Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 2949/2015. Tribunalul CONSTANŢA

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 26 octombrie 2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 05 noiembrie 2015 pentru când a pronunțat următoarea hotărâre:

TRIBUNALUL

Asupra cauzei civile de față:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C., secția I civilă sub nr. _, reclamantul-pârât T. D. B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta-reclamantă .. ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună anularea deciziei nr. 98/02.03.2015 emisă de pârâtă ca nelegală, cu obligarea pârâtei-reclamante la reintegrarea reclamantului-pârât pe postul deținut anterior concedierii și la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexare, majorate și reactualizate, inclusiv drepturile de care acesta a fost lipsit până la reintegrare, respectiv tichete de masă, lapte, primă, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamantul-pârât susține că a fost angajat în cadrul societății pârâte cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată, în funcția de docher.

Pe toată durata contractului de muncă a existat o bună colaborare între părți, nefiind sancționat disciplinar.

Cu toate acestea, prin adresa nr. 704/30.01.2015 pârâta-reclamantă i-a adus la cunoștință că începând cu data de 03.03.2015 locul său de muncă va fi desființat, fără însă a menționa dacă societatea poate asigura un alt loc de muncă conform pregătirii sale.

Reclamantul-pârât arată că decizia de concderiere este abuzivă, deoarece pentru activitatea pe care o desfășura au fost contractate serviciile unor terțe firme.

Se mai argumentează că decizia nu este motivată, nu face referire la locul de muncă ocupat, ci doar la persoana concediată, iar singurul criteriu pentru a justifica măsura este calitatea de membru de sindicat.

Pârâta-reclamantă nu a dovedit caracterul real al cauzei desființării locului de muncă, urmărindu-se de fapt doar îndepărtarea contestatorului din cadrul societății sub masca unei aparente legalități.

În drept, s-au invocat art. 65, 76, 78 din Codul muncii, art. 211 al. 1 lit. a din Legea nr. 62/2011.

În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei-reclamante.

Reclamantul-pârât a anexat în copie certificată decizia de concediere, carte de identitate.

În apărare, pârâta-reclamantă S.C. D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Pârâta-reclamantă arată că prin Hotărârea nr. 13/28.11.2014 emisă de Consiliul de Administrație s-a aprobat luarea măsurilor de reducere a cheltuielilor, ca urmare a scăderii cifrei de afaceri și a înregistrării unui număr de 3709 ore nelucrate pentru perioada octombrie-noiembrie.

Prin Decizia nr. 46/02.12.2014 conducerea societății a comunicat sindicatului liber D. desființarea unui număr de 14 posturi din diferite compartimente ale societății.

Restructurarea internă sub forma reducerii personalului prin desființarea locurilor de muncă a avut la bază referatele nr. 641/28.01.2015 și nr. 660/29.01.2015, prin care s-a constatat că activitățile derulate de secția "Producție" cu personalul direct productiv pe ultimele luni este diminuată, iar conform specificului frecvenței traficului de nave în operare, munca se desfășoară în salturi.

Pârâta-reclamantă a motivat că există luni când nu se realizează numărul de ore total per salariat, fiind astfel făcute propuneri nominale pentru disponibilizarea angajaților, neexsitând posturi de muncă vacante corespunzătoare pregătirii profesionale a salariaților.

Criteriul care a stat la baza stabilirii salariaților ce urmează a fi disponibilizați a fost acela al rezultatului la evaluarea anuală, conform art. 139 al. 1 lit. c din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pârâta-reclamantă susține că decizia contestată este legală și temeinică, au fost desființate un număr total de 14 posturi, iar reorganizarea activității este atributul managementului societății și nu poate fi cenzurată de instanță.

Pârâta-reclamantă a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât la restituirea a șase salarii tarifare în situația admiterii contestației, ca efect al repunerii părților în situația anterioară.

În drept, s-au invocat art. 65 al. 1 din Codul muncii, art. 69 al. 1 lit. d din Codul muncii, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și martori.

Pârâta-reclamantă a anexat întreaga documentație care a stat la baza emiterii deciziei contestate.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, reclamantul-pârât a invocat nulitatea absolută a deciziei nr. 98/02.03.2015, cu motivarea că, având în vedere că s-au desființat un număr de 14 posturi dintr-un total de 149, s-a avut în vedere de fapt o concediere colectivă potrivit art. 68 al. 1 lit. b din Codul muncii.

Acțiune scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

Analizând materialul probator adminstrat în cauză, instanța reține:

Prin decizia emisă de pârâta-reclamantă .. sub nr. 98/02.03.2015, contestatorul T. D. B.a fost concediat în temeiul prevederilor art. 65 al. 1 din Codul muncii coroborate cu art. 128 al. 1 din contractul colectiv de muncă aplicabil, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.

Prin decizia contestată s-a dispus ca, începând cu data de 03.03.2015, să înceteze contractul individual de muncă nr._/24.06.1997 al reclamantului-pârât, urmând ca acesta să beneficieze de compensații financiare în cuantum de șase salarii tarifare de încadrare conform art. 131 al. 1 din contracul colectiv de muncă.

Decizia a fost motivată prin situația economică nefavorabilă, invocându-se existența unor cauze reale și serioase.

Sindicatul a fost în prealabil notificat în legătură cu desființarea postului ocupat de reclamant și despre măsurile de protecție socială reglementate de contractul colectiv de muncă, lipsa altor locuri de muncă disponibile conform pregătirii profesionale a acestuia, cu respectarea termenului de preaviz.

Sub aspectul legalității deciziei contestate, instanța reține că au fost respectate exigențele formale prescrise de lege, inclusiv sub aspectul respectării termenului de preaviz, față de prevederile art. 76 lit. a) și b) din Codul muncii.

Astfel, conform art. 75 al. 1 C. muncii, persoanele concediate în temeiul art. 65 C. muncii beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare, condiție de legalitate care a fost respectată de angajator, având în vedere adresa de comunicare a preavizului nr. 700/30.01.2015.

Sub aspectul temeiniciei deciziei, instanța subliniază că legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului să facă selecția acelor posturi pe care să le desființeze în cazul în care apreciază că această măsură duce la eficientizarea activității. Instanța nu poate decât să verifice dacă desființarea locului de muncă este efectivă, adică dacă postul este suprimat din statul de funcții, dacă are caracter obiectiv, fiind independentă de factori subiectivi care au legătură cu persoana angajatului, precum și dacă dificultățile economice invocate impun cu adevărat reducerea acelui loc de muncă.

Reclamantul a invocat în primul rând caracterul fictiv al concedierii, în sensul că este disimulată pe această cale intenția angajatorului de a disponibiliza abuziv o parte a personalului, adevăratul motiv fiind apartenența sindicală.

Prin reorganizarea societății se înțelege inclusiv orice modificare a structurii interne a angajatorului, precum și orice măsură de ordin organizatoric vizând creșterea performanțelor în activitate, singurul îndreptățit să decidă în acest sens fiind angajatorul, care este liber să gestioneze politica de personal în direcțiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activității, interesul legitim al angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia eficientizării activității sale.

Pentru a dovedi că desființarea unui post are o cauză reală și serioasă, angajatorul nu este ținut să prezinte în cuprinsul deciziei de concediere ansamblul de analize economice și strategia sa de dezvoltare în viitor ori intenția de încetare a activității, pe baza cărora a hotărât desființarea postului, și nici nu este ținut să dovedească eficiența economică a acestora, chestiuni care oricum nici nu ar putea face obiectul controlului judecătoresc din punctul de vedere al oportunității, întrucât țin de libertatea fiecărui profesionist de a-și conduce propria activitate în conformitate cu obiectivele și priceperea proprie. Sensul legii nu este ca angajatorul să dovedească oportunitatea desființării postului în privința rezultatelor activității, ci de a garanta cenzurarea de către instanțele judecătorești a posibilei conduite abuzive a acestuia, în cazurile în care desființarea postului se face exclusiv pentru a concedia salariatul respectiv în lipsa incidenței altui motiv de încetare a contractului individual de muncă, fără ca desființarea postului să aibă vreo legătură cu activitatea desfășurată de angajator.

Reclamantul-pârât a depus la dosarul cauzei contractul de prestări servicii nr. 1/06.02.2015, având ca obiect închirierea de către beneficiarul S.C. D. S.A. de personal calificat și autorizat (docheri) din partea prestatorului S.C. Eco Clean Ship S.R.L.

Or, externalizarea activităților de natura celor pe care le-a realizat contestatorul, aspect netăgăduit de pârâta-reclamantă, intră în contradicție cu temeiurile care au stat la baza emiterii deciziei de concediere și anume dificultățile economice generate de reducerea traficului portuar în perioada ianuarie 2013-septembrie 2015.

Pârâta-reclamantă nu și-a justificat decizia folosind argumentul eficientizării activității prin renunțarea la o parte din salariați în detrimentul personalului calificat furnizat de o altă societate comercială, iar angajatorul nu a oferit o explicație credibilă pentru legătura dintre imperativul diminuării cheltuielilor și angajarea de noi cheltuieli prin închirierea de personal furnizat de terțe persoane.

Societatea nu a demonstrat că desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului este singura soluție posibilă în redresarea sa economică, celelalte măsuri de reorganizare dovedindu-se insuficiente sau neadecvate.

Specificul activității portuare (muncă în salturi) nu poate constitui prin ea însăși o justificare a deciziei, de vreme ce putea fi anticipată la momentul încheierii contractului de muncă al contestatorului, raporturile de muncă fiind stabilite pe durată nedeterminată.

Pentru aceste motive, constatându-se că desființarea locului de muncă nu a fost una reală și efectivă, față de dispozițiile art. 80 alin.2 din Codul muncii potrivit cu care, la solicitarea salariatului, instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, instanța va dispune anularea deciziei contestate și reintegrarea reclamantului-pârât în postul deținut anterior.

Avându-se în vedere dispozițiile art.80 alin.1 din Codul muncii, instanța va obliga angajatorul la plata către reclamantul-pârât a drepturilor salariale și a tuturor celorlalte drepturi de care acesta a fost lipsit de la data aplicării deciziei contestate și până la efectiva reintegrare în funcția deținută anterior emiterii dispoziției atacate.

Ca efect al repunerii în situația anterioară, devine lipsită de suport legal și compensația pecuniară de care reclamantul-pârât a beneficiat în urma încetării raporturilor de muncă, motiv pentru care instanța va obliga reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante c/valoarea a șase salarii tarifare de încadrare, acordate conform art. 131 al. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, instanța reține:

Reglementate de art. 453 N.C.P.C., cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani, pe care trebuie sa le suporte părțile în legătură cu activitatea procesuală.

Acestea pot fi puse de instanță în sarcina părții aflate în culpă procesuală, însă condiționat de dovedirea lor de către partea interesată.

Reclamantul-pârât a depus dovezi care atestă suportarea onorariului de avocat, iar pârâta-reclamantă a cazut în pretenții, întrucât a fost anulată decizia de concediere, motiv pentru care instanța va obliga pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 1.500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, iar corelativ va fi respinsă ca nefondată cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite acțiunea principală formulată de reclamantul T. D. B. cu domiciliul procesual ales la cabinet avocat B. I. C. cu sediul in C. . nr.2 B ..A . cu pârâta .> cu sediul in C., Incinta Port Nou, D. 47-50 județul C..