicarea integrală a majorărilor prevăzute de OUG nr. 19/2012, salariul de bază a ajuns abia la 1055,52 lei, tot cu cea. 25% mai mic decât salariul cuvenit de drept și doar cu 3,85 lei mai mare decât salariul legal diminuat de Legea nr. 118/2010.
Reducerea salarială dispusa prin Legea nr. 63/2011 este nelegala si trebuie înlăturata din următoarele considerente:
Reducerea salariilor fara nici o justificare cu peste 25% (alt procent de 25%
decât cel ce fusese dispus prin Legea 118/2010 !!!), numai in invatamant, incalca:
atât art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CADO, conform căruia „ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional")
cât și prevederile art. 1 ale Protocolului nr. 12 la Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Omului: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. ").
Restrângerea salarială rezultată din prevederile Legii nr. 63/2011 raportată la salariile legale din luna iunie 2010 precum și a salariilor legale din luna aprilie 2011 nu este justificată nefiind întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume:
„ Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți
(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2)Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fiară a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."
Fată de această situație, pentru a se asigura respectarea protocolului nr. 6 la convenția pentru apărarea drepturilor omului, pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, învederează instanței de judecată faptul că potrivit prevederilor art. 11 din Constituția României, statul român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Urmare a acestei prevederi constituționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele anexă se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante. Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea acestora de către autoritățiile naționale, cât și înlăturarea eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant. În consecință, primul judecător al Convenției este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile convenționale, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului, au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Așa cum s-a menționat mai sus, potrivit prevederilor art. 11 alin.2 din Constituția României revizuită, tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, ceea ce înseamnă că, după ratificare Convenția a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și a dobândit în cadrul acestuia aplicabilitate directă, dispozițiile Convenției având forța constituțională și supralegislativă, fapt precizat și în prevederile art. 4 din Noul Cod Civil.Consideră că, în cauză sunt incidente și prevederile art.l din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, act care de altfel face parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenției de către România, prin Legea nr.30/18 mai 1994.
În hotărârea Gasus - împotriva Olandei din 23 februarie 1995, Curtea a explicat că noțiunea de bun reglementată de art. 1 al Protocolului are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate și deci bunuri în sensul acestei dispoziții. CEDO a arătat ca noțiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoana ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească. în cuprinsul acestei decizii a fost prezentată legislația națională care reglementează compunerea salariului funcționarilor publici și s-a arătat că, în mod neândoielnic, salariul funcționarilor publici cuprinde, alături de alte elemente suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Aceste două elemente au coținut economic și, dacă legiuitorul român nu ar fi suspendat dreptul periodic, reclamantul ar fi putut să aibă în patrimoniul său, în mod efectiv și licit, sumele aferente suplimentelor. Prin suspendarea periodică, reclamantul a fost privat de un drept constituit prin lege și ca urmare un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit sa-1 dobândească în mod efectiv.
Curtea constată că, prin neacordarea efectivă a drepturilor aferente celor două suplimente a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art.l 1 și art. 20 din Constituția Romaâniei, se va acorda prioritate reglementării internaționale, la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Neacordarea drepturilor de natură salarială, prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea 188/1999R, se circumscrie și încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil, în sensul consacrat prin jurisprudență CEDO. Dacă s-ar admite teza îmbrățișată de prima instanță, conform căreia neadoptarea unei reglementări subsidiare ulterioare, pentru concretizarea dreptului, ar conduce la imposibilitatea acordării acestuia de către autoritățile angajatoare sau de către instanțele judecătorești sesizate, ar însemna că reglementarea privind cele două categori de drepturi salariale să fie în întregime iluzorii și teoretice.
În concepția jurisprudenței CEDO instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art. 1 din Protocolul 1 și art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.
Astfel, partea a doua a articolului 1 din Protocolul 1 prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a titularului dreptului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
în aceste condiții, aceste drepturi salaríale devin un drept constituit prin lege, un drept legitim, licit, iar reclamanții ar fi putut sa aibă în patrimoniul său, în mod efectiv și licit, sumele aferente acestor drepturi salaríale, cu atât mai mult cu cât actele normative în domeniu prevăd expres menținerea cuantumului acestor drepturi salaríale în continuare.
Este în afara de orice discuție ca, prin suspendarea acestor drepturi salaríale reclamanții au fost privați de un drept constituit prin lege și ca urmare un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit să-1 dobândească în mod efectiv și prin neacordarea efectivă a acestor drepturi salaríale, a avut loc o încălcare a prevedrerilor art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art. U și art. 20 din Constituția României se va acorda prioritate reglementărilor internaționale, la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției. În speța de față, niciuna dintre condițiile enunțate în textul Protocolului nu se regăsește și, de altfel, este necesar ca toate cele trei condiții să fie cumulativ îndeplinite.
În susținerea acțiunii invocă si Sentința Civila nr._/2013, data in dosarul nr._/109/2012 a Tribunalului Argeș. Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece s-ar incălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudentiale si a reducerii încrederii justitiabililor in sistemul judiciar.
Problema practicii neunitare a instanțelor de judecata primește in momentul de fata, spre deosebire de perioada de aplicabilitate a Codului de procedura civila 1865, o soluție satisfăcătoare prin art. 514 - 518 din noul Cod de procedura civila.
Conform acestor texte de lege, instanțele sesizate cu probleme de drept care nu au primii o dezlegare unitara in practica vor sesiza înalta Curte de Casație si Justiție, la cererea părtilor sau din oficiu, in vederea pronunțării unei hotărâri asupra problemei respective, urmând ca aceasta sa fie obligatorie pentru instanțele ce vor fi sesizate ulterior cu aceeași problema.
O reglementare expresa a problemei practicii neunitare este data prin art. 261 - 265 din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM 387/2005, dar aceasta reglementare nu face decât sa impună consultări trimestriale obligatorii pentru toti judecătorii din circumscripția unei curți de apel, fara a impune tranșarea problemei respective.
Așadar pe langa recursul in interesul legii, procedura care nu se afla la indemana pârtilor, consider ca practica unitara a instanțelor de judecata ar putea fi asigurata prin intermediul instituției puterii de lucru judecat si jurisprudentei CEDO in materie.
Hotărârea irevocabila anterioara a fost pronunțata cu privire la alte persoane, dar problema juridica tranșata este identica (nelegalitatea deciziei de reducere a pensiei sau a altor drepturi câștigate în instanțe, caracterul abuziv al unei clauze care prevede perceperea unui comision de risc . credit bancar, etc.).
Jurisprudenta CEDO din ultima perioada statuează, cu valoare de norma supraconstitutionala, imposibilitatea pronunțării in cauze identice a unor soluții contradictorii si diametral opuse, utilizând noțiuni foarte apropiate de precedentul judiciar.
De remarcat ca insesi hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obliga instanțele naționale la pronunțarea unor hotărâri in consens cu practica CEDO in respectiva problema de drept.
De asemenea, trebuie remarcat ca hotărârile CEDO citate mai jos se refera in mod direct sau indirect la precedentul judiciar ca element de asigurare a interpretării si aplicării unitare a legii.
In prealabil, trebuie precizat ca, in conformitate cu art. 20 din Constituție, dispozițiile privind drepturile si libertățile cetățenilor trebuie sa fie interpretate in concordanta cu pactele si celelalte tratate la care România este parte. Cum România este parte la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, hotărârile CEDO sunt obligatorii pentru instanțele romanești.
Înalta Curte de Casație si Justiție a valorificat in mod judicios jurisprudența CEDO, arătând ca judecătorului național ii revine rolul de a aprecia, pe de o parte, in sensul art. 20 din Constituție cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (in speța fiind vorba despre CEDO), iar pe de alta parte, in sensul art. 148 alin. (2) din Constituție cu privire la compatibilitatea si concordanta normelor din dreptul intern cu reglementările si jurisprudență comunitare.
Judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului si are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurandu-i preeminenta fata de orice alta prevedere contrara in legislația naționala, fara sa fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de catre legiuitor" (hotărârea CEDO pronunțata in cauza D. P. împotriva României, publicata in M.Of. nr. 830/05.12.2007).
Prin hotărârea pronunțata in cauzele conexate C-388/06 si C-385/06, Curtea de Justiție de la Luxembourg a reținut (in materia dreptului administrativ) cu privire la rolul ce revine judecătorului național in calitate de prim judecător comunitar ca „este de competenta instanței naționale sa asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând in măsura necesara un act normativ național precum legea generala, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.
Instanța naționala poate pune in aplicare principiile comunitare ale securității juridice si protecției încrederii in aprecierea comportamentului atat al beneficiarilor fondurilor pierdute, cat si al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității sa fie pe deplin luat in considerare".
-Aceste susțineri sunt sprijinite si de Hotărârea din 06.12.2007 a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza B. împotriva României) prin care a fost constatata încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Prin Hotărârea pronunțata in cauza B. contra României, CEDO a condamnat Statul R. pe motiv ca sistemul judiciar romanesc nu asigura stabilitatea circuitului juridic prin faptul ca permite pronunțarea in cauze identice a unor soluții contradictorii si diametral opuse.
-De asemenea, in cauza Pilot Service contra României, CEDO a statuat ca obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din Convenție nu face nici o diferențiere intre cauzele prin care s-a admis acțiunea si cele prin care s-a respins acțiunea, hotărârea trebuind sa fie respectata si aplicata indiferent de rezultatul procesului.
Mai mult de atat, in cauza Zazanis si alții contra Greciei, CEDO a statuat ca obligația de a executa o hotărâre nu se limitează la dispozitivul acesteia, iar autoritățile nu pot repune in discuție problema soluționata prin hotărârea definitiva.
In plus fata de cele menționate anterior, in cauza Amuraritei contra României, CEDO a stabilit ca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 trebuie interpretat prin prisma preeminentei dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat in preambulul Convenției.
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești sa nu mai poată fi contestate.
Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie sa depună diligente pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe si sa interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problema.
Așadar, instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit sa mai repună in discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
In concluzie. CEDO a stabilit ca instanțele sunt obligate sa tina cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea in discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o incalcare a art. 6.1 din Convenție.
Totodată, in susținerea acțiunii învederează si prevederile Dispoziției nr.972 din 21 noiembrie 2012 referitoare la sesizarea formulată de președintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României.
Hotărârea judecătorească fiind înzestrată cu autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a tranșat deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească produce efecte din momentul pronunțării, iar, după rămânerea irevocabilă, ea se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu, reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției.
Parlamentul (fie Camera Deputaților, fie Senatul), în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, nu poate să se substituie puterii judecătorești, respectiv să soluționeze, prin hotărâri proprii, litigii ce țin de competența instanțelor judecătorești.
De asemenea, legiuitorul nu poate modifica, suspenda sau stinge efectele unor hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.
Senatul nu are competența constituțională de a realiza justiția, respectiv de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective. Orice interpretare care conduce la înfăptuirea competențelor constituționale exclusive ce aparțin altei autorități publice, astfel cum sunt acestea precizate în Titlul III din Legea fundamentală, dă naștere unui conflict juridic de natură constituțională între respectivele autorități.
Procesul civil constituie activitatea desfășurată de instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în cauzele civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești. Așadar, procesul civil parcurge două faze: faza judiciară și faza executorie, executarea hotărârii judecătorești fiind, deci, circumscrisă noțiunii de "proces".
Curtea observă că, prin votul negativ cu privire la starea de incompatibilitate constatată irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, Senatul a acționat ultra vires, arogându-și competențe care aparțin puterii judecătorești. Prin urmare, Curtea constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească și autoritatea legiuitoare, de natură a împiedica puterea judecătorească să-și îndeplinească atribuțiile constituționale și legale cu care a fost învestită.
Consideră ca prevederile Dispoziției nr.972 din 21 noiembrie 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție sunt aplicabile si în cazul acțiunii noastre întrucât Parlamentul sub presiunea administrației B. prin legiferarea Lg.63/2011, a încercat a se substitui Puterii Judecătorești, în încercarea disperată de a diminua drepturile câștigate in instanțele din România de către salariații din învățământul românesc.
Fac aceasta afirmație in contextul in care dreptul de a se aplica dispozițiile Legii nr. 221/2008 a fost recunoscut de instanța doar in județele B. si Suceava si, dupa ce acest punct de vedere a fost generalizat prin Decizia ICCJ data pe calea recursului in interesul legii. Parlamentul României a ales sa eludeze hotărârile judecătorești prin emiterea unui act normativ contrar acestora, respectiv Legea 63/2011.
Reclamanții au invocat ulterior excepția de neconstituționalitate a Legii 63/2011. Tribunalul a sesizat Curtea Constituțională.
C. L. B. și Municipiul B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesual pasive. Au formulat cerere de chemare în garanție a directorului unității școlare. Pe fondul cauzei a menționat că prin Nota 116/2010 a MECTS s-a stabilit că drepturile salariale nu pot fi acordate retroactiv în baza Deciziilor Curții Constituționale, iar prin Nota 896/2011 s-a menționat că statele de funcții trebuie avizate de inspectoratele școlare județene. D. ordonatorul terțiar de credite răspunde de plata drepturilor salariale.
Prin încheierea din 02.12.2014 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de chemare în garanței cât și excepția lipsei calității procesual pasive.
Tribunalul a pus în discuție din oficiu excepția prescrierii dreptului la actiune privind drepturile solicitate pentru intervalul 14 mai 2011-31 mai 2011. Potrivit art 268 litera c din Codul Muncii drepturile salariale pentru luna mai 2011 au fost acordate cel mai târziu la 12 iunie 2011 iar o acțiune privind acordarea unor eventuale diferențe sau despăgubiri putea fi introdusă cel mai târziu la data de 12 iunie 2014 . Cum prezenta cerere a fost depusa pe rolul Tribunalului B. la data de 23 iunie 2014 rezultă că este dată excepția prescriptiei dreptului material la acțiune pentru drepturile aferente intervalului 14 mai 2011- 31 mai 2011 .
În ceea ce privește acțiunea formulată Tribunalul a solicitat precizări de la reclamanți în legătură cu eventualele contestații formulate în temeiul Legii 63 din 2011 cu privire la deciziile de reîncadrare salarială . La ultimul termen de judecată reclamanții au arătat că numiții U. V., I. C., H. A., B. M., N. M., G. E., N. M., S. G., Soltz M., C. C., Popoaiei G., Nacuta D. M., S. M., B. C. E. I., R. (B.) E. au formulat contestație împotriva deciziilor emise în temeiul Legii 63 2011 iar soluția pronunțată în mod irevocabil a fost acea de respingere a acțiunii . În prezenta cauză aceștia au solicitat acordarea unor despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale ce li s-ar fi cuvenit prin aplicarea Legii 221 din 2008 si după data intrării in vigoare a Legii 63 din 2011 respectiv începând cu 1 iunie 2011 . Au invocat în primul rând faptul ca aceste despăgubiri li se cuvin în temeiul principiului cursivității in păstrarea nivelului minimal de salarizare câștigat in luna decembrie 2009. Au făcut referire la faptul ca prin actele normative apărute ulterior coeficientul de salarizare ce trebuie acordat a fost stabilit la nivelul 1 de 400 de lei . Acest coeficient de ierarhizare 1 de 400 de lei ar trebui acordat, în opinia reclamanților, și după . Legii 63 din 2011 în temeiul acestui principiu al cursivității. Tribunalul nu a identificat însă nicio dispoziție legală din care să rezulte acest principiu al cursivității în păstrarea nivelului minimal de salarizare câstigat in luna decembrie 2009 .
În ceea ce privește Legea 63 din 2011 chestiunea legată de o eventuală diminuare a drepturilor salariale față de cele posibil a fi stabilite prin Legea 221 din 2008 a fost analizată și de Curtea Constituțională încă înainte de promulgarea actului normativ de reglementare a modalității de stabilire a dreptului salariale a personalului didactic și didactic auxiliar. Astfel prin Decizia nr. 575 din 4 mai 2011 privind obiecția de neconstituționalitate a Legii privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ pronunțată de Curtea Constituțională a stabilit că acest act normativ respectă prevederile Constituției. În motivarea deciziei se arată că
………….
„Se mai susține că prevederile Legii privind încadrarea și salarizarea în 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ sunt de natură să aducă atingere drepturilor salariale și de natură salarială, constituind astfel o ingerință care afectează dreptul de proprietate în substanța sa. Referindu-se la o . cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și la interpretarea dată de această Curte noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ca înglobând orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât drepturile salariale și de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate, autorii sesizării conchid că reducerea drepturilor salariale și de natură salarială ca urmare a algoritmului de calcul stabilit de legea supusă analizei echivalează, practic, cu o expropriere.
Din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, se constată că dreptul la anumite foloase bănești în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiții, unui drept de proprietate și analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În această privință, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată.
Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu un anumit cuantum. Reluând aceste considerente în Hotărârea din 20 mai 2010, pronunțată în Cauza Lelas împotriva Croației, paragraful 58, Curtea a reținut că nu este consacrat prin Convenție dreptul de a continua să fii plătit cu un salariu într-un anumit cuantum; venitul care a fost câștigat reprezintă însă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în același sens, Hotărârea din 13 iulie 2006 pronunțată în Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 24 martie 2005 pronunțată în Cauza Erkan împotriva Turciei, Hotărârea din 9 noiembrie 2000 pronunțată în Cauza Schetini și alții împotriva Italiei). Aceeași distincție semnificativă este realizată și în jurisprudența Curții Constituționale, aplicabilă, mutatis mutandis, în prezenta cauză (spre exemplu Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010).
Raportând, în temeiul art. 20 din Constituție, reglementarea criticată la interpretarea dată prin aceste considerente de principiu dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se constată că susținerile autorilor sesizării sunt neîntemeiate. Astfel, legea supusă controlului Curții stabilește drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare și până la finele anului 2011, așadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Ca urmare, nu se poate reține că dispozițiile sale ar stabili o ingerință de tipul privării de proprietate prohibită de Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Cât privește salariul care urmează a fi plătit în viitor, Curtea reține că este dreptul autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu în Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare.
De altfel, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009 pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, și Hotărârea din 2 februarie 2010 pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, aplicabile mutatis mutandis).
Se mai invocă, în același context, că reducerea drepturilor salariale și de natură salarială, operată prin legea criticată, este de natură să aducă atingere principiului protecției așteptărilor legitime a cetățenilor, care obligă organele statului să acționeze în conformitate cu prevederile legale în vigoare, astfel încât cetățenii să aibă posibilitatea de a conta pe previzibilitatea normelor legale adoptate, fiind în măsură să își planifice viitorul în contextul drepturilor conferite prin aceste dispoziții.
Principiul invocat de autorii sesizării, dezvoltat într-o bogată jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, impune existența unei legislații predictibile, unitare și coerente. De asemenea, impune limitarea posibilităților de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea, ceea ce presupune obligații deopotrivă opozabile atât legiuitorului primar, cât și celui delegat.
Examinând legea criticată prin prisma exigențelor menționate, se constată că acestea nu sunt încălcate, câtă vreme Legea privind încadrarea și salarizarea în anul 2011 a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământ a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii socio-profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat.
Principiul previzibilității legii și al protecției așteptărilor legitime a cetățenilor este invocat de autorii sesizării în corelație cu prevederile art. 47 alin. (1) și ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituție, care reglementează obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, precum și de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții. Examinând atât expunerea de motive a legii ce face obiectul sesizării, precum și punctul de vedere exprimat de Guvern, se constată că această lege temporară a fost promovată în scopul de a crea premisele necesare pentru ca statul să își îndeplinească obligațiile constituționale menționate, prin aplicarea măsurilor preconizate urmând să se asigure existența fondurilor necesare pentru ca întreg personalul din învățământ să își poată primi drepturile cuvenite, în aceleași condiții, fără discriminări. În plus, drepturile câștigate nu sunt cu nimic afectate prin noua reglementare.
Pentru toate aceste motive, nu se poate reține nici încălcarea celorlalte reglementări din acte internaționale invocate de autorii sesizării în finalul acesteia.„
În consecință Curtea Constituțională a stabilit la nivel general că Legea 63 din 2011 nu încalcă dispozițiile constituționale și nici dispozițiile din Convenția Pentru Apărarea Drepturilor Și Libertăților Fundamentale inclusiv prin raportare la articolul 1 din Protocolul 1 din această Convenție. În ceea ce privește situația specifică a reclamanților aceștia nu au prezentat date din care să rezulte, dată fiind poziția acestora in cadrul unitatii de invatamant, că există si circumstanțe speciale sau personale care sa permita invocarea dispozițiilor Convenției în mod particular aplicabile la situația lor specifică .
Pe de altă parte se mai observă că nici Curtea Constituțională nu a stabilit că ar exista un principiu al cursivității în păstrarea nivelului minimal de salarizare, în ceea ce privește personalul din sistemul de învățământ .
Au mai apreciat reclamanții că ar trebui obligat angajatorul la plata unor despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale invocând în acest sens încălcări ale drepturilor stabilite prin intermediul unui act normativ. Însă nu angajatorul a fost cel care a emis acest act normativ . Era în sarcina unității de învățământ să emită decizii d e reîncadrare salarială în temeiul Legii 63 din 2011 iar dacă personalul la care se referă aceste decizii avea obiecțiuni în legătură cu modalitatea de stabilire a salariilor avea posibilitatea de a se adresa instanței cu contestație impotriva acestor decizii . Din cele menționate de reclamanți la solicitarea instanței se observă că aceste contestații au fost respinse. Ca urmare s-a stabilit în mod definitiv că angajatorul a respectat prevederile Legii 63 din 2011 și că nu există nici un motiv de modificare a drepturilor salariale stabilite prin aceste decizii . Potrivit art 253 din Codul Muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. U. de învățământ ar putea fi obligată la plata unor despăgubiri salariaților in măsura in care acestora le-a fost provocat un prejudiciu . Deși nu este dată autoritatea de lucru judecat întrucât ,în cauză anterioară, s-au formulat contestații în ceea ce privește deciziile de încadrare salarială, totuși în cauza de față în care s-a solicitat obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri, hotărârea judecătorească anterioară se impune cu putere de lucru judecat in sensul că s-a stabilit în mod definitiv că drepturile salariale consemnate de angajator prin deciziile de reîncadrare salarială respectă actele normative în vigoare respectiv legea 63 din 2011 și deci acesta nu a provocat nici un prejudiciu reclamanților.
Într-adevăr judecătorul național ar putea să înlăture dispozițiile legale interne în măsura în care ar constata că acestea contravin reglementărilor comunitare sau respectiv dispozițiilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale . Deși reclamanții au făcut trimitere la unele hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție d Uniunii Europene instanța reține pe de o parte că nu este data situația stabilită în ceea ce privește afectarea stabilitătii raporturilor juridice ca urmare a unei practici judiciare neunitare. La dosarul cauzei a fost depusă o singură hotărâre judecătorească pronunțată de Tribunalul Argeș . Ar fi existat o practică judiciară neunitară la nivel național doar în situația în care s-ar fi făcut dovada că au existat mai multe hotărâri irevocabile pronunțate de Curțile de Apel sau Tribunale diferite în legătură cu acea chestiune de drept .
În sistemul de drept romanesc nu există principiul precedentului judiciar la care fac trimitere reclamanții în acțiune. Cu alte cuvinte dacă a fost pronunțată o hotărâre irevocabilă de către Tribunalul Argeș nu inseamnă ca această hotărâre a devenit obligatorie ,din punctul de vedere al interpretării normelor juridice, si pentru celelalte instanțe care ar fi sesizate cu un litigiu asemănător . De altfel și în hotărârile pronunțate de Curtea Europeană A Drepturilor Omului, inclusiv în cauza B., s-a stabilit că în sistemul de drept romanesc este normal să apară unele hotărâri judecatoresti contradictorii însă Statul R. trebuie sa ia măsuri pentru unificarea practicii judiciare. În speța de față la dosarul cauzei a fost depusă o singură hotărâre judecătorească prin care au fost admise pretențiile unor reclamanți în raport cu prevederile Legii 221 din 2008 fata de prevederile Legii 63 din 2011. În lipsa unor alte hotărâri pronunțate în același mod de instanțe din România nu se poate reține existența unei practici judiciare neunitare în sensul evocat de reclamanți.
În legătură cu chestiunea legată de aplicabilitatea Legii 221 din 2008 și a OG 15/2008 instanța reține că aceasta a fost abrogată prin Legea 330 din 2009. Potrivit articolului 64 din Legea 24/ 2000 prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială. În cazul unor abrogări parțiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare.
(3) Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.
Rezulta așadar că un act normativ își produce efectele doar cât timp acesta este în vigoare. OG 15/2008 și implicit Legea 221 din 2008 au fost abrogate începând cu 01.01.2010. Rezultă că Legea 221 din 2008 nu mai poate constitui temei privind acordarea unor despăgubiri după data abrogării acestuia .
Au mai susținut reclamanții că ar exista un conflict de natură constituțională între instanțele din România si puterea legislativă . Au făcut trimitere la decizia de recurs în interesul legii pronunțată De Înalta Curte De Casație Și Justiție prin care s-a stabilit că este necesară acordarea unui coeficient 1 de 400 de lei în temeiul OG 15/2008 și a Legii 221 din 2008. Recursul în interesul legii este insa obligatoriu doar pentru instanțele de judecată. Pe de altă parte pronunțarea unei decizii în recursul în interesul legii nu înseamnă că ulterior puterea legislativă nu ar putea să modifice cadrul legislativ aplicabil. O interpretare contrară ar conduce la o restrângere a puterii autorității legislativ în legiferare in România aspecte care ar excede dispozițiilor constituționale privind atribuțiile Parlamentului. De altfel nu Tribunalul B. este cel care poate constata existența unui conflict de natură constituțională între Parlament și Înalta Curte de Casație și Justiție .
Cum nu sunt îndeplinite cerințele art. 253 din Codul Muncii rezultă că nu este întemeiată acțiunea formulată de reclamanți
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescrierii dreptului material la acțiune privind pretențiile reclamanților aferente perioadei 14.05._11 și pe cale de consecință le respinge ca fiind prescrise.
Respinge ca nefondate pretențiile bănești pentru perioada 01.06._15, formulate de reclamanți U. V., I. C., H. A., B. M., N. M., G. E., N. M., S. G., Soltz M., C. C., Popoaiei G., Nacuta D. M., S. M., B. C. E. I., R. (B.) E. prin – L. S. din Învățământ B., cu sediul în municipiul B., ..40, județul B., C._, în contradictoriu cu pârâții Grădinița cu P. Prelungit ,,ȘOTRON” B., cu sediul în municipiul B., ..6, județul B., C. L. al Municipiului B. și U. A. Teritorială oraș B.– prin Primar, ambii cu sediul în municipiul B., ..2-3, județul B..
Prezenta hotărâre poate fi atacată numai cu apel în termen de 10 zile de la comunicare .
Apelul trebuie depus la Tribunalul B..
Pronunțată în ședința publică din 30.01.2015.
Președinte, Grefier,
C. M. C. L.
Cu opinie în același sens,
Asistenți judiciari
P. E., C. D.
Red. C.M./27.02.2015
Tehnored. C.L./27.02.2015
6 ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Despăgubire. Sentința nr. 153/2015. Tribunalul BOTOŞANI → |
|---|
