Contestarea deciziei de concediere. nulitate. art. 252 codul muncii
Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 574/A din data de 20.10.2016
Descrierea sumară nu redă nici perioada în discuție și nici elemente concrete ale stării de fapt, care să facă posibilă verificarea caracterului "nejustificat"; al lipsei de la locul de muncă, ori analiza "gravității faptei";. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că descrierea sumară a faptei redată mai sus, nu corespunde cerințelor art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii.
Decizia contestată nu cuprinde nicio mențiune referitoare la prevederile din regulamentul intern, sau din contractul individual de muncă care au fost încălcate de intimata reclamantă, nefiind respectate așadar nici cerințele art. 252 alin.2 lit.b Codul muncii.
Prin sentința civilă nr.775 din 19 mai 2016 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosar nr.834/96/2015, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta E. V. M. împotriva pârâtei SC R. C. SRL și, pe cale de consecință, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.7/19.05.2015, s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior, obligarea pârâtei la plata în favoarea acesteia a unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și reactualizate începând cu data concedierii și până la data de 21.08.2015 și obligarea pârâtei să plătească reclamantei indemnizația de incapacitate temporară de muncă aferentă perioadei 01.04.2015-19.05.2015. Instanța de fond a respins celelalte pretenții și a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei.
În considerentele sentinței s-a reținut că potrivit contractului individual de muncă existent în dosarul de fond, reclamanta a fost încadrată în muncă în cadrul societății pârâte în funcția de vânzătoare, cu o durată a timpului de lucru de 8 ore/zi, și cu un salariu de bază lunar de 900 de lei. Prin Actul adițional nr. 2 din 01.01.2015 la contractul de muncă, părțile au convenit asupra majorării salariului la suma de 975 lei. La data de 19 mai 2015, pârâta a procedat la emiterea Deciziei nr. 7/2015, prin care s-a dispus în temeiul prevederilor art. 61 lit. a din Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al reclamantei cu aceeași dată, respectiv 19.05.2015. Decizia de concediere a fost emisă ținându-se seama de "Hotărârea administratorului";, iar motivul aplicării sancțiunii a constat în "lipsa nemotivată și neprezentarea la cererea administratorului";.
Instanța de fond a apreciat în esență că Decizia nr.7/2015 este lovită de nulitate absolută întrucât nu conține toate elementele prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii.
În ce privește respectarea de către angajator a dispozițiilor art. 251 din Codul muncii, ce reglementează obligativitatea efectuării cercetării disciplinarea prealabile, instanța de fond a reținut că pârâta a făcut dovada inițierii acestei proceduri prin Adresa nr. 6/12.05.2015 (comunicată reclamantei prin poștă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire).
Raportat la prevederile art.80 alin.1 și 2 Codul muncii, instanța de fond a admis și cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor indicate în dispozitivul redat mai sus. Obligarea la plata indemnizației pentru perioada de incapacitate temporară de muncă, aferentă perioadei 01.04.2015-19.05.2015 a fost stabilită pe baza probelor constând în certificatele de concediu medical depuse de reclamantă, în drept fiind reținute prevederile OUG nr.158/2005.
Instanța de fond a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 21 august 2015, dată de la care s-ar fi aflat în concediu de maternitate și pentru creșterea copilului, întrucât depășește limitele obiectului cererii dedusă judecății. S-a respins și capătul de cerere privind rectificarea deciziilor și declarațiilor aferente raporturilor de muncă, instanța de fond reținând că aceste demersuri cad în sarcina exclusivă a angajatorului, ca efect al hotărârii pronunțate de instanță.
Împotriva acestei sentințe pârâta SC R. C. SRL a declarat în termen legal apel, iar reclamanta E. V. M. a declarat apel incident.
Apelanta pârâtă solicită schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta pârâtă arată că intimata reclamantă a fost angajata societății începând cu data de 02.09.2014 în baza contractului individual de muncă nr. 29816/01.09.2014. Neînțelegerile dintre părți au apărut în cursul lunii martie 2015 când intimata reclamantă nu s-a prezentat la locul de muncă, fără să anunțe în scris angajatorul despre acest fapt. Abia după o absență de două zile, la solicitarea unui reprezentant al apelantei care a încercat să ia legătura telefonic cu intimata, aceasta a transmis printr-o colegă de serviciu, un concediu medical pentru perioada 30.04.2015-14.04.2015, care a fost înregistrat în evidențele societății. Apelanta arată că intimata a continuat să lipsească de la locul de muncă și în perioada următoare, respectiv 15.04.2015-30.04.2015, fără a înștiința angajatorul despre motivul absenței. În aceste condiții, la data de 13.05.2015 reprezentantul apelantei a transmis intimatei reclamante cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, adresa nr.6/12.05.2015 prin care intimata a fost invitată să se prezinte la locul de muncă în data de 18.05.2015, pentru clarificarea situației privind lipsa nejustificată de la locul de muncă. Apelanta invocă o rea-credință a intimatei, susținând că intimata a refuzat orice mijloc de comunicare cu apelanta, toată această situație conducând la desfacerea contractului individual de muncă în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii. Arată că în lipsa unei comunicări din partea intimatei, apelanta nu avea posibilitatea de a cunoaște aspectele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Decizia de desfacere a contractului individual de muncă a fost comunicată intimatei reclamante la data de 21.05.2015, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însă intimata reclamantă nu a ridicat corespondența. La data de 04.06.2015 intimata a transmis apelantei prin poștă, o cerere însoțită de două concedii medicale, însă la acel moment era deja emisă decizia de desfacere a contractului individual de muncă. Apelanta susține că nu a încălcat dispozițiile cuprinse în Codul muncii și solicită a se avea în vedere conduita intimatei - faptul că intimata avea posibilitatea comunicării concediilor medicale la un moment anterior, precum și posibilitatea de a se prezenta pentru clarificarea acestei situații - ceea ce conduce la concluzia cauzării unui prejudiciu nu intimatei, ci apelantei pârâte prin lipsa salariatei de la locul de muncă. Susține pentru aceste motive, că în mod netemeinic prima instanță a reținut nelegalitatea deciziei nr.7/2015.
Intimata reclamantă E. V. M. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului declarat de pârâtă. Invocă prevederile art.252 Codul muncii și susține în esență că în decizia contestată nu este descrisă fapta care constituie abatere disciplinară și nici prevederile din regulamentul intern sau din contractul individual de muncă ce au fost încălcate. În motivele de apel, apelanta pârâtă redă doar aspecte de fapt, fără a formula în concret critici față de soluția instanței de fond de constatare a nulității absolute a deciziei de concediere. Intimata susține că în măsura în care instanța de apel ar înlătura criticile de nelegalitate ale deciziei, urmează să se constate netemeinicia acestui act. Susține că aspectele de fapt redate de apelantă nu sunt conforme realității. Intimata arată că a adus la cunoștința pârâtei faptul că este însărcinată și a beneficiat de concediu medical în perioada 24.03.2015-31.03.2015, conform Certificatului de concediu nr. 0737345. Arată că acest certificat a fost depus la angajator, concediul medical fiind ulterior fiind prelungit cu încă 14 zile, respectiv din 01.04.2015 până în 14.04.2015, conform Certificatului de concediu nr. 0627859.
Intimata reclamantă arată că în urma agravării stării sale de sănătate, a fost nevoită să se deplaseze pentru tratament în Franța, aspect de altfel comunicat angajatorului. Mai arată că înțelegerea avută la acel moment cu angajatorul a fost în sensul că în perioada respectivă să fie pontată cu concediu de odihnă și respectiv cu zilele libere care i se cuveneau pentru munca suplimentară. La momentul întoarcerii în țară, s-a prezentat la medic, iar concediul medical i-a fost prelungit pe perioada 30.04.2015 până în 27.05.2015, conform certificatelor anexate și depuse la angajator.
Intimata mai arată că s-a prezentat la sediul societății pentru predarea ultimului certificat de concediu medical, ocazie cu care contabila pârâtei i-a comunicat că i s-a desfăcut contractul de muncă.
Susține că angajatorul nu putea dispune încetarea contractului individual de muncă, având în vedere interdicția incidentă în perioada cât salariatul se află în situațiile reglementate de art. 60 alin. 1 lit. a și c din Codul muncii. Mai susține că nu se face vinovată de săvârșirea vreunei abateri atât de grave încât să atragă desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
Intimata reclamantă mai arată că dacă s-ar fi constatat existența unei fapte de natură disciplinară, pârâta trebuia să stabilească conform art. 250 sancțiunea aplicată raportat la gravitatea abaterii. Mai arată că a avut un comportament exemplar și nu a avut neînțelegeri cu angajatorul.
Intimata a formulat și apel incident, prin care solicită înlăturarea din considerentele hotărârii instanței de fond, a aspectelor privitoare la respectarea procedurii cercetării prealabile. Solicită și obligarea apelantei pârâtă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta reclamantă critică acele considerentele ale sentinței prin care s-au reținut ca neîntemeiate susținerile reclamantei privind lipsa procedurii de cercetare disciplinară, instanța de fond apreciind că "pârâta a făcut dovada inițierii acestei proceduri prin Adresa nr.6/12.05.2015"; și reținând că nu au fost încălcate prevederile art.251 Codul muncii.
Apelanta reclamată arată că procedura cercetării disciplinare presupune parcurgerea mai multor etape, cea mai importantă fiind convocarea salariatului cu precizarea obiectului, datei și locului întrevederii. Susține că respectarea condițiilor de conținut pentru convocare sunt esențiale, deoarece numai cunoscând ce i se impută, salariatul se poate apăra, o mențiune generală neputând satisface cerințele legale.
Apelanta reclamantă susține că actul nr. 6/12.05.2015 cuprinde doar solicitarea angajatorului de a se prezenta în data de 18 mai la magazinul aparținând societății pentru clarificarea situației în legătură cu prezentarea la locul de muncă. Susține că o asemenea formulare nu poate acoperi exigențele textului legal, cu atât mai mult cu cât nu se arată că ar fi vorba despre o cercetare disciplinară, obiectul acesteia și nici ora la care s-ar impune prezentarea.
Se mai arată că potrivit art. 252 alin. 2 lit. c din Codul muncii, un alt element obligatoriu al deciziei de sancționare este indicarea motivelor pentru care în condițiile prevăzute la art. 251 alin. 3, nu ar fi fost efectuată cercetarea. Apelanta reclamantă susține că, în speță, aceste mențiuni lipsesc în totalitate.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin raportare la apelul principal formulat de pârâtă și la apelul incident formulat de reclamantă și în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a reținut următoarele:
Apelul incident al reclamantei, a fost declarat în temeiul art.461 alin.2 din Codul de procedură civilă, fiind îndreptat împotriva considerentelor sentinței atacate.
Dezvoltarea în fapt a acestor motive de apel conducea la concluzia invocării existenței unor considerente greșite - apelanta reclamantă susține în esență că instanța de fond în mod eronat a ajuns la concluzia respectării de către angajator a dispozițiilor art.251 din Codul muncii privind obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile.
În analiza criticilor apelantei reclamantă, Curtea a avut în vedere că potrivit prevederilor art. 251 alin.1 și 2 din Codul muncii "(1) Sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2)În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii";.
Adresa nr.6/12.05.2015 transmisă de angajator reclamantei, care a fost avută în vedere de instanța de fond în sprijinul considerentelor privind respectarea cerințelor art.251 Cod procedură civilă, are următorul conținut: "Subsemnatul C. K. administratorul firmei R. C. SRL, Vă rog cu respect, ca pe data de 18 mai anul curent să vă prezentați la magazinul B. pentru clarificarea situației în legătură cu prezentarea Dvs. la locul de muncă"; (fila 33 dosar fond).
Instanța a apreciat că adresa amintită nu poate echivala cu convocatorul prevăzut în art.251 alin.2 Codul muncii, întrucât nu face nicio referire la cercetarea disciplinară prealabilă - reclamanta nu a fost înștiințată cu privire la efectuarea cercetării disciplinare, pentru a i se da posibilitatea pregătirii apărării.
Pentru aceste motive, Curtea a reținut că decizia contestată era lovită de nulitatea prevăzută de art. 251 alin.1 Codul muncii.
Pe cale de consecință, apreciind întemeiat apelul incident declarat de reclamantă, instanța a înlăturat acele considerente ale sentinței ce sunt cuprinse în alineatul 3, fila 3 din hotărârea de fond, referitoare la respectarea de către angajator a dispozițiilor art. 251 Codul muncii.
Considerentele au fost înlăturate pentru a fi înlocuite cu prezentele considerente.
Analizând în continuare apelul declarat de pârâtă, Curtea a avut în vedere alături de considerentele prezentate mai sus, faptul că potrivit deciziei nr.7/2015, concedierea intimatei s-a efectuat în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii (săvârșirea de către salariat a unei abateri grave sau a unor abateri repetate).
Potrivit prevederilor art. 62 alin.2 și 3 din Codul muncii "În cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispozițiilor art. 247 - 252. (3) Decizia se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă";.
Însă decizia contestată de reclamantă, intitulată "Decizie de încetare a contractului individual de muncă";, nu respectă toate cerințele prevăzute expres de legiuitor în art.252 alin.2 din Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute.
Decizia nr.7/13.05.2015 conține doar elementele prevăzute de art.252 alin.2 lit. d,e și f din Codul muncii, fără a cuprinde elementele prevăzute de art.252 alin.2 lit. a-c din Codul muncii.
Astfel, cu privire la art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii (descrierea faptei), în decizia contestată fapta este descrisă astfel: "având în vedere lipsa nemotivată și neprezentarea la cererea administratorului"; ( fila 5 dosar fond). Această descriere sumară nu redă nici perioada în discuție și nici elemente concrete ale stării de fapt, care să facă posibilă verificarea caracterului "nejustificat"; al lipsei de la locul de muncă, ori analiza "gravității faptei";. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că descrierea sumară a faptei redată mai sus, nu corespunde cerințelor art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii.
Decizia contestată nu cuprinde nicio mențiune referitoare la prevederile din regulamentul intern, sau din contractul individual de muncă care au fost încălcate de intimata reclamantă, nefiind respectate așadar nici cerințele art. 252 alin.2 lit.b Codul muncii.
Iar considerentele prezentate cu ocazia analizei apelului incident declarat de reclamantă, susțin soluția de constatare a nulității absolute a deciziei de concediere nr.7/19.05.2015 emisă de pârâtă și conduc la concluzia nerespectării cerințelor art.252 alin.2 lit.c din Codul muncii.
Curtea a apreciat așadar că instanța de fond în mod corect a reținut nulitatea deciziei contestate pentru nerespectarea cerințelor art. 252 alin.2 din Codul muncii.
Starea de fapt redată de apelanta pârâtă în motivele de apel și împrejurările invocate în justificarea derulării raporturilor de muncă cu bună-credință din partea angajatorului și cu rea-credință din partea salariatei intimată, nu prezintă relevanță în cauză întrucât nu pot suplini neregularitățile sancționate cu nulitatea absolută.
Instanța amintește de prevederile art.79 din Codul muncii potrivit cărora "În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere";.
Decizia nr.7/2015 era nelegală și, prin urmare, nu putea avea ca efect concedierea intimatei reclamante pentru motivul prevăzut de art.61 lit.a din Codul muncii.
Pe cale de consecință, era legală și soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea angajatorului de despăgubiri în temeiul art.80 alin.1 și 2 din Codul muncii.
Probele administrate în primă instanță dovedesc împrejurarea că în perioada 01.04.2015-19.05.2015 reținută de instanța de fond, reclamanta a fost în concediu medical. În condițiile în care apelanta pârâtă nu a făcut dovada plății indemnizației de concediu medical în perioada amintită, aceste susțineri cuprinse în motivele de apel nu pot fi primite.
În consecință, în temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.
În urma admiterii apelului incident declarat de reclamantă în baza art.461 alin.2 din Codul de procedură civilă, se impunea înlăturarea considerentelor greșite vizând respectarea de către angajator a dispozițiilor art. 251 Codul muncii.
Reținând culpa procesuală a apelantei, în temeiul art. 451 și art. 453 alin.1 Cod procedură civilă instanța a dispus obligarea acesteia la plata în favoarea intimatei reclamantă a sumei de 2.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial dovedit prin chitanța de la fila 33 dosar apel.
← Cauză de neconcurență. legalitate. art. 21 codul muncii art.... | Personalul cfr. încadrare în condiții speciale. decizia... → |
---|