Act adițional la contractul individual de muncă privind formarea profesionalăa angajatului. interpretare. art. 204-207 codul muncii art. 198 codul muncii

Jurisprudenţă şi speţe de dreptul muncii

Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 556/A din data de 12.10.2016

Formarea profesională a intimatei a avut ca obiectiv adaptarea salariatului la cerințele postului sau ale locului de muncă și că aceasta s-a dorit a fi realizată prin participarea intimatei la stagii de adaptare profesională la cerințele postului și ale locului de muncă, în conformitate cu prevederile art. 192 alin. 1 lit. a) și art. 193 lit. b) din Codul muncii.

Aceste clauze se pliază perfect pe dispozițiile art. 198 din Codul muncii.

Potrivit art. 198 alin. 3 din Codul muncii nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la alineatul 1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.

Prin sentința civilă nr. 303 din 03.03.2016 Tribunalul Mureș a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul M. V. și a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtului a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a arătat în considerentele hotărârii că prin cererea înregistrată la instanță reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 22.111 lei, reprezentând echivalentul sumei de 5.000 euro, la cursul BNR din data de 31.08.2013, conform prevederilor Actului Adițional nr. 1 din 2.04.2013 la contractul individual de muncă nr. 15026/17.04.2013, încheiat de părți, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului instanța a reținut că pârâtul a avut calitatea de angajat al reclamantei, în funcția de inginer, potrivit contractului individual de muncă nr. 15026/17.04.2013, părțile încheind contractul adițional nr. 1/2013 la contractul individual de muncă al pârâtului.

S-a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 196 și urm., art. 203 și urm. din Codul Munci iar actul adițional încheiat de părți fiind încheiat în scopul adaptării profesionale, respectiv pentru dobândirea de cunoștințe teoretice, practice și tehnice în cadrul secțiilor în care este repartizat instanța l-a calificat ca fiind un contract de adaptare profesională iar obligația intitulată "de fidelitate"; se referă la obligația salariatului prevăzută de art. 198 alin. 1 din Codul Muncii și nu la obligația salariatului prevăzută de art. 39 alin. 2 lit. din Codul Muncii. În actul adițional încheiat de părți nu se prevede funcția și locul de muncă pentru care se face adaptarea profesională, așa cum menționează reclamanta, aceasta urma să se stabilească ulterior.

A apreciat prima instanță că în contractul de adaptare profesională, potrivit art. 196 alin. 2 din Codul Muncii trebuie prevăzută modalitatea concretă de formare profesională, respectiv în ce constă pregătirea profesională și corespunzătoare unui post și loc de muncă este. Planul de activitate întocmit de șefii de departament în baza căruia s-a desfășurat activitatea profesională a pârâtului a fost întocmit ulterior semnării actului adițional și nu a mai putut fi negociat. Salariatul, în momentul încheierii actului adițional trebuia să negocieze modalitatea concretă de formare profesională, care nu a fost stabilită de părți în momentul încheierii actului adițional iar salariatul nu a avut reprezentarea obligațiilor angajatorului raportat la obligațiile sale la momentul încheierii actului adițional.

S-a mai arătat că actul adițional fiind un contract de adaptare profesională prevăzut de art. 204 din Codul Muncii, perioada stagiului de 18 luni prevăzut de părți a depășit durata contractului de adaptare profesională care, potrivit disp. art. 205 alin. 1 din Codul Muncii, nu poate fi mai mare de 1 an.

În ceea ce privește formatorii desemnați de angajator, potrivit art. 206 din Codul Muncii, salariații desemnați ca formatori, potrivit fișei postului, îndeplineau orice alte atribuții primite de la angajator, între aceste atribuții fiind și cele specifice formatorului, însă potrivit fișei posturilor depuse, nu toți angajații au avut o experiență de cel puțin 2 ani în domeniul în care s-a realizat formarea profesională. Formatorii au prestat această activitate ca și sarcină de serviciu, în timpul programului de muncă și nu au primit drepturi suplimentare pentru munca prestată, aspect reliefat și în raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, nefiind stabilite de către angajator un număr de ore pentru munca prestată de angajații numiți ca formatori.

A reținut prima instanță că răspunderea patrimonială a salariatului intervine în condițiile art. 254 alin. 1 din Codul Muncii doar în situația în care se cauzează un prejudiciu angajatorului, care trebuie dovedit de către angajator, potrivit art. 272 din Codul Muncii. S-a apreciat că reclamanta nu a suferit un prejudiciu întrucât nu a făcut cheltuieli cu plata formatorilor, altele decât drepturile salariale pe care le datora angajaților numiți ca formatori, în temeiul contractelor de muncă ale acestora.

În ceea ce privește cheltuielile cu echipamentul de protecție prima instanță a apreciat că trebuie respinse, având în vedere prev. art. 175 alin. 4 din Codul Muncii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.A. Târgu-Mureș, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii introductive; în subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii, respectiv reducerii cheltuielilor de judecată acordate intimatului-pârât. A solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea apelului s-a arătat, ca prim motiv de apel, faptul că actul adițional nu reprezintă un contract de adaptare profesională. Din prevederile contractului individual de muncă și ale actului adițional încheiat cu pârâtul trebuie reținut că acesta nu a îndeplinit sarcini și atribuții specifice funcției menționate, în "beneficiul"; societății lor, ci și-a însușit cunoștințele generale, necesare exercitării profesiei sale, cât și cele specifice activității societății. Scopul programului Graduate Trainee Program nu era acela de a ajuta și supraveghea salariatul în îndeplinirea atribuțiilor concrete ale unui anume post din societate la a cărui cerințe trebuia să se adapteze, ci acela de a acumula cunoștințe despre activitatea societății în general și despre toate locurile de muncă de pe platforma A., care presupun cunoștințe economice în particular. Se arată că toate aceste aspecte au fost confirmate inclusiv de depoziția martorei P. M., probă pe care instanța a apreciat-o eronat.

Adaptarea profesională poate fi realizată și în alte moduri decât cele care fac obiectul contractului reglementat de art. 204-207 din Codul Muncii. Modul concret de formare profesională a pârâtului nu avea ca scop adaptarea profesională la cerințele unui anume post ci reprezenta un proces de învățare, de dobândire a unor cunoștințe noi, având ca finalitate nu evaluarea posibilității ca salariatul să facă față cerințelor postului respectiv, ci aceea a stabilirii postului care este potrivit pentru salariat.

În cadrul celui de-al doilea motiv de apel, s-a arătat că actul adițional cuprinde toate elementele cerute de lege pentru valabilitatea acestuia. E vorba de două modalități de formare profesională diferite, care presupune dobândirea de cunoștințe despre întreaga activitate, prin stagii efectuate în cadrul departamentelor economico-administrative și în cadrul Uzinei chimice a societății iar perioada de formare profesională trebuia să fie mai lungă decât cea prevăzută de lege pentru dobândirea cunoștințelor aferente unui singur post.

S-a apreciat că instanța trebuia să verifice legalitatea actului adițional prin raportare la prevederile art. 196 alin. 2 din Codul Muncii, text ale cărui cerințe au fost respectate de către societatea lor. Astfel, actul adițional cuprinde atât funcția salariatului, aceea de "inginer debutant";, cât și locul de muncă al acestuia, respectiv "Departamentul de dezvoltare organizațională";, precum și modalitatea de formare profesională, și anume participarea la programul Graduate Trainee Program, cât și drepturile și obligațiile părților. Se susține că apelanta a demonstrat în fața primei instanțe efectuarea stagiului în forma descrisă mai sus, prin depunerea planurilor de activitate semnate atât de persoanele care au participat la formarea profesională cât și de către pârât, precum și verificările scrise ale cunoștințelor dobândite de acesta.

În ceea ce privește cunoașterea, respectiv negocierea modului de formare profesională către pârât, a învederat faptul că toate aspectele au fost cuprinse în notificarea emisă de apelantă în baza prevederilor art. 17 alin. 1 din Codul Muncii, înainte de semnarea Actului adițional. Faptul că programul concret cuprins în planurile de activitate a fost stabilit ulterior semnării Actului adițional nu poate fi considerat că reprezintă o încălcare a obligației de informare, în condițiile în care acest aspect reprezintă doar o detaliere a planului de formare, despre a cărui existență pârâtul a fost informat anterior. Legea nu impune informarea salariatului și cu atât mai puțin negocierea unor asemenea detalii, ci doar menționarea în actul adițional a modului în care se va realiza formarea profesională. Semnătura pârâtului confirmă că a luat la cunoștință, fără obiecțiuni, despre aspectele asupra cărora urma să fie instruit.

Apreciază apelanta că nu poate fi primit nici argumentul instanței conform cărora a încălcat și prevederile legale care impun o experiență de 2 ani în domeniul în care se realizează formarea profesională. Această cerință este prevăzută de lege doar în cazul contractelor speciale de formare profesională, nefiind aplicabilă în cazul actelor adiționale reglementate de art. 196 alin. 2 din Codul Muncii. Argumentul instanței este unul generic și vag, nefiind indicați care dintre formatorii care apar în planurile de activități nu ar fi îndeplinit condiția.

La al treilea punct al motivelor de apel apelanta arată că este valabilă și clauza din actul adițional prin care s-a stabilit valoarea sumelor de bani la care se raportează calculul prejudiciului, întrucât nu sunt în prezența unei clauze penale ci a unei evaluări convențional a contravalorii cheltuielilor suportate de către angajator cu formarea profesională a salariatului. Suma de 5.000 euro reprezintă pierderea patrimonială suportată de către societatea lor ca urmare a nerespectării de către pârât a obligațiilor asumate, pierdere determinată în baza stagiilor similare de formare profesională efectuate de alți debutanți. Se apreciază că o asemenea clauză este legală și licită, confirmată de practica altor instanțe și de expertiza contabilă administrată în cauză.

Ca al patrulea motiv de apel, se arată că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 22.111 lei, fiind incidente prevederile art. 198 alin.1 și 3din Codul Muncii. Se susține că sunt în prezența unui contract sinalagmatic, apelanta avea obligația de a achita pârâtului un salariu, deși acesta nu presta o muncă, în considerarea obligației pârâtului de a presta muncă pentru o perioadă de 3 ani. Pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație corelativă, astfel că se consideră îndreptățită să recupereze, cu titlu de daune, suma reprezentând cheltuielile salariale ale pârâtului, aferente perioadei nelucrate, în condițiile în care nu a beneficiat de nicio contraprestație în schimbul acestei sume.

Faptul că formatorii nu au fost remunerați suplimentar pentru această activitate nu poate exonera pârâtul de la plata în favoarea lor a cheltuielilor salariale aferente intervalului de timp alocat de formatori pentru instruirea și/sau verificarea debutantului, având în vedere că această sumă reprezintă în mod evident o cheltuială ocazionată de pregătirea profesională, în condițiile în care în această perioadă formatorii nu efectuau atribuțiile specific din fișa postului pe care erau angajați și pentru care primeau salariul.

În fine, se arată ca ultim motiv de apel în mod nelegal a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei, întrucât pârâtul nu a dovedit cuantumul cheltuielilor de judecată astfel cum se invocă într-o decizie de speță a Înaltei Curți.

În cazul în care instanța va trece peste aceste argumente, solicită să se dispună reducerea onorariului avocatului ales, prin raportare la prevederile art. 451 alin. 2 teza inițială Codul de Procedură Civilă, apreciind că suma este vădit disproporționată atât în raport cu complexitatea cauzei cât și prin raportare la activitatea avocatului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 471 alin. 5, raportat la art. 205 Codul de Procedură Civilă, precum și articolele de lege invocate.

Intimatul-pârât M. V. a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamantă, solicitând respingerea apelului ca nefondat, în ambele variante solicitate (principal și subsidiar) și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele întâmpinării a arătat că pe perioada angajării nu a beneficiat de nicio pregătire profesională, nu s-a derulat nici un program de pregătire profesională. Asimilarea informațiilor despre noul său loc de muncă s-a făcut în mod individual. Formatorii și-au îndeplinit această calitate potrivit fișei postului și nu aveau experiența necesară de cel puțin 2 ani, nu au stat peste programul normal de lucru pentru formarea sa profesională iar aceste persoane au fost remunerate cu salariul normal. Mai arată că programul "Graduate Trainee Program"; a fost un program fictiv, inventat de apelantă, fără a se materializa în vreun fel, pentru care nu au fost alocate fonduri sau personal suplimentar.

Mai arată că apelul este bazat pe motive total diferite față de motivele expuse în acțiunea introductivă sau de cele prezentate în răspunsul la întâmpinare.

Solicită respingerea solicitării privind reducerea onorariului avocațial, deoarece sunt în prezența unui litigiu complex, cu interese financiare destul de ridicate. Nu este necesară emiterea facturii fiscale pentru clientul-persoană fizică.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate și având în vedere efectul devolutiv al apelului, conferit de dispozițiile art. 476-478 Codul de Procedură Civilă, Curtea a constatat următoarele:

La data de 17.04.2013 părțile au încheiat contractul individual de muncă nr. 15026, pârâtul fiind angajată pe o durată determinată, cuprinsă între 18.04.2013 - 18.10.2014, pe funcția de inginer debutant în cadrul unității reclamante.

La data de 18.04.2013 părțile au încheiat un Actul adițional nr. 1 la contractul individual de muncă, prin care au stabilit că, în perioada de 18 luni, care reprezintă durata contactului individual de muncă, pârâtul va avea o obligație de fidelitate, care se va extinde pe o perioadă de 3 ani, în situația în care, la expirarea duratei, părțile vor încheia un contract de muncă pe durată nedeterminată.

În considerarea acestei obligații, părțile au convenit ca participarea salariatului la programul "Graduate Trainee Program";, conform căruia urma să dobândească cunoștințe teoretice, practice și tehnice în cadrul secțiilor la care este repartizat, să se facă pe durata contractului individual de muncă (18 luni), iar condițiile necesare asigurării lui să cadă în sarcina angajatorului.

Totodată, în situația în care într-un interval de 3 ani de la data încheierii contractului individual de muncă pe perioadă nedeterminată intervine încetarea contractului individual de muncă, printre altele, prin demisie, salariatul va achita o sumă fixă, de 5.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR de la data plății, indiferent de data încetării contractului individual de muncă.

Prima instanță a interpretat actul adițional încheiat de părți ca fiind un contract de adaptare profesională, apreciind, prin urmare, că ar fi incidente dispozițiile art. 204 și urm. din Codul muncii.

Curtea a constatat, însă, că Tribunalul a dat o interpretare eronată convenției încheiate între părți.

Astfel, termenele prevăzute (de 18 luni și de 3 ani) sunt mai lungi decât termenul prevăzut de art. 205 alin. 1 din Codul muncii (un an), iar formarea profesională s-a convenit a fi făcută în alte condiții decât cele reglementate de art. 206 din Codul muncii.

Contractul de adaptare profesională este un contract special de formare profesională, astfel, dacă părțile ar fi înțeles să încheie un astfel de contract ar fi făcut-o în mod expres, cu respectarea condițiilor reglementate la art. 205 și urm. din Codul muncii.

Cu toate acestea, din conținutul actului adițional nu rezultă cu certitudine intenția părților de a încheia un astfel de contract. Dimpotrivă, instanța constată că, din actul încheiat rezultă că voința părților a fost de a cuprinde elementele esențiale ale actului indicat de art. 196 alin. 2 din Codul muncii.

Astfel, potrivit textului legal menționat, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.

Curtea a constatat că toate aceste elemente se regăsesc în actul adițional încheiat între părți.

Astfel, din cuprinsul acestuia reiese că formarea profesională a intimatei a avut ca obiectiv adaptarea salariatului la cerințele postului sau ale locului de muncă și că aceasta s-a dorit a fi realizată prin participarea intimatei la stagii de adaptare profesională la cerințele postului și ale locului de muncă, în conformitate cu prevederile art. 192 alin. 1 lit. a) și art. 193 lit. b) din Codul muncii.

Întrucât participarea la formarea profesională a avut loc la inițiativa angajatorului, conform art. 196 alin. 1 coroborat cu art. 197 alin. 1 din Codul muncii, toate cheltuielile ocazionate de această participare au fost suportate de către angajator.

Potrivit dispozițiilor art. 198 din Codul muncii, salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, în condițiile art. 197 alin. 1, nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă pentru o perioadă stabilită prin act adițional.

Părțile au stabilit ca această durată să fie de 18 luni, iar dacă se încheie un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, durata să fie de 3 ani de la data încheierii contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, și că nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la alin. 1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională.

Astfel, s-a arătat că în cazul în care, în perioada de 18 luni, intervine o încetare a contractului individual de muncă pentru motive disciplinare, demisie, acordul părților solicitat de salariat sau ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune în legătură cu munca, precum și în cazul în care instanța penală a pronunțat interdicția de exercitare a profesiei, salariatul va plăti angajatorului suma de 5.000 euro echivalent în lei la data plății, iar în cazul în care situațiile de încetare a contractului individual de muncă intervin într-o perioadă de 3 ani de la data încheierii contractului individual de muncă pe durată nedeterminată, salariatul va plăti angajatorului o sumă variabilă ce poate ajunge până la maxim 10.000 euro.

Aceste clauze se pliază perfect pe dispozițiile art. 198 din Codul muncii.

Așa cum am arătat anterior, în situația în care părțile ar fi intenționat să încheie un contract de adaptare profesională, care este un contract special, ar fi făcut-o în mod expres cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 204-207 din Codul muncii. Instanța nu poate forța interpretarea convenției părților ca fiind un contract special, pentru ca apoi să constate că nu cuprinde aproape niciunul din elementele prevăzute de lege și că nu este valabil.

La data de 29.07.2013 intimatul a solicitat încetarea contractului individual de muncă, în temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii, începând cu data de 31.07.2013, solicitarea angajatului fiind aprobată de către angajator.

Potrivit clauzelor actului adițional, intimatul nu putea avea inițiativa încetării contractului individual de muncă pentru perioadele convenite de părți în niciuna dintre modalitățile care implicau inițiativa sa, respectiv demisie, încetarea contractului individual de muncă urmare a acordului părților, dacă inițiativa a avut-o pârâta.

Prevederea de către părți în actul adițional a sumei de până la 5.000 euro care ar reprezenta sancțiunea pentru cazul în care, în perioada de 18 luni, intervine o încetare a contractului individual de muncă pentru motive disciplinare, demisie, acordul părților solicitat de salariat sau ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune în legătură cu munca, precum și în cazul în care instanța penală a pronunțat interdicția de exercitare a profesiei, nu constituie o clauză nepermisă, pentru că părțile au semnat de comun acord și în deplină libertate contractuală actul adițional la contractul individual de muncă, în care s-a prevăzut această clauză.

În cauză, s-a efectuat o expertiză contabilă (filele 158-230 în dosarul tribunalului - vol. I) în vederea determinării valorii totale a cheltuielilor efectuate de apelantă cu intimata, respectiv costuri de natură salarială achitate de reclamantă pârâtei, cuantumul costurilor de natură salarială ale persoanelor care au efectuat instructajul privind protecția muncii și SSM în ceea ce îl privește pe intimat, proporțional cu timpul alocat acestei activități, cuantumul costurilor de natură salarială ale persoanelor care au asigurat formarea profesională a intimatului, proporțional cu timpul alocat acestei activități (supraveghere, îndrumare, corectare lucrări, etc.), cuantumul costurilor cu echipamentul de protecția muncii pentru intimată.

În ceea ce privește costurile de natură salarială (salarii, contribuții angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale persoanelor care au efectuat instructajul privind protecția muncii și SSM în ceea ce îl privește pe intimat, proporțional cu timpul alocat acestei activități și costurile cu echipamentul de protecția muncii, Curtea a constatat că potrivit art. 175 alin. 1 din Codul muncii angajatorul are obligația să asigure securitatea și sănătatea salariaților în toate aspectele legate de muncă, iar potrivit prevederilor alin. 4 al aceluiași articol, măsurile privind securitatea și sănătatea în muncă nu pot să determine, în niciun caz, obligații financiare pentru salariați. Din această perspectivă Curtea a constatat că aceste cheltuieli rămân în sarcina angajatorului, neputând fi incluse în cheltuielile ocazionate de formarea profesională a salariatului.

De asemenea, nu pot fi incluse în cadrul acestor cheltuieli costurile de natură salarială (salarii, contribuții angajator, tichete de masă, alte beneficii) achitate de reclamantă angajatului. În acest sens, Curtea a reținut că față de dispozițiile art. 38 din Codul muncii, acestea nu pot face obiectul unei restituiri din partea intimatei. În aceeași măsură nu pot fi restituite nici tichetele de masă, întrucât au fost primite de pârât în funcție de numărul de zile efectiv lucrate, în conformitate cu art. 5 și 6 din Legea nr. 142/1998.

Curtea a constatat însă că se încadrează în prevederile art. 198 alin. 3 din Codul muncii costurile de natură salarială (salarii, contribuții angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale persoanelor care au asigurat formarea profesională a intimatei, proporțional cu timpul alocat acestei activități (supraveghere, îndrumare, corectare lucrări, etc.), iar aceste sume trebuie suportate de către pârât.

Reclamanta a făcut dovada că angajații săi, care au avut obligația de a desfășura planul de activități în ceea ce îl privește pe intimat, au realizat efectiv activitatea de instruire a salariatului.

Astfel, din înscrisurile depuse dar și din probele testimoniale rezultă că intimatul a beneficiat din partea angajaților implicați în instruirea sa, de pregătire și supraveghere în activitatea de însușire și punere în aplicare a cunoștințelor teoretice și practice la locurile de muncă unde a fost repartizat în perioada formării profesionale.

Argumentele intimatului referitoare la nerespectarea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească un formator nu sunt relevante, întrucât aceste condiții reglementate la art. 206 din Codul muncii trebuie îndeplinite de formator numai în cazul contractelor speciale de formare profesională, ceea ce, astfel cum arătat anterior, nu este cazul în speță.

În situația formării profesionale prin stagii de adaptare profesională la cerințele postului și ale locului de muncă angajatorul este cel care stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească angajații care au rolul de instructori sau formatori.

Nu pot fi primite nici apărările intimatului în sensul că angajatorul nu ar fi efectuat niciun fel de cheltuieli cu formatorii, întrucât aceștia își desfășurau activitatea de formare și îndrumare în timpul programului de lucru și nu erau plătiți suplimentar pentru această activitate, întrucât chiar dacă activitatea de formare se desfășura în timpul programului de lucru, intervalul de timp ocupat cu pregătirea intimatului era unul în care angajatul nu mai desfășura activitatea în folosul angajatorului, pentru care era angajat și plătit, timpul de lucru fiind dedicat pregătirii, îndrumării, supravegherii intimatului. Prin urmare, lipsea contraprestația angajatului pentru salariul primit în acel interval de timp.

Expertul contabil a stabilit cuantumul acestor cheltuieli ca fiind de 27.751 lei, reprezentând costurile de natură salarială (salarii, contribuții angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale personalului care a asigurat formarea profesională a salariatului M. V. la Secția Amoniac, Instalația Melamină și Instalația Uree, proporțional cu timpul alocat acestei activități (supraveghere, îndrumare, corectare lucrări etc.). A mai stabilit expertul contabil că costurile de natură salarială (salarii, contribuții angajator, tichete de masă, alte beneficii) ale persoanelor care au efectuat instructajul SSM și PSI al salariatului, proporțional cu timpul alocat acestei activități, sunt în cuantum de 20 lei (concluziile raportului de expertiză contabilă, fila 179 vol. I dosar de fond).

Cu toate acestea, Curtea a observat că pretențiile reclamantei sunt în sumă de 22.111 lei (echivalentul a 5.000 euro), astfel că, având în vedere principiul disponibilității, intimatul poate fi obligat la plata în favoarea apelantei a acestei sume, având în vedere prevederile actului adițional nr. 1 din data de 18.04.2013 încheiat între părți și a faptului că intimatul nu a respectat aceste clauze contractuale, respectiv și-a dat demisia în perioada de 18 luni aferentă contractului individual de muncă pe perioadă determinată. Curtea a constatat că în raport de prevederile art. 198 alin. 3 din Codul muncii, având în vedere că intimatul a fost angajat la unitatea apelantă timp de 3 luni din cele 18 luni prevăzute în contractul individual de muncă, cuantumul despăgubirilor solicitate acoperă proporțional cu perioada lucrată costurile de natură salarială ale persoanelor care au asigurat formarea profesională al intimatului (perioada nelucrată din perioada stabilită prin contractul individual de muncă).

Față de considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 din Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. și va schimba în tot hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii promovate și obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 22.111 lei, reprezentând echivalentul sumei de 5.000 euro la cursul B.N.R. din data de 31.08.2013, în baza prevederilor actului adițional nr. 1 din 18.04.2013 la contractul individual de muncă nr. 15.026 din 17.04.2013, încheiate între părți.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul prevederilor art. 453 din Cod procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 3.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând costul expertizei efectuate în cauză (fila 157 vol. I dosar de fond).

← Drepturi banesti.plata diferențelor dintre salariul de...		Dreptul angajatului de a-și continua activitatea până la... →

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Act adițional la contractul individual de muncă privind formarea profesionalăa angajatului. interpretare. art. 204-207 codul muncii art. 198 codul muncii