Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 2566/2013. Tribunalul ILFOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2566/2013 pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 26-09-2013 în dosarul nr. 278/93/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ILFOV
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2566
Ședința publică de la 26 Septembrie 2013
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE G. N.
Asistent Judiciar M. M.
Asistent Judiciar R. L. P.
Grefier M. P. M.
Pe rol judecarea cauzei Litigii de muncă privind pe reclamantul R. A. G. în contradictoriu cu pârâta . ca obiect contestație decizie de concediere.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19.09.2013, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când tribunalul a amânat pronunțarea pentru a da posibilitate reclamantului să depună concluzii scrise.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. la data de 22.11.2012 reclamantul R. A. G. a formulat în contradictoriu cu pârâta . la decizia de concediere nr. 1445/18.10.2012, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea deciziei contestate, obligarea pârâtei la reangajarea sa în condițiile anterioare, obligarea pârâtei la plata salariului lunar avut anterior concedierii, calculat de la data concedierii efective și până la data reangajării; obligarea pârâtei la plata obligațiilor legale aferente salariului pe care urmează să-i achite în urma hotărârii instanței, obligarea pârâtei la despăgubiri morale.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al pârâtei cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată nr._/26.05.2005, în funcția de director de vânzări conturi speciale, moment în care vânzările angajatorului către acestea se situau în jurul a 15 % din totalul vânzării de ulei ambalat.
Reclamantul a mai arătat că, în urma activității sale din anul 2012 a ajuns la vânzări către conturi speciale, de care s-a ocupat personal, în jurul a 85% - 90% din totalul vânzării de ulei ambalat.
Din anul 2011, când a fost schimbat acționariatul societății care a impus o nouă formulă de conducere a societății cu care, firesc, a colaborat ca de la angajat la angajator, având relații normale de colaborare, în interesul societății. Ulterior, în anul 2012 s-a ajuns la impunerea unui nou management care i-a reproșat direct, colaborarea sa cu vechea conducere anterioară.
Reclamantul a mai arătat că, concedierea sa nu are o cauză reală și serioasă, fiind doar o răzbunare personală a conducerii actuale, creându-i astfel, un prejudiciu prin această concediere.
Deși în decizia de concediere se vorbește de suspendarea activității la punctul de lucru din București, în realitate acesta este înregistrat ca un birou și nu ca un punct de lucru.
Se mai susține că desființarea postului implicit ca urmare a suspendării activității la biroul respectiv nu este una reală și serioasă, deoarece biroul nu a existat la momentul angajării sale, ci ulterior, iar în perioada anterioară, societatea pârâtă a avut angajați directori regionali de vânzări care își desfășurau activitatea prin țară, fără a avea la dispoziție vreun birou de lucru.
Cererea este întemeiată în drept pe dispoz. Codului de proc. civilă și Codul Muncii – Legea nr. 53/2003.
În dovedirea cererii au fost depuse înscrisuri, respectiv: decizia nr. 1445/18.10.2012.
Pârâta, deși legal citată nu a formulat întâmpinare, însă a fost prezentă la termenul de judecată din data de 09.01.2013, când a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C..
Prin sentința civilă nr. 50/09.01.2013, Tribunalul a admis excepția necompetenței teritoriale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul are domiciliul în comuna 1 Decembrie, .. 23, ., .>
Potrivit art. 284 Codul Muncii: „Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de proc. civilă. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul”.
Față de textul de lege citat, instanța reține că în cazul conflictelor de muncă, cum este și cel de față, legiuitorul a stabilit o competență teritorială absolută, anume, instanța de la domiciliul reclamantului.
Din interpretarea „ per a contrarior” a dispoz. art. 19 Cod proc. civilă (care prevede posibilitatea părților de a alege instanța competentă în litigiile privitoare la bunuri ) combinată cu dispoz. art. 159 pct. 3 Cod proc. civilă ( potrivit căruia necompetența teritorială este de ordine publică, dacă părțile nu o pot înlătura) se desprinde concluzia că în litigiile ce nu sunt referitoare la bunuri (cum este și cazul conflictelor de muncă), competența teritorială este exclusivă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 25.01.2013 sub nr._ .
Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea întâmpinării se arată decizia de concediere nr. 1445/2012 a fost temeinică și legală, având în vedere faptul că reorganizarea A. SA a fost una reală, efectivă și absolut necesară, având în vedere pierderile financiare suferite de societate în perioada 2011 – 2012, precum și lipsa de finanțare a societății.
Pe fondul scăderii vânzărilor și a unor contracte ferme, perfectate cu rețelele de magazine, nu s-a mai justificat menținerea funcției deținute de contestator. Această funcție presupunea mari cheltuieli financiare, atâta timp cât contestatorul era plătit nu numai din salariul încasat împreună cu sporurile aferente, ci primea și un bonus în procent de 0,05 % din cifra de afaceri.
Pârâta a mai arătat că în perioada 2011 – 2012, au fost desființate mai multe posturi, iar postul deținut de contestator nu mai exista în organigrama societății. Prin decizia nr. 35/2012 s-a desființat postul de director de vânzări și totodată s-a decis suspendarea activității de la punctul de lucru din București, atribuțiile contestatorului fiind redistribuite către alți salariați ai societății.
Pârâta a mai arătat, față de susținerea reclamantului, potrivit cărora decizia de concediere a fost determinată de o răzbunare personală a conducerii actuale, faptul că actuală conducere a luat decizia de concediere mult după preluarea administrării societății.
A mai arătat că, datorită dificultăților financiare, societatea nu mai are personal angajat în funcția de directori regionali de vânzări, toate aceste posturi fiind desființate. De asemenea, conducerea societății a apreciat că valoarea cheltuielilor cu personalul care își desfășura activitatea la București nu se mai justifica, în condițiile înregistrării unei mari pierderi financiare.
În dovedirea întâmpinării au fost depuse la dosar înscrisuri.
În cauză au fost încuviințate pentru ambele părți și administrate proba cu înscrisuri, interogatoriu și proba testimonială.
Analizând actele și lucrările dosarului, tribunalul reține următoarele:
Începând cu data de 25.05.2005, reclamantul a fost salariatul pârâtei, în baza contractului de munca nr.309/25.05.2005( fila 169 din dosar ), contract modificat prin mai multe acte adiționale ( filele 171-175 din dosar), îndeplinind funcția de „director vânzări conturi speciale”, desfășurarea activității având loc la Marketing –București.
Prin Decizia nr. 35 a Consiliului de Administrație al S.C. A. S.A. din data de 12.09.2012 (fila 258 din dosar), a fost dispusă suspendarea activității de la punctul de lucru din București și desființarea postului de director de vânzări, începând cu data de 01.10.2012. Totodată s-a stabilit că întreaga activitate de vânzări va fi coordonată de către directorul comercial.
La data de 20.09.2012, reclamantul a primit adresa nr.1642/1956/19.09.2012 (fila 176 din dosar ) prin care i se aducea la cunoștință împrejurarea că, urmare a reorganizării activității în vederea reducerii cheltuielilor și rentabilizarea societății s-a decis suspendarea activității de la punctul de lucru din București și totodată desființarea postului de director vânzări conturi speciale, post deținut de către reclamant. De asemenea, i s-a adus la cunoștință că societatea nu dispune de posturi vacante.
Prin decizia nr.1445/18.10.2012 (fila 177 din dosar), s-a dispus încetarea contractul individual de munca al reclamantului începând cu data de 18.10.2012, în temeiul art. 65 din Codul Muncii.
Reclamantul critica măsura concedierii pe motiv că ca reorganizarea nu a fost reală și serioasă, iar motivul în sensul reducerii activității si optimizării costurilor a fost un simplu pretext pentru îndepărtarea sa din societate pe motiv că ar fi colaborat cu conducerea anterioară.
Tribunalul reține că, în conformitate cu prevederile art.65 alin.1 din Codul Muncii, cauza concedierii salariatului trebuie să o constituie desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, desființare ce trebuie să fie efectivă, reală și serioasă (art.65 alin.2 din Codul Muncii)
Desființarea locului de muncă este efectivă, atunci când acesta este suprimat din structura funcțional-organizatorică a angajatorului, evidențiată în statul de funcții și organigramă și implică cu necesitate caracterul definitiv al suprimării, are o cauză reală când are un caracter obiectiv și este serioasă când are la bază studii temeinice vizând îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea.
Din analiza organigramelor depuse la dosarul cauzei ( filele 243-252 din dosar), se observă că postul ocupat de reclamant a fost desființat, astfel, una dintre condițiile concedierii determinată de desființarea locului de munca ocupat de salariat la care se refera art. 65 alin. 2 din Codul Muncii și anume aceea ca desființarea locului de munca să fie efectiva, este îndeplinită în cauză.
Mai mult, din decizia Consiliului de Administrație nr. 35 din data de 12.09.2012 ( fila 258 din dosar ), rezultă a fost dispusă suspendarea activității de la punctul de lucru din București, începând cu data de 01.10.2012. Față de criticile reclamantului, instanța constată că punctul de lucru din București a fost deschis în baza hotărârii consemnate la pct. 3 din Actul Adițional nr. 7/27.07.2009 ( fila 324 din dosar ) și a fost înregistrat astfel cum rezultă din încheierea nr._/13.08.2009 ( fila 325 din dosar ). Totodată, la data de 25.02.2013 a avut loc rezilierea contractul de închiriere a spațiului, după cum rezulta din adresa nr. 1083/22.02.2013 ( fila 333 din dosar ) și procesul verbal de predare- primire a spațiului închiriat pentru punctul de lucru din București ( fila 334 din dosar ).
Restructurarea postului reclamantului a fost efectivă și a avut la baza o cauză reală și serioasă, respectiv reorganizarea activității în vederea reducerii cheltuielilor și rentabilizarea societății.
Se reține că reorganizarea activității societății angajatoare în înțelesul prevederilor art.65 alin1 din Codul Muncii nu presupune cu necesitate existența unei situații economice precare a societății, legiuitorul nelimitând motivele care determină desființarea locului de munca, fiind suficient a se dovedi că a fost modificată schema de personal, în funcție de oportunitățile societății, iar instanța nu poate aprecia asupra oportunității luării măsurii de desființare a locului de munca al salariatului, singurul îndreptățit să facă acest lucru fiind angajatorul, iar acesta a adoptat decizia contestată considerând că menținerea contractului individual de munca ar produce efecte negative pentru activitatea sa, având in vedere situația economico financiară a societății de la acea data comparativ cu alți ani, situația stocurilor și perspectivele de funcționare ale societății fără posibilitățile de finanțare la nivelul necesarului.
În condițiile în care legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului să facă selecția acelor posturi pe care să le desființeze, în cazul în care apreciază ca această măsură duce la eficientizarea activității sale iar prin decizia Consiliului de Administrație din data de 12.09.2012 s-a apreciat că reorganizarea activității societății implică și desființarea postului ocupat de către reclamant, instanța trebuie să țină cont de această hotărâre atunci când analizează contestația, nefiind îndrituită să se implice în elaborarea și aplicarea strategiei de reorganizare a angajatorului.
Prin urmare, instanța apreciază ca nefondate criticile reclamantului privind faptul că invocarea motivului constând în reducerea activității si optimizarea costurilor este neadevărat, considerând că în situația reorganizării nu este necesară dovedirea de către angajator a existenței unor dificultăți economice ce ar presupune pierderi financiare efective, ci este suficient ca acesta să urmărească eficientizarea propriei activități în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane și financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalității în care își organizează unitatea. De altfel, instanța de judecata nu este chemată sa analizeze legalitatea unei concedieri doar prin prisma motivelor invocate de salariat, ci și din punct de vedere al angajatorului, care are dreptul de a-și organiza activitatea în scopul obținerii de profit.
De asemenea, din interogatoriile administrate ( filele 347-358 și 349-354 din dosar ), din declarațiile martorilor (consemnate la filele 355- 356 din dosar) precum și ale întregului probatoriu administrat în cauză, instanța constată că măsura concedierii reclamantului nu a avut legătură cu persoana acestuia, ci cu împrejurarea că la nivelul societății a avut loc în mod real o restructurare a activității derulată pe o perioadă mai mare de timp, că toate posturile de director de vânzări au fost desființate ,ca societatea se confrunta cu pierderi și că în acest context s-a procedat la suspendarea activității punctului de lucru din București.
Având în vedere aceste considerente, apreciind că decizia de concediere a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, instanța va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind anularea deciziei de concediere nr.1445/18.10.2012 și, având în vedere concluzia la care s-a ajuns cu privire la acest capăt de cerere, față de caracterul accesoriu al acestora și capetele de cerere având ca obiect reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale începând cu data de 18.10.2012 și până la reintegrarea efectivă, la plata daunelor morale și la plata cheltuielilor de judecată, apar ca neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge cererea formulată de reclamantul R. A. G. domiciliat în comuna 1 Decembrie, .. 23, ., . în contradictoriu cu pârâta .> cu sediul în C., ., județ C., ca neîntemeiată.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Septembrie 2013.
Președinte, G. N. | Asistent Judiciar, M. M. | Asistent Judiciar, R. L. P. |
Grefier, M. P. M. |
Tehnored. M.M. 01 Octombrie 2013
Redactat NG -12.11.2013 – 4 ex.
| ← Pretentii. Sentința nr. 656/2013. Tribunalul ILFOV | Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 971/2013.... → |
|---|
