Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 2876/2015. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2876/2015 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 02-11-2015 în dosarul nr. 2876/2015
Dosar nr._
TRIBUNALUL CONSTANTA
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 2 noiembrie 2015
Sentința civilă nr. 2876
Președinte: F. M. I.
Asistenți judiciari: G. C.
R. A. G.
Grefier: M. Ș.
Pe rol soluționarea acțiunii civile – litigiu de muncă formulată de reclamantul P. M. cu domiciliul în C., . nr.92, ., ., în contradictoriu cu pârâta . Security SRL, cu sediul în Năvodari, ., județ C., având ca obiect contestație decizie concediere.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de 19 octombrie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 2 noiembrie 2015, când în aceeași compunere a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C. la data de 27.01.2015 sub numărul de dosar_, reclamantul P. M. a chemat în judecată pârâta . SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să anuleze decizia de concediere nr. 75/3.12.2014, cu obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri gale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat și repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, să oblige pârâta la plata contravalorii drepturilor salariale neacordate pentru lunile octombrie – decembrie 2014, actualizate cu rata indicelui de inflație la momentul plății si la plata de dobânzi legale corespunzătoare acestor drepturi salariale, la plata indemnizației de concediu de odihna aferent perioadei lucrate, obligarea la acordarea sporului pentru munca suplimentara prestata în perioada 9.03-3.12.2014, la acordarea sporului de 1% la salariu pentru munca prestata in zilele de repaus săptămânal pentru perioada 9.03.2014 – 3.12.2014, la acordarea sporului de 25% pentru munca prestata noaptea pe perioada 9.03.2014 – 3.12.2014, precum și la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că a încheiat cu parata contractul individual de munca nr. 29/19.03.2014, fiind angajat ca si agent de securitate, cu un program de lucru de 8 ore/zi, in ture de 12/24, 12/28, cu un spor la salariu de 1% pentru munca prestata in zilele de repaus săptămânal, conform art. 137 alin. 3 CM, si un spor de 25% pentru munca prestata noaptea, conform art. 126 alin. 1 lit. b CM. La data de 3.12.2014 i s-a desfăcut contractul individual de munca fără ca parata să îi achite drepturile salariale. Arata reclamantul ca s-a adresat si ITM Constanta, care i-a comunicat ca angajatorul nu face dovada achitării drepturilor salariale. Programul de lucru in toata perioada angajării a fost de 3 ture de 12/12 urmata de o tura de 12/48. De asemenea nu i-a fost comunicat anterior data de la care începe să curgă preavizul iar motivul invocat în decizia de concediere, respectiv restrângerea activității, nu satisface cerințele de motivare prevăzute de art.76 lit. a din Codul muncii.
In drept, reclamantul a invocat art. 192 si urm. NCPC, art. 451 – 453NCPC, art. 40, art. 123, art. 126, art. 137, art. 150, art. 161 – 163 CM.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus la dosar înscrisuri (filele 6-14).
Parata nu a depus întâmpinare
Pentru soluționarea cauzei, instanța a încuviințat și administrat la solicitarea reclamantului proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtei.
Analizând cererea formulată prin prisma materialului probator existent la dosarul cauzei și a dispozițiilor normative incidente, instanța găsește cererea reclamantului întemeiată în parte pentru următoarele considerente:
Reclamantul a fost angajatul societății parate în funcția de agent de securitate, în baza contractului individual de muncă nr. 29/19.03.2014 (filele 9-11), începând cu data de 20.03.2014. Prin decizia nr. 75/3.12.2014 (fila 13), s-a dispus, începând cu data de 3.12.2014, încetarea raporturilor de muncă dintre cele două părți, în conformitate cu disp. art. 65 alin.1 din Codul muncii. Pârâta a invocat in cuprinsul deciziei restrângerea activității.
Procedând la analiza legalității actului decizional contestat, prin prisma criticilor formulate de reclamant și raportat la disp. art. 76 din Codul muncii, care reglementează conținutul obligatoriu al unei decizii de concediere, se constata ca decizia nr. 75/3.12.2014 nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 76 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să conțină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art. 64.
D. fiind caracterul imperativ și de ordine publică al acestor prevederi legale, din interpretarea lor gramaticală, logică și sistematică reiese că, dacă dispoziția de sancționare disciplinară nu întrunește fie și doar una dintre condițiile prevăzute de art. 76 din Codul muncii, ea este lovită de nulitate absolută în integralitatea sa.
Cum în cauză este vorba despre o concediere individuală, instanța va analiza respectarea disp. art.76 lit. a și b din Codul muncii. Astfel, contrar criticilor reclamantului, preavizul legal a fost acordat distinct, înainte de emiterea deciziei de concediere, prin notificarea nr. 530A/3.11.2014 (fila 12). Acordarea preavizului fiind o procedură prealabilă obligatorie, se realizează, de obicei, anterior concedierii (precum situația în discuție), însă uneori este acordat prin însăși decizia de concediere.
Însă, în continutul deciziei nu se regasesc mentiunile obligatorii referitoare la motivele care determină concedierea, care au rolul, în primul rând, de a-l informa concret și complet pe salariat cu privire la împrejurările pentru care încetează contractul individual de munca.
Motivarea deciziei de concediere trebuie să fie clară și precisă, pe de o parte, pentru ca salariatul să poată afla motivele concedierii sale, iar, pe de altă parte, pentru ca instanța să poată verifica caracterul efectiv al desființării postului, precum și existența unei cauze reale și serioase care să nu disimuleze realitatea și care să aibă în vedere atât situația angajatorului, cât și pe cea a angajatului. Prin urmare, nu îndeplinește condițiile legale o motivare vagă, care utilizează formulări generale, de felul reorganizarea activității, astfel cum este menționat în decizia contestată (în acest sens decizia civilă 555/R din 30 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Revista româna de dreptul muncii nr. 4/2014). Nu este suficient și nici legal ca aceste aspecte să fie înscrise în alte documente indicate de angajator.
În ceea ce privește temeinicia deciziei de concediere contestate, instanța reține că potrivit art.65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia; desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Pentru ca desființarea locului de muncă să fie considerată reală și serioasă, aceasta trebuie să fie reclamată de unul din motivele expres menționate de art. 65; apoi, această cauză trebuie să fie precisă, în sensul că reprezintă adevăratul motiv al concedierii, fără a disimula vreun alt motiv. De asemenea, motivele care au determinat măsura trebuie să prezinte o anumită gravitate, adică să existe o proporționalitate cu importanța măsurii adoptate. Astfel, seriozitatea cauzei trebuie raportată la situația angajatorului - stabilirea interesului său legitim pentru concedierea salariatului - pentru a se stabili dacă sunt sau nu posibile și alte soluții în afara concedierii.
Unitatea trebuia să-și bazeze decizia de concediere pe împrejurări – constatate într-o perioadă suficient de lungă care să îndreptățească presupunerea că nu este cazul unor situații accidentale – care au dus la pierderi economice precum creșterea costurilor de producție, închiderea unor piețe de desfacere tradiționale, apariția unor elemente concurențiale foarte puternice care au pus produsele unității într-o situație de inferioritate în ansamblul cererii și ofertei si altele asemenea.
Or, pârâta nu a făcut vreo o astfel de dovadă, ci pur și simplu s-a limitat a invoca restrângerea activității. Probele administrate în cauză nu fac nici pe departe dovada dificultăților economice grave cu care s-ar confrunta pârâta.
F. de cele expuse, instanța apreciază ca nu a avut loc o desființare reala și serioasă a locului de munca al reclamantului, pârâta neproducând dovezi din care sa rezulte că se impunea din punct de vedere economico-financiar restrângerea activității prin reducerea postului reclamantului, că prin eliminarea acestui post s-au făcut economii de costuri si s-a eficientizat activitatea.
Avându-se în vedere dispozițiile art.80 alin.1 din Codul muncii, instanța va dispune anularea deciziei de concediere și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Față de dispozițiile art. 80 alin.2 din Codul muncii potrivit cu care, la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, se va dispune și reintegrarea contestatorului în postul deținut anterior concedierii.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea drepturilor salariale neachitate, se reține că potrivit contractului individual de munca – art. 8, durata timpului de lucru a fost stabilita la 8 ore/zi, 40 ore/săptămână, iar repartizarea programului se făcea in ture de 12/24 – 12/48 ore zi/ore noapte/inegal, programul putând fi modificat. Din fisa postului (filele 28-31) rezulta ca programul putea fi prelungit in următoarele situații: controlul instituțiilor abilitate, situații de forță majoră, stări de necesitate.
Conform art. 9 lit. a din CIM, angajatorul are obligația de a acorda salariatului un concediu de odihna plătit anual de 21 de zile calendaristice, compensarea in bani făcându-se doar in cazul încetării contractului – lit. f.
Salariul de baza lunar brut convenit de părți a fost 850 lei, conform art. 10 din contract, același articol prevăzând sporurile ce se plătesc salariatului, respectiv spor de 25% la salariu pentru munca prestata noaptea, spor de 1% pentru munca prestata in zilele de sâmbăta si duminica, spor la salariu pentru orele de munca suplimentara. La art. 10 lit. g, s-a stabilit ca plata salariului se face la data de 25 ale lunii următoare pentru luna in curs.
Potrivit art. 38 alin.3 din CCM încheiat la nivelul . SRL (fila 54), sporul pentru munca suplimentara, acordat cu respectarea legislației in vigoare, este de 75% din salariul de baza.
Raportat la disp. art. 272 din Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. Dispozițiile art. 272 sunt aplicabile nu doar atunci când angajatorul este reclamant, ci și atunci când el este pârât. În conflictele de muncă, deci, sarcina probei este răsturnată, ea nu revine reclamantului (salariat), ci angajatorului.
Textul a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională (deciziile nr. 449/2004, nr. 409/2006, 454/2006, 718/2006, 82/2008, 1015/2009 etc.). În esență, a reținut că legiuitorul este în drept să reglementeze aspectele de procedură, iar diferențierea de regim juridic între angajator și angajat se justifică pentru protecția acestuia din urmă. În același sens, s-a reținut (Decizia nr. 433/2011) că această modalitate de reglementare reprezintă o opțiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și urgente, adaptată raporturilor de muncă și exercitării dreptului la muncă. Regulile de procedură prevăzute de aceste dispoziții se aplică în mod echitabil atât angajatorilor, cât și angajaților, fără a fi favorizată o categorie sau alta. Astfel, salariatul și angajatorul sunt două părți ale conflictului de muncă, situate pe poziții opuse și cu interese contrare, situația lor diferită justificând, în anumite privințe, și tratamentul juridic diferențiat. Angajatorul este cel care deține documentele și toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe.
Analizând statele de plata depuse de pârâtă (filele 81-110), se constată că salariul aferent lunilor octombrie – decembrie 2014 nu a fost achitat reclamantului, întrucât înscrisurile nu sunt semnate de reclamant. De asemenea, se observa ca parata nu a depus vreun alt document justificativ care sa demonstreze efectuarea plății, conform art. 168 alin. 1 din Codul muncii. În ceea ce privește concediul de odihna, instanța constata ca nu s-au depus înscrisuri din care sa reiasă efectuarea acestuia pentru perioada lucrata. Mai mult decât atât, potrivit adresei emisă de ITM C. (fila 14), din verificările efectuate la angajator, a rezultat că nu s-a făcut dovada acordării drepturilor salariale pentru perioada 20.03._14, ocazie cu care s-au dispus măsuri în sensul de a se face dovada acordării acestora, a sporului de 1% la salariu pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, a sporului de 25% pentru munca prestată noaptea și a indemnizației de concediu de odihnă.
Astfel, din coroborarea probei cu înscrisuri cu faptul că pârâta nu a răspuns la interogatoriul înaintat de către reclamant (aspect calificat în temeiul art. 358 NCPC ca fiind un început de dovadă în folosul reclamantului), instanța apreciază că reclamantul a făcut dovada pretențiilor sale.
În consecință, atât timp cât pârâta nu a făcut dovada achitării întregului salariu și a sporurilor cuvenite în executarea contractului individual de muncă încheiat între părți și nici nu a procedat la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, deși sarcina probei îi revenea conform art.272 din Codul muncii, instanța va obliga pârâta la plata către reclamant a următoarelor drepturi salariale: salariile aferente perioadei octombrie - decembrie 2014, actualizate cu rata inflației la data plății efective și dobândă legală începând cu data de 27.01.2015 (data sesizării instanței) până la data plății; indemnizația de concediu de odihna aferenta perioadei lucrată de reclamant în societatea pârâtă; sporul pentru munca suplimentară, sporul de 1% la salariu pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, sporul de 25% pentru munca prestata noaptea, sporuri aferente perioadei 20.03.2014-3.12.2014 lucrată de reclamant în societatea pârâtă.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 452 NCPC, cererea reclamantului privind acordarea acestora este neîntemeiată, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada existenței și a întinderii lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. M., cu domiciliul în C., . nr.92, ., ., în contradictoriu cu pârâta . SRL, cu sediul în Năvodari, ., județ C..
Anulează decizia nr. 75/3.12.2014 emisă de către pârâtă.
Obligă pârâta la reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior concedierii.
Obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data de 3.12.2014 și până la reintegrarea efectivă.
Obliga pârâta sa plătească reclamantului următoarele drepturi salariale: salariile aferente perioadei octombrie - decembrie 2014, actualizate cu rata inflației la data plății efective și dobândă legală începând cu data de 27.01.2015 până la data plății; indemnizația de concediu de odihna aferenta perioadei lucrată de reclamant în societatea pârâtă; sporul pentru munca suplimentară, sporul de 1% la salariu pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal, sporul de 25% pentru munca prestata noaptea, sporuri aferente perioadei 20.03.2014-3.12.2014 lucrată de reclamant în societatea pârâtă.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
Executorie.
Cu drept de apel în termen de 10 de zile de la comunicare.
Cererea de apel se depune la Tribunalul C..
Pronunțată în ședință publică astăzi, 2.11.2015.
Președinte,
F. M. I. Asistenți judiciari,
R. A. G. Grefier
M. Ș.
G. C.
Red.jud.FMI/2ex/24.11.2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Contestaţie decizie de sancţionare. Sentința nr. 2899/2015.... → |
|---|
