Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 985/2014. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 985/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 24-04-2014 în dosarul nr. 8701/118/2013
Dosar nr._
TRIBUNALUL C.
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR.985
Ședința publică din 24 aprilie 2014
PREȘEDINTE – A. N.
ASISTENȚI JUDICIARI
R. G.
M. A. B.
GREFIER – M. M.
Pe rol, pronunțarea asupra acțiunii civile având ca obiect drepturi bănești, acțiune formulată de reclamanta P. M. domiciliată in C., ., ..A, ., in contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C. MARFĂ SA cu sediul in Bucuresti, ..38, sector 1
Dezbaterile au avut loc in ședința publică din 07 aprilie 2014 și au fost consemnate in încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 17 aprilie 2014 si 24 aprilie 2014 pentru când a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr. _ , reclamanta P. M. a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. „C. Marfă” S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâta la:
- plata diferențelor de salariu dintre salariul minim brut negociat în cuantum de 700 lei, cu sporurile aplicate la această diferență (incluzând sporuri, indemnizații, alte adaosuri și sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) pentru perioada 03.10._11, în conformitate cu contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale și cel achitat,
- actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație comunicat de I.N.S. și plata dobânzii legale până la plata efectivă a drepturilor cuvenite, calculată conform O.G. nr. 9/2000.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că avut calitatea de salariat al pârâtei în funcția de IDM III.
Reclamanta susține că pentru munca efectuată la unitatea angajatoare beneficia de o remunerație individualizată conform art. 7 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008 și garantată de art. 10 din Codul muncii și art. 38 din Constituția României.
Reclamanta a mai învederat că salariile de bază pentru fiecare funcție sunt individualizate în anexa nr. 2 a contractului colectiv de muncă, coroborată cu anexa nr. 1 a contractului colectiv de muncă privind grila de salarizare.
În conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, trebuia sa beneficieze de un salariu brut negociat de 700 lei, începând cu data de 01.01.2008.
Reclamanta a mai învederat că prin neexecutarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă i s-a adus un prejudiciu real, întrucât a fost lipsită în mod nelegal de drepturile bănești cuvenite, iar o reparație integrală a prejudiciului poate fi obținută numai în condițiile actualizării debitului cu rata inflației.
Reclamanta a învederat că se impune și acordarea dobânzii legale, deoarece reprezintă prețul lipsei de folosință.
În drept, s-au invocat art. 159 și 160 din Codul muncii, O.G. nr. 9/2000, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Au fost anexate acțiunii carte de identitate, decizia de concediere nr. A1.1/2227/07.06.2011, carnet de muncă.
În apărare, pârâta SNTFM C. Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescrierii dreptului material la acțiune, apreciind că termenul de prescripție aplicabil pentru cererea dedusă judecății este termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii.
Totodată, pârâta a invocat și intervenția prescripției reglementate de art. 268 alin.1 lit. d din Codul muncii, pentru motivul că atât contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, aferent anilor 2009-2010, cât și cel încheiat la nivel de ramură, erau expirate la data formulării acțiunii.
De asemenea a fost invocată prescripția dreptului la acțiune din perspectiva termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că temeiul juridic al cererii, contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2010, fiind denunțat la data de 17.11.2010 de Confederația Națională a Patronatului Român. La rândul său, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și-a încetat valabilitatea la data de 31.01.2011.
Pârâta susține că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, încheiat în concordanță cu cel existent la nivel de grup de unități din transportul feroviar sunt mai favorabile decât cele din contractul încheiat la nivel de ramură transporturi.
Astfel, pârâta arată că salariul prevăzut în grila de salarizare din Anexa 1 la contractul colectiv de muncă, calculat potrivit claselor de salarizare prevăzute în Anexa II din contractul colectiv de muncă este mai mare decât salariul minim brut la nivel de ramură transporturi, prevăzut de art. 41 al. 3, de 700 lei.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009/2010 reglementează în Anexa II clasele de salarizare specifice fiecărei funcții din statul de funcții al unității, iar Anexa I la același contract colectiv de muncă la nivel de unitate prevede coeficienți de ierarhizare specifici fiecărei funcții și valoarea salariului.
Pârâta susține că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta a beneficiat de un salariu tarifar cu mult mai mare decât cel de 570, 600 sau 700 lei prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În drept, s-au invocat prevederile Codului Muncii, contactul colectiv de muncă al C. Marfă 2009/2010, acte adiționale, contactul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010, contactul colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare, Codul de procedură civilă.
În probațiune, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La termenul de judecată din data de 07.04.2014 instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Instanța va analiza cu prioritate excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare și unită cu fondul, reținând următoarele:
Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantei în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Art. 268 alin. 1 lit. d Codul muncii, cererea prin care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, se poate formula pe toată durata existenței contractului.
Potrivit art. 159 alin. 1 C. muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar potrivit art. 160 C. muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin urmare, salariul constituie prețul muncii, care nu se rezumă la ceea ce în sens restrâns este desemnat prin această noțiune, ci cuprinde totalitatea prestațiilor din partea angajatorului care constituie un corespondent și o consecință a muncii prestate, inclusiv diverse adaosuri, prime și alte prestații la care salariatul are dreptul ca urmare a prestării muncii.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Pe cale de consecință, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.
Pârâta a mai invocat și art. 268 al. 1 lit. d din Codul Muncii, cu motivarea că acțiunea în constatarea nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă poate fi formulată pe toată durata valabilității și existenței contractelor, însă reclamantul nu a formulat pretenții care să se circumscrie acestui text de lege.
Pentru motivele expuse mai sus, instanța va respinge ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe art. 268 alin. 1 lit d) și e) Codul muncii.
În ce privește respectarea termenului general de prescipție de 3 ani, urmează a se reține că reclamanta a solicitat drepturi care se circumscriu acestei perioade, întrucât acțiunea a fost înregistrată la instanță pe data de 07.10.2013 și au fost solicitate drepturi salariale restante începând cu 03.10.2010.
Pe cale de consecință, instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente intervalului 03.10._10 inclusiv și va respinge ca prescrise pretențiile aferente intervalului 03.10._10 inclusiv.
Asupra fondului acțiunii:
Reclamanta a avut calitatea de salariat al societății pârâte conform cărții de muncă depuse la dosarul cauzei, aspect care nu e contestat de pârâtă.
Raporturile de muncă dintre părți au încetat la data de 08.07.2011, fiind emisă decizia de concediere nr. A1.1/2227 din data de 07.06.2011.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamanta a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 600 lei pentru perioada 01.04._10.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe anii 2006-2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
Pornind de la acest salariu minim brut de bază s-au stabilit drepturile salariale lunare cuvenite pentru munca prestată, aplicându-se coeficienți de ierarhizare specifici, sporuri permanente sau nepermanente, etc. De asemenea, celelalte drepturi bănești stabilite prin contractul colectiv se determinau prin raportare la cuantumul salariului de bază brut.
În aceeași perioadă de referință era în vigoare și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Potrivit art. 41 alin. 3) lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
După cum se observă, dispozițiile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură se referă la „salariul de bază minim brut", iar nu la „salariu", astfel încât este irelevant faptul că reclamanta a primit un salariu mai mare de 700 de lei, deoarece „salariul" este compus din salariul de bază la care se adaugă sporuri, indemnizații și alte adaosuri.
De asemenea, instanța constată că salariul minim brut de bază stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi valabil pe 2008-2010 era mai mare decât cel stipulat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate/grup de unități, pe perioada de referință.
Instanța va înlătura apărarea pârâtei conform căreia prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare, întrucât art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă prevedea:„Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Reglementarea a fost preluată în art. 132 din Legea nr. 62/2011.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil în speță este supus cerințelor prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sale, respectiv Legea nr. 130/1996, care conține sub aspectul discutat prevederi similare Legii nr. 62/2011 prin care a fost abrogată.
Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este aplicabil, potrivit art. 133 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 62/2011 și art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 130/1996, pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul/ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. Prin urmare, contractul este opozabil și pârâtei, care este necontestat că activează în ramura “transporturi”.
Potrivit art. 132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. O dispoziție similară a existat și la art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform căruia contractele colective de munca nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În consecință, chiar dacă prin contractul individual sau colectiv de muncă se prevăd anumite drepturi în favoarea angajatului, în condițiile în care printr-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior se stipulează drepturi superioare, atunci se vor aplica în mod direct dispozițiile mai favorabile angajatului, stipulate în contractul colectiv de muncă de la nivel superior.
Sintetizând, se poate concluziona că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi nu sunt aplicabile, efectele lor fiind înlăturate de cele mai favorabile.
Ar fi excesiv de oneros și contrar finalității legii să se impună salariaților care solicită aplicarea unor clauze dintr-un contract colectiv de muncă la nivel superior privind drepturi salariale, să promoveze în prealabil și individual acțiuni care să tindă la anularea clauzelor contrare dezavantajoase din contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și 294/2007) s-a statuat: „Contractul colectiv de muncă încheiat ia nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale".
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din C.C.M. la nivel de grup de unități, față clauzele din C.C.M la nivel de ramură, tribunalul poate aplica în raporturile dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură, în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturi salariale.
Instanța constată că pârâta nu a aplicat dispozițiile art. 41 alin. 3) lit. a) din C.C.M. la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 la stabilirea și calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantei pentru munca prestată, astfel încât drepturile acesteia au fost stabilite și plătite în mod eronat, într-un cuantum mai mic decât cel care i se cuvenea.
Astfel, instanța constată că în sistemele ambelor contracte colective de muncă salariul de bază se determină ca produs între o valoare constantă și un coeficient de ierarhizare.
În algoritmul prevăzut de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, nivelul minimal al drepturilor salariale, sub aspectul salariului de bază, este stabilit ca produs între două valori fixe, respectiv între salariul de bază minim brut la nivel de ramură de 700 lei și un coeficient de ierarhizare între 1,0 și 2,0, astfel încât, în funcție de ierarhizare, salariul de bază minim pe categorii de salariați este între 700 lei și 1400 lei.
Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din anexa nr. 1. Aceasta reprezintă grila de salarizare și cuprinde 46 de clase de salarizare. Pentru clasa 1 de salarizare este prevăzut coeficientul de ierarhizare 1,0 și valoarea de 570 lei. Pentru următoarele clase de salarizare sunt prevăzuți coeficienți de ierarhizare din ce în ce mai mari, valoarea aplicabilă fiecărei clase de salarizare rezultând ca produs între coeficientul de ierarhizare și valoarea prevăzută pentru clasa 1 de salarizare.
Clasa 1 de salarizare de la nivel de unitate își găsește corespondent în salariul de bază minim la nivel de ramură, fiind lipsită de relevanță împrejurarea dacă exista sau nu în fapt vreun salariat al pârâtei căruia să-i fie aplicabilă clasa 1 de salarizare. Este lipsit de relevanță și dacă algoritmul stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este mai avantajos reclamantei, pentru că reclamanta contestă nu algoritmul, ci baza de calcul minimală.
Trebuie verificat în cauză dacă au fost respectate clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, respectiv art. 41 pc. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, conform cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi (…) este de 700 lei, respectiv lit. b) care prevede în continuare că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulate la lit. a).
De vreme ce cuantumul salariului de bază este rezultatul unui algoritm matematic, este de la sine înțeles că trebuie verificată conformitatea cu clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură și a elementelor supuse respectivului algoritm, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situația în care această verificare să nu mai poată fi făcută în nicio situație.
Având în vedere considerentele expuse, instanța va admite in parte acțiunea și va dispune obligarea pârâtei la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 07.10._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective.
Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei ce reprezintă actualizarea drepturilor salariale datorate și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data formulării cererii și data plății efective, instanța reține că un creditor poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin scăderea valorii creanței datorată inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoarea sa reală la data executării, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
Având în vedere că natura juridică a dobânzii legale este diferită de cea a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), este admisibil cumulul acestora și, deci, nu se ajunge la o dublă reparație. Prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda legală urmărește acoperirea beneficiului nerealizat. Așadar, natura juridică a celor două instituții este diferită. În timp ce dobânda legală reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești. Acordarea dobânzii legale nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri diferite.
Asupra capătului de cerere privind plata diferențelor salariale aferente intervalului 01.01._11:
Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi și-a încetat valabilitatea prin ajungere la termen la data de 31.12.2010 astfel că, începând cu anul 2011, în cadrul societatii pârâte, au fost aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și înregistrate la MMFPS-DMPS sub nr. 43/24.03.2011 și nr. 109/20.03.2012.
Potrivit art 7 alin 2 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate „Salariile de bază corespunzatoare fiecarei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficientii de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr.1 ”
Astfel, potrivit dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariul de bază brut al reclamantei s-a calculat prin încadrarea mai întîi în clasa de salarizare. Ulterior, având în vedere coeficientul de ierarhizare stabilit pentru clasele de salarizare, conform anexei 1 și cuantumul stabilit pentru o clasa de salarizare de 600 lei, pârâta, folosind algoritmul de calcul: salariul de baza brut ═ coeficientul de ierarhizare corespunzator clasei de salarizare X valoarea clasei de salarizare, a stabilit pentru reclamantă salariul de baza brut ( 600 X clasa de salarizare ).
Pe de altă parte, prin art. 2 din H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013 s-a prevăzut că nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. Prin urmare, ceea ce s-a interzis a fost plata efectivă a unui salariu de bază inferior celui stabilit ca indicator de referință prin actele normative menționate, orice eventuală verificare a respectării acestui minim impus prin lege urmând a fi raportată la salariul concret de încadrare stabilit prin contract individual de muncă.
Or, instanța constată că prin aplicarea dispozițiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate referitoare la stabilirea salariilor de bază ale muncitorilor calificați, pârâta a acordat reclamantei un salariu de bază brut mai mare decât cel care rezulta din H.G. nr. 1193/201, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013 (700 lei, 750 lei sau 800 lei).
Instanța subliniază că nu este posibilă combinarea dispozițiilor care reglementează aceeași instituție – cea a salarizării, din două acte diferite – contract colectiv de muncă la nivel de unitate și Hotărârile de Guvern ce stabilesc salariul minim brut pe țară, pentru că s-ar crea pe această cale o lex tertia.
Situația este radical diferită față de perioada anterioară datei de 31.12.2010, când clasa 1 de salarizare de la nivel de unitate își găsește corespondent în salariul de bază minim la nivel de ramură.
În măsura în care în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar fi existat o lacună în modul de stabilire a salariului de bază brut al salariaților calificați, atunci aceasta lacună ar fi putut fi acoperită cu dispoziții din acte normative (hotărâri de guvern sau legi ) mai favorabile.
În speță însă, nu este vorba despre nicio lacună în reglementarea modului de calul a salariului de baza brut, algoritmul de calcul stabilit fiind clar.
În aceste împrejurări, instanța reține că nu se poate aprecia asupra încălcării salariului de bază minim brut pe țară, câtă vreme reclamantei nu i-au fost plătite salarii mai mici decât cele stabilite prin actele normative aplicabile în perioada de referință.
Este atributul angajatorului să stabilească schemele de salarizare pe care le consideră oportune pentru a stimula pe angajați prin stabilirea unor criterii obiective de remunerare a acestora, atât timp cât prin aplicarea algoritmului respectiv se respectă prevederile minimale din actele normative anterior evocate.
Nu există un temei juridic pentru a asimila clasa I de salarizare cu salariul de bază brut rezultat din aplicarea H.G. nr. 1193/2010, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013, după caz (700 lei, 750 lei sau 800 lei), motiv pentru care nu se poate vorbi despre un drept câștigat al reclamantei.
Pentru motivele expuse mai sus, instanța va respinge ca nefondate pretențiile reclamantului aferente perioadei 01.01._11.
Asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată:
Cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părțile în legătură cu activitatea lor procesuală. Având în vedere că una dintre părți se face vinovată de declanșarea activității judiciare, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli.
În cauză, reclamanta a făcut dovada suportării cheltuielilor de judecată, iar prin hotărâre s-a statuat numai în parte asupra temeiniciei acțiunii sale, motiv pentru care instanța va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 100 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând 1/3 din c/valoarea onorariului de avocat conform chitanței anexate la dosar, în baza art. 453 al. 1 și 2 C. pr. civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe art. 268 al. 1 lit. d și e din Codul muncii.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe art. 268 al. 1 lit. c din Codul muncii, cât privește pretențiile aferente intervalului 03.10._10 inclusiv.
Respinge ca prescrise pretențiile aferente intervalului 03.10._10 inclusiv.
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta P. M. domiciliată in C., ., ..A, ., in contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C. MARFĂ SA cu sediul in Bucuresti, ..38, sector 1.
Obligă pârâta să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri și alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada 07.10._10, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și dobândă legală calculată pentru perioada cuprinsă de la data formulării cererii (07.10.2013) și data plății efective.
Respinge ca nefondate pretențiile aferente intervalului 01.01._11.
Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1/3 din c/valoarea onorariului de apărător.
Executorie.
Cu apel în 10 zile de la comunicare, care se depune la Tribunal.
Pronunțată in ședință publică, azi 24 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI
A. N. R. G.
M. A. B.
GREFIER,
M. M.
Red. A.N. 27.05.2014
2 .
| ← Contestaţie decizie de sancţionare. Sentința nr. 1541/2014.... | Contestaţie decizie de concediere. Încheierea nr. 2550/2014.... → |
|---|
