Clauză de neconcurenţă. Nelegalitatea stabilirii anticipate a întinderii prejudiciului provocat angajatorului prin nerespectarea clauzei de neconcurenţă de către salariat
| Comentarii |
|
Libertatea muncii este asigurată şi prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului, act care nu e supus niciunei limitări sau condiţii, în afara obligaţiei de preaviz. Chiar daca salariatul şi-a dat acordul cu privire la inserarea clauzei penale, aceasta urmează a fi interpretată în favoarea sa, neputându-i-se îngrădi libertatea muncii prin plata unei despăgubiri exorbitante în cazul încetării contractului de muncă. Ori de câte ori se pune problema recuperării unui prejudiciu produs de către salariat angajatorului, acesta din urmă este obligat să dovedească existenţa şi întinderea lui.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 1763 din 11 iulie 2012
Prin sentința civilă nr. 847 din 15.03.2012, pronunțată în dosarul nr. 3948/30/2011, Tribunalul Timiș a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL Timișoara în contradictoriu cu pârâta F.C.M.M.
A luat act de renunțarea la judecată a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la respectarea obligației de neconcurență și la încetarea raporturilor de muncă cu SC „H.M.” SRL. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că pârâta a fost salariata reclamantei, fiind angajată în funcția de asistent medical, în baza contractului individual de muncă nr. 1763836/30.05.2005.
Prin actul adițional la contract, înregistrat sub nr. 4/19.08.2010, părțile au negociat și convenit asupra clauzei de neconcurență, în conținutul căreia intra obligația angajatului ca, pentru o perioada de 24 de luni de la încetarea contractului de muncă, să nu desfășoare activități ce caracterizează funcția deținuta în cadrul SC A. SRL la SC G. SRL, enumerare care nu este limitativă, putând fi modificată unilateral de către angajator, urmând să fie adusă la cunoștința salariatului.
Salariatului i-a fost interzis să desfășoare orice activitate de hemodializă, dializă peritonială, nefrologie sau altă activitate conexă la alt angajator pe raza județelor Botoșani, Suceava, Mureș, Cluj, Bistrița-Năsăud, Sibiu, Brașov, Alba, Harghita, Covasna, Oradea, Maramureș și în București, având dreptul de a i se plăti indemnizația lunară de 50% din media veniturilor salariale brute din ultimele șase luni de activitate în societate, pentru o perioadă de 24 de luni din momentul încetării contractului individual de muncă.
Contractul individual de muncă a încetat ca urmare a demisiei pârâtei, așa cum rezultă din Decizia nr. 8/29.03.2011, ulterior pârâta încheind un contract de muncă cu SC H.M. SRL, de la data de 11.04.2011, pentru funcția de asistent medical generalist, așa cum rezultă din adresa nr. 65/15.02.2011, emisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă Mureș.
La art. 11 din actul adițional la contractul individual de muncă, înregistrat sub nr. 4/19.08.2010, s-a prevăzut că, în cazul nerespectării clauzei de neconcurență, pârâta va fi obligată să restituie sumele primite cu titlu de indemnizație după încetarea raporturilor de muncă și să plătească reclamantei daune-interese în cuantum de 50.000 euro pentru prejudiciul pe care l-a produs.
Art. 20 - 24 din Codul muncii reglementează clauza de neconcurență, ce se poate include în contractul individual de muncă. La art. 24 din Codul muncii se prevede că angajatul va fi obligat la restituirea indemnizației și, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului în cazul nerespectării clauzei. Astfel, dispozițiile Codului muncii prevăd posibilitatea includerii în contractul de muncă a unei obligații de neconcurență aplicabilă după încetarea contractului de muncă, iar sancțiunea în cazul nerespectării, cu vinovăție, a clauzei de neconcurență constă în aceea că salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizației acordate și, dacă este cazul, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.
Prin urmare, salariatul are o răspundere patrimonială față de angajator în situația nerespectării clauzei de neconcurență. însă părțile nu pot prevedea o clauză prin care salariatul să fie obligat la plata unei sume de bani, stabilită anticipat, în ipoteza nerespectării obligațiilor de neconcurență asumate, întrucât în dreptul muncii clauza penală nu este posibilă, angajatorul putând beneficia doar de plata unor daune-interese corespunzătoare prejudiciului care i s-a produs.
în speță, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, stabilită anticipat la art. 11 din actul adițional la contractul individual de muncă, înregistrat sub nr. 4/19.08.2010. Această clauză penală este nulă întrucât nesocotește limitele libertății încheierii unui act juridic, și anume normele imperative din legislația muncii, astfel că pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, ca formă a răspunderii contractuale, trebuia dovedită existența unui prejudiciu, ca o condiție necesară și obligatorie antrenării acestei răspunderi. Reclamanta nu a solicitat instanței daune-interese corespunzătoare prejudiciului suferit, ci plata de către pârâtă a clauzei penale inserată în actul adițional la contractul individual de muncă, astfel că tribunalul, având în vedere principiul disponibilității și limitele investirii instanței, a constatat că acțiunea în pretenții pentru plata unor astfel de despăgubiri, fără să existe dovada unui prejudiciu, este nefondată, motiv pentru care, față de starea de fapt prezentată și temeiurile de drept indicate, a fost respinsă cererea formulată de către reclamantă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC A. SRL Timișoara, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
în motivarea recursului se arată, în esență, că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 24 din Codul muncii, din cuprinsul cărora nu rezultă inadmisibilitatea inserării în contractul individual de muncă sau în actele adiționale la acest contract a unei clauze penale, respectiv a cuantumului daunelor materiale ce trebuie plătite de către salariat în cazul nerespectării obligației de neconcurență, astfel cum nelegal a reținut prima instanța.
Doar pentru că legea folosește sintagma „daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului” nu se poate susține că o eventuală clauză penală, prin care părțile stabilesc de comun acord, cu anticipație, valoarea daunelor-interese, în temeiul art. 969 C.civ., inserată în actul adițional la contractul individual de muncă este nulă.
Legea nu interzice în mod expres inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă sau în actele adiționale la acesta, iar conform principiilor de drept tot ceea ce nu este interzis în mod expres este permis.
Atât inserarea unei clauze penale în contractul individual de muncă, cât și cuantumul acestei clauze penale sunt lăsate la libera negociere a părților, o atare clauză neputând fi interpretată ca având caracterul unei clauze de adeziune.
în speță, salariata a semnat actul adițional la contractul individual de muncă în mod liber, fără să fie constrânsă în vreun fel, în cadrul unei ședințe de sindicat, împreună cu ceilalți salariați ai societății, moment în care le-a fost explicat conținutul actului adițional și consecințele semnării unui astfel de act. Prin urmare, aceasta este obligată să respecte clauzele stabilite de comun acord, în temeiul art. 969 C.civ.
Toate aceste aspecte privind prejudiciile produse societății prin angajarea salariatei la o societate concurentă și negocierea clauzelor actului adițional ar fi putut fi dovedite cu martori și cu interogatoriu, însă tribunalul a respins în mod nelegal și neîntemeiat cererea de probațiune cu martori și cu interogatoriul pârâtei, formulată de către societatea comercială.
Scopul inserării unei clauze penale în contractul individual de muncă sau în actul adițional la acest contract este acela de a evalua anticipat cuantumul prejudiciului și de a scuti părțile de a face dovada prejudiciului creat.
Cu toate că legea nu prevede obligativitatea dovedirii prejudiciilor în cazul stipulării unei clauze penale, dând dovadă de bună-credință, angajatorul a depus, la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezultă cuantumul efectiv al prejudiciului care i-a fost cauzat ca urmare a încălcării de către salariată a obligației de neconcurență, de minim 259.000 euro, pentru a proba că, cuantumul clauzei penale nu este unul excesiv de mare, ci, din contră, mult mai mic, raportat la prejudiciul care a fost efectiv creat, sens în care sunt actele adiționale la contractul de furnizare servicii încheiat cu CNAS.
Prin negocierea și inserarea în actul adițional la contractul individual de muncă a unei clauze penale, nu se poate considera că se încalcă art. 38 din Codul muncii. Prin acest text de lege, legiuitorul nu a urmărit să interzică orice convenții, ci doar acelea prin care salariatul ar renunța la drepturile sale imperativ prevăzute de lege. Semnificația clauzei penale este aceea de a determina anticipat și convențional despăgubirile datorate pentru încălcarea obligațiilor, iar clauza penală va fi datorată de către partea în culpă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C.proc.civ., Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Rațiunea instituirii art. 21 din Codul muncii constă în protecția angajatorului, iar interesul inserării unei clauze de neconcurență aparține acestuia, întrucât el cunoaște dacă poate fi prejudiciat de încadrarea fostului salariat la un concurent. Fiind instituită în favoarea angajatorului, nulitatea unei astfel de clauze poate fi invocată doar de către salariat, singurul în măsură să indice dacă s-a realizat sau nu un compromis rezonabil între principiul libertății muncii și principiile economiei de piață și concurenței loiale. Prin clauza de neconcurență, salariatul este de acord cu limitarea libertății sale de a munci, iar o astfel de limitare nu poate fi permisă decât cu respectarea condițiilor expres prevăzute de Codul muncii.
Din contractul individual de muncă nr. 1763836/30.05.2005 rezultă că pârâtă a fost angajată a reclamantei, în funcția de asistent medical, până la data de 29.03.2011, când acest contract a încetat ca urmare a demisiei, înregistrată sub numărul 139/24.03.2011.
Prin actul adițional nr. 4 la contractul individual de muncă, pârâta s-a obligat să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea desfășurată la angajatorul său.
Prin același act adițional, în articolele 3 și 4, s-a prevăzut faptul că salariatei îi este interzisă desfășurarea activității ce caracterizează funcția deținută în cadrul reclamantei, arătându-se, în mod concret, că îi este interzis să își desfășoare activitatea, în favoarea următoarelor terțe persoane fizice și juridice, „SC G. SRL”, precizându-se, totodată, în alineatul 2 al art. 4, faptul că „această enumerare nu este limitativă, putând fi modificată unilateral, de către angajator, urmând ca, ulterior, să fie adusă la cunoștința salariatului”. De asemenea, părțile au prevăzut că, după încetarea raporturilor de muncă derulate în cadrul societății angajatoare, salariata este obligată să nu se angajeze la o societate concurentă, cu activitate similară sau identică, și să desfășoare activitățile prevăzute la art. 2 din prezentul act adițional, iar ca o recompensă a acestui fapt, reclamanta îi va plăti salariatei, după încetarea contractului individual de muncă, o indemnizație lunară, în cuantum de 50% din media veniturilor salariale brute, ale salariatei, raportată la ultimele șase luni de executare a contractului individual de muncă. în același act adițional, s-a stipulat că clauza de neconcurență își produce efecte pentru o perioadă de maximum doi ani după încetarea contractului individual de muncă.
în art. 11 din actul adițional, s-a arătat că „în cazul nerespectării clauzei de neconcurență, salariata va fi obligată să restituie sumele primite, cu titlu de indemnizație, după încetarea raporturilor de muncă, și să plătească angajatorului daune-interese în cuantum de 50.000 de euro, pentru prejudiciul pe care l-a produs”.
Astfel, părțile au stabilit, de comun acord, condițiile de aplicabilitate ale clauzei de neconcurență, enumerând activitățile care sunt interzise salariatei, indicând aria geografică de aplicare a clauzei de neconcurență, care cuprinde județele Botoșani, Suceava, Mureș, Cluj, Bistrița-Năsăud, Sibiu Brașov, Alba, Harghita, Covasna, Oradea, Maramureș și București, și terții, exemplificativ, ca fiind SC G. SRL, precum și societățile concurente de pe aria geografică indicată.
Clauza de neconcurență este legală și conformă cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Codul muncii, întrucât ea prevede, în mod concret, activitățile care sunt interzise pârâtei la data încetării contractului individual de muncă, cuantumul indemnizației lunare de neconcurență, perioada pentru care clauza își produce efectele, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul.
Curtea nu a primit susținerea pârâtei că activitățile interzise au fost definite la modul general și că ar lipsi nominalizarea, printre terți, a SC H.M. SRL, astfel că, prin urmare, clauza nu își poate produce efectele, întrucât ar tinde la interzicerea exercitării profesiei sau a specializării pe care o deține angajatul.
în cazul nerespectării, cu vinovăție, a clauzei de neconcurență, salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizației și, după caz, la daune-interese corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului, conform art. 24 din Codul muncii.
în dreptul comun, clauza penală, reglementată de art. 1066 - 1072 C. civ, este acea convenție prin care părțile unui contract determină anticipat întinderea daunelor - interese pe care debitorul va fi obligat să le plătească în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare ori cu întârziere a prestațiilor la care s-a îndatorat. Clauza penală apare ca o modalitate de evaluare prealabilă a despăgubirilor, realizată pe cale convențională.
Clauza penală, inserata în actul adițional la contractul individual de muncă, nu poate produce efecte în condițiile în care nu sunt întrunite cerințele imperative ale legii. Mai mult, ținând cont de raportul juridic de muncă, clauza penala trebuie analizată atât prin prisma art. 969 C.civ., cât și a dispozițiilor speciale ale Codului muncii.
în dreptul muncii, libertatea contractuală este limitată de lege pentru asigurarea protecției salariaților, iar clauzele contractului individual de muncă se supun atât principiului legalității, cât și principiului bunei-credințe în desfășurarea raporturilor de muncă, conform art. 8 Codul muncii. Aceasta concluzie rezultă și din interpretarea „per a contrario” a dispozițiilor art. 37 și 38 Codul muncii, care prevăd că drepturile și obligațiile părților se stabilesc prin negociere și că orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute prin lege salariaților sau limitarea drepturilor este lovită de nulitate. Or, unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii, recunoscut și de Constituție, îl reprezintă neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii. Libertatea muncii este asigurată și prin reglementarea încetării contractului individual de muncă din inițiativa salariatului, act care nu e supus niciunui limitări sau condiții, în afara obligației de preaviz. Chiar daca salariatul și-a dat acordul cu privire la inserarea clauzei penale, aceasta urmează a fi interpretată în favoarea sa, neputându-i-se îngrădi libertatea muncii prin plata unei despăgubiri exorbitante, respectiv de 50 000 euro, în cazul încetării contractului de muncă.
Curtea a constatat că ori de câte ori se pune problema recuperării unui prejudiciu produs de către salariat angajatorului, acesta din urmă este obligat să dovedească existența și întinderea lui, conform art. 287 din Codul muncii anterior republicării. Nu este relevantă, în speță, jurisprudența invocată de către recurentă, deoarece aceasta nu constituie izvor de drept.
în scopul dovedirii prejudiciului, reclamanta a depus, în primă instanță, înscrisuri din care rezultă împrejurarea că pârâta a participat la instruiri specifice profesiei și un raport de activitate semnat de un psiholog, din care rezultă că s-ar fi constatat o alterare a stării psihice în rândul pacienților. în recurs, a depus o notă de fundamentare, arătând că pierderile lunare ale societății sunt de 37000 euro, rezultate din plecarea a 27 de pacienți, afectarea cash flor-ului companiei timp de 6 luni ca urmare a faptului că 30 pacienți s-au întors, nefolosirea unui salon dată fiind plecarea pacienților (66000 euro) și nefolosirea celor 8 aparate de dializă (80000 euro), precum și dovezi privind plata indemnizațiilor de neconcurență. Totodată, a depus facturile emise de către reclamantă către CNAS, din care rezultă scăderea valorii facturate, tabel cu pacienții care au plecat la societatea concurentă, cererile de adeziune ale pacienților societății recurente către societatea concurentă H.M. Nota de fundamentare depusă de către recurentă este un înscris care emană de la partea în favoarea căreia s-a produs și nu poate avea valoare de probă în lipsa coroborării cu alte înscrisuri. Curtea a mai constatat că, prin niciunul din înscrisurile depuse, nu s-a dovedit că pierderea tuturor pacienților, pentru care s-a indicat prejudiciul, a fost urmarea acțiunii pârâtei, aceasta în condițiile în care reclamanta indică plecarea și a altor salariați la societatea concurentă. Mai mult, o parte din pacienți a revenit, astfel că nu se poate stabili cu certitudine dacă pârâta este cea care a determinat toate pierderile invocate de reclamantă sau dacă acestea sunt urmarea altor împrejurări. în aceste condiții, Curtea a apreciat că nu a fost dovedită existența întinderii prejudiciului, ca o condiție necesară a antrenării acestei forme a răspunderii. Susținerea recurentei că nu a putut dovedi întinderea prejudiciului datorită primei instanțe care a respins proba cu martori și interogatoriul pârâtei și nu a ținut cont de înscrisurile depuse, nu a fost primită, dat fiind că reclamanta, prin acțiunea introductivă, nu a solicitat daune-interese corespunzătoare prejudiciului suferit, ci plata de către pârâtă a sumei de bani stabilită anticipat, conform clauzei penale. în aceste condiții, în mod legal a apreciat prima instanță că probele solicitate nu sunt utile în soluționarea cauzei. De altfel, susținerea că s-a făcut dovada întinderii prejudiciului a fost făcută pentru prima dată în recurs, ocazie cu care recurenta a depus noi înscrisuri în acest sens. Reținând că hotărârea primei instanțe respectă toate cerințele de legalitate și temeinicie, iar criticile invocate sunt nefondate, Curtea, conform art. 312 C.proc.civ., a respins recursul formulat de către reclamantă.
| ← Litigiu de muncă - drepturi băneşti. Recurs împotriva... | Indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat acordată... → |
|---|
