CJUE. Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Art. 141 din Tratatul CE. Principiul egalității de remunerare între femei și bărbați. Funcționari. Prestare de ore suplimentare. Discriminare indirectă a angajatelor cu fracțiune de normă.
| Comentarii |
|
(C.J.U.E., Marea Cameră, Hotărârea 6 decembrie 2007 în cauza C-300/06 Ursula Voss c. Land Berlin)
- în extras -
Acțiunea principală și întrebarea preliminară: Doamna Voss este o funcționară angajată a Land Berlin în calitate de cadru didactic. în perioada 15 iulie 1999 - 29 mai 2000, aceasta și-a exercitat activitatea profesională cu fracțiune de normă, reprezentând 23 de ore de curs pe săptămână. Numărul de ore de curs pe care trebuia să le efectueze un cadru didactic angajat cu normă întreagă se ridica în acea perioadă la 26,5 ore. între 11 ianuarie și 23 mai 2000, doamna Voss a efectuat în fiecare lună între 4 și 6 ore de curs suplimentare în raport cu programul său individual de lucru. Remunerația încasată de doamna Voss pentru această perioadă s-a ridicat la 1075,14 de mărci germane (DM). Potrivit instanței de trimitere, remunerația încasată pentru același număr de ore de muncă de un cadru didactic angajat cu normă întreagă se ridica în aceeași perioadă la 1616,15 DM.
Instanța de trimitere explică diferența de remunerare prin faptul că orele de muncă efectuate de reclamanta din acțiunea principală în afara programului său individual de lucru și în limita duratei normale de muncă cu normă întreagă, care au statutul de ore suplimentare, au fost plătite la un tarif orar inferior celui aplicabil orelor de muncă corespunzătoare efectuate de un cadru didactic cu normă întreagă, care sunt cuprinse în programul individual de lucru al acestuia. Instanța de trimitere a constatat astfel că, în cursul lunilor ianuarie-mai ale anului 2000, la același volum de muncă, reclamanta din acțiunea principală a fost remunerată la un nivel mai scăzut decât un cadru didactic angajat cu normă întreagă.
Doamna Voss a solicitat, pentru calcularea remunerației orelor suplimentare pe care le-a efectuat în limita a 26,5 de ore de curs săptămânal, aplicarea aceluiași tarif orar precum cel corespunzător orelor efectuate de cadrele didactice cu normă întreagă în cadrul programului lor normal de lucru, în locul tarifului orar prevăzut de MVergV pentru orele suplimentare. întrucât această cerere a fost respinsă de landul Berlin, doamna Voss a introdus o acțiune împotriva acestei decizii de respingere la Verwaltungsge-richt, acțiune admisă de această instanță. Landul Berlin a formulat recurs la Bundesverwaltungsgericht împotriva hotărârii prin care a fost admisă acțiunea respectivă.
Potrivit Bundesverwaltungsgericht, întrebarea care se pune în litigiul cu care a fost sesizat este aceea dacă remunerarea la un tarif inferior a orelor de curs efectuate de cadrele didactice cu fracțiune de normă ca ore suplimentare reprezintă, în raport cu partea de salariu primită de cadrele didactice cu normă întreagă pentru același număr de ore în cadrul timpului lor normal de muncă, o discriminare a cadrelor didactice de sex feminin interzisă de dreptul comunitar. Potrivit instanței de trimitere, răspunsul la această întrebare depinde de problema dacă art. 141 alin. (2) al doilea parag. din Tratatul CE impune ca orele suplimentare efectuate de un angajat cu fracțiune de normă în limita celor pe care trebuie să le efectueze un cadru didactic care lucrează cu normă întreagă să nu fie remunerate la un nivel mai scăzut decât serviciul având aceeași durată al unui angajat cu normă întreagă în cadrul timpului său de muncă normal.
în aceste condiții, Bundesverwaltungsgericht a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 141 din Tratatul CE se opune unei reglementări naționale potrivit căreia nivelul de remunerare a orelor suplimentare este același pentru funcționarii care lucrează cu normă întreagă și pentru cei care lucrează cu fracțiune de normă, această remunerație fiind inferioară părții din salariul unui funcționar cu normă întreagă corespunzătoare unei durate de muncă identice, efectuată în cadrul timpului său de muncă normal, atunci când angajații cu fracțiune de normă sunt în majoritate femei?”
Cu privire la întrebarea preliminară: Curtea a amintit că art. 141 din Tratatul CE instituie principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și lucrătorii de sex feminin pentru aceeași muncă. Acest principiu face parte din fundamentele Comunității Europene (a se vedea Hotărârea din 8 aprilie 1976, Defrenne, C-43/75, pct. 12). Principiul egalității de remunerare se opune nu numai aplicării unor dispoziții care stabilesc discriminări întemeiate direct pe sex, ci și aplicării unor dispoziții care mențin diferențe de tratament între lucrătorii de sex masculin și lucrătorii de sex feminin în aplicarea unor criterii care nu se întemeiază pe sex, din moment ce aceste diferențe de tratament nu pot fi explicate prin factori justificați în mod obiectiv și străini de orice discriminare bazată pe sex (Hotărârea din 13 mai 1986, Bilka-Kaufhaus, C-170/84, pct. 29 și 30, Hotărârea din 15 decembrie 1994, Helmig și alții, C-399/92, C-409/92, C-425/92, C-34/93, C-50/93 și C-78/93, pct. 20, precum și Hotărârea din 27 mai 2004, Elsner-Lakeberg, C-285/02, pct. 12).
în ceea ce privește reglementarea în discuție în acțiunea principală, este cert că aceasta nu stabilește nicio discriminare întemeiată direct pe sex. Trebuie, așadar, să se verifice dacă o astfel de reglementare poate institui o discriminare indirectă contrară art. 141 din Tratatul CE. în acest scop, trebuie să se stabilească în primul rând, pe de o parte, dacă respectiva reglementare instituie o diferență de tratament între lucrătorii cu normă întreagă și lucrătorii cu fracțiune de normă și, pe de altă parte, dacă această diferență de tratament afectează un număr considerabil mai ridicat de femei decât de bărbați.
în cazul unui răspuns pozitiv la aceste două întrebări, în al doilea rând s-ar pune problema existenței unor factori obiectivi și străini oricărei discriminări bazate pe sex care pot justifica diferența de tratament astfel constatată. în această privință, trebuie să se considere că există inegalitate de tratament de fiecare dată când remunerația plătită lucrătorilor cu normă întreagă este mai ridicată decât cea plătită lucrătorilor cu fracțiune de normă, la un număr de ore egal pentru aceeași muncă, efectuate în temeiul existenței unui raport de muncă salarizat (Hotărârea Helmig și alții, pct. 26).
Curtea a avut deja două ocazii de a se pronunța cu privire la problema existenței unei diferențe de tratament între lucrătorii cu fracțiune de normă și lucrătorii cu normă întreagă în ceea ce privește remunerarea orelor suplimentare. Astfel, la pct. 26-30 din Hotărârea Helmig și alții, Curtea a hotărât că nu există diferență de tratament între lucrătorii cu fracțiune de normă și lucrătorii cu normă întreagă atunci când dispozițiile naționale aplicabile nu prevăd plata unor majorări de salariu pentru orele suplimentare decât în caz de depășire a timpului normal de muncă, astfel cum a fost stabilit printr-o convenție colectivă, iar nu în caz de depășire a programului individual de lucru. Curtea a constatat, în astfel de circumstanțe, că lucrătorii cu fracțiune de normă primesc, pentru același număr de ore efectuate, aceeași remunerație cu cea încasată de lucrătorii cu normă întreagă, atât în cazul în care nu se depășește timpul normal de muncă, astfel cum este stabilit prin convențiile colective, cât și în cazul în care se efectuează ore în afara acesteia, în a doua ipoteză, ambele categorii de lucrători profitând de majorările pentru ore suplimentare.
La pct. 27 din Hotărârea Elsner-Lakeberg, Curtea a considerat că există o diferență de tratament între lucrătorii cu fracțiune de normă și lucrătorii cu normă întreagă atunci când dispozițiile naționale aplicabile prevăd că toți lucrătorii sunt obligați să efectueze minimum trei ore de curs pe lună în afara programului lor individual de lucru pentru a putea solicita o remunerație pentru ore suplimentare. în această cauză, doamna Elsner-Lakeberg, care era cadru didactic, efectua 15 ore de curs pe săptămână, în timp ce cadrele didactice cu normă întreagă efectuau 24 de ore și jumătate de curs săptămânal. Doamna Elsner-Lakeberg efectuase 2,5 ore de curs suplimentare timp de o lună. Prin urmare, aceasta nu putea solicita o remunerație pentru aceste ore suplimentare. Rezultă că doamna Elsner-Lakeberg era remunerată la nivelul a 15 ore de curs, deși efectuase 17,5 ore. în schimb, un cadru didactic cu normă întreagă care ar fi efectuat 17,5 ore de curs ar fi fost remunerat pentru 17,5 ore de curs, dat fiind că nu și-ar fi depășit programul individual de lucru săptămânal. Curtea a apreciat că de aici rezultă o diferență de tratament în ceea ce privește remunerarea, dat fiind că, pentru același număr de ore de curs efectuate, lucrătorii cu fracțiune de normă erau remunerați la un nivel mai scăzut decât cei cu normă întreagă.
în cauza principală, din decizia de trimitere rezultă că doamna Voss, care lucrează cu fracțiune de normă, încasează o remunerație care, pentru același număr de ore efectuate, este inferioară celei plătite unui cadru didactic care își exercită activitatea profesională cu normă întreagă în ceea ce privește orele pe care aceasta le-a efectuat în afara programului său individual de lucru și în limita duratei normale de muncă cu normă întreagă. Astfel, un cadru didactic cu fracțiune de normă al cărui program individual de lucru este de 23 de ore de curs pe săptămână încasează, dacă efectuează 3,5 ore de curs în afara programului său individual definit prin contract, o remunerație inferioară celei obținute de un cadru didactic cu normă întreagă pentru 26,5 ore de curs efectuate. O analiză a elementelor remunerației arată că această situație decurge din faptul că orele suplimentare, care sunt remunerate la un nivel mai scăzut decât orele așa-zis „normale”, sunt definite ca fiind orele efectuate în afara timpului normal de muncă, astfel cum a fost stabilit prin programul individual al cadrului didactic, program care variază, evident, după cum salariatul lucrează cu fracțiune de normă sau cu normă întreagă. Rezultă că tariful de remunerare inferior al orelor suplimentare nu este aplicat cadrelor didactice cu normă întreagă decât în afara a 26,5 ore de curs pe săptămână, pe când, în ceea ce îi privește pe lucrătorii cu fracțiune de normă, acest tarif este aplicat imediat ce aceștia își depășesc programul individual de lucru, care este, prin definiție, inferior a 26,5 ore. în cazul doamnei Voss, tariful de remunerare inferior este aplicat pentru orele efectuate în afara a 23 de ore de curs pe săptămână.
Prin urmare, Curtea a concluzionat că reglementarea națională în cauză din acțiunea principală, potrivit căreia remunerarea orelor de muncă suplimentare efectuate de funcționarii cu fracțiune de normă în afara programului lor individual de lucru și în limita duratei normale de muncă cu normă întreagă este inferioară celei corespunzătoare orelor efectuate de funcționarii cu normă întreagă, determină o diferență de tratament între aceste două categorii de funcționari în detrimentul celor care lucrează cu fracțiune de normă. în ipoteza în care această diferență de tratament ar afecta un număr în mod considerabil mai ridicat de femei decât de bărbați și în măsura în care nu ar exista factori obiectivi străini oricărei discriminări bazate pe sex care pot justifica o astfel de diferență de tratament, art. 141 din Tratatul CE s-ar opune respectivei reglementări naționale.
Potrivit instanței de trimitere, aproximativ 88% din cadrele didactice încadrate cu fracțiune de normă de landul Berlin în primăvara anului 2000 erau femei. Totuși, pentru a verifica dacă diferența de tratament constatată între lucrătorii cu normă întreagă și lucrătorii cu fracțiune de normă afectează un număr considerabil mai ridicat de femei decât de bărbați, revine instanței de trimitere să ia în considerare ansamblul lucrătorilor cărora li se aplică reglementarea națională din care decurge diferența de tratament constatată la pct. 37 din prezenta hotărâre. în acest sens, revine instanței să stabilească dacă respectiva diferență de tratament provine din BBesG și/sau MVergV, întrucât, în principiu, domeniul de aplicare al reglementării în cauză este cel care determină cercul de persoane care pot fi incluse în comparație (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Allonby, C-256/01, pct. 73). De asemenea, s-a amintit că metoda cea mai bună de comparare a statisticilor constă în a compara proporția de lucrători afectați de diferența de tratament, pe de o parte, în cadrul forței de muncă masculine și, pe de altă parte, în cadrul forței de muncă feminine (Hotărârea din 9 februarie 1999, Seymour Smith și Perez, C-167/97). Dacă datele statistice disponibile indică faptul că procentul de lucrători cu fracțiune de normă în cadrul grupului lucrătorilor de sex feminin este în mod considerabil mai ridicat decât procentul de lucrători cu fracțiune de normă în cadrul grupului lucrătorilor de sex masculin, va trebui să se considere că o astfel de situație evidențiază o discriminare aparentă bazată pe sex, cu excepția cazului în care reglementarea în cauză în acțiunea principală este justificată de factori obiectivi și străini de orice discriminare bazată pe sex (a se vedea în acest sens Hotărârea Seymour-Smith și Perez, pct. 60-63).
în cauza principală, din decizia de trimitere nu reiese că remunerarea inferioară a orelor suplimentare efectuate de lucrătorii cu fracțiune de normă s-ar întemeia pe factori justificați în mod obiectiv de motive străine oricărei discriminări bazate pe sex. Totuși, trebuie ca instanța de trimitere să verifice acest aspect.
Pentru aceste motive, Curtea (camera întâi) a declarat.
Articolul 141 din Tratatul CE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale în materie de remunerare a funcționarilor, de natura celei în cauză în acțiunea principală, care, pe de o parte, definește orele suplimentare efectuate atât de funcționarii angajați cu normă întreagă, cât și de cei angajați cu fracțiune de normă ca orele pe care aceștia le efectuează în afara programului lor individual de lucru și, pe de altă parte, stabilește o remunerație pentru aceste ore la un tarif inferior tarifului orar aplicat orelor efectuate în limita programului individual de lucru, astfel încât funcționarii cu fracțiune de normă sunt remunerați la un nivel mai scăzut decât funcționarii cu normă întreagă în ceea ce privește orele pe care aceștia le efectuează în afara programului lor individual și în limita numărului de ore care trebuie efectuate de un funcționar cu normă întreagă în cadrul programului său în cazul în care:
- di n ansamblul lucrătorilor cărora li se aplică reglementarea respectivă este afectat un procent considerabil mai ridicat de lucrători de sex feminin
Și
- di ferența de tratament nu este justificată de factori obiectivi și străini oricărei discriminări bazate pe sex.
| ← CJUE. Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.... | CJUE. Egalitate de tratament între bărbați și femei.... → |
|---|
