Contestație decizie de concediere. Decizia 632/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 632
Ședința publică de la 02 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nelida Cristina Moruzi
JUDECĂTOR 2: Carmen Bancu
JUDECĂTOR 3: Cristina
Grefier: -
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect contestație decizie de concediere privind recursul declarat de INSTITUTUL DE ȘI I împotriva sentinței civile nr. 141 din 30.01.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-, intimat fiind:.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurentul - Institutul De Și I, și avocat pentru intimatul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dosarul este la al doilea termen de judecată, că s-a comunicat recurentului duplicatul întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat și verificând actele și lucrările dosarului, instanța constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocat având cuvântul pentru recurentul - Institutul De Și I susține cu privire la situația concretă a intimatului, că se putea aplica sau nu era obligatoriu să se aplice, așa cum a făcut instanța de fond, disp. art. 62 alin. 2 din Codul Muncii. Susține avocat că nu era obligatoriu deoarece s-a dispus încetarea contractului de muncă prin voința unilaterală a unei dintre părți în baza art. 55 lit. c din Codul Muncii cu referire la art. 61 lit. e, fiind îndeplinite condițiile privind limita de vârstă. Ca urmare, acestea erau dispozițiile legale în baza cărora s-a dispus încetarea contractului de muncă, ori, alin. 1 al art. 62 din Codul Muncii, în momentul în care prevede posibilitatea desfacerii contractului de muncă se referă la condițiile de la art. 61 lit. b,d și nu și la litera deci, este vorba despre o situație deosebită deoarece aceste dispoziții legale permit să se susțină faptul că nu este nulă decizia de încetare a contractului de muncă.
În aceste condiții nu se poate reține nulitatea absolută a deciziei de desfacere a contractului de muncă iar prima instanță trebuia să observe că nu sunt obligatorii pentru această decizie, condițiile ce se aplică celorlalte situații de la art. 61 din Codul Muncii.
Solicită instanței a aprecia că această susținere, dezvoltată pe larg în motivele de recurs, este întemeiată și, în consecință, admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Iași.
Avocat având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de Institutul de și I și menținerea ca legală și temeinică a sentinței primei instanțe.
În motivele de recurs se face o interpretare care nu a mai fost întâlnită în practica judecătorească, întrucât, modul în care a încercat recurentul să-și acopere greșeala făcută de către managerul care a emis decizia de desfacere a contractului de muncă a intimatului este în contradicție flagrantă cu principiul potrivit căruia; "unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem". Art. 62 alin. 2 din Codul Muncii spune foarte clar: " decizia de concediere se emite în scris, sub sancțiunea nulității absolute" și trebuie să fie motivată în fapt și în drept, să cuprindă precizări cu privire la termenul în care trebuie să fie contestată și instanța la care se contestă. C care a emis această decizie de concediere a făcut-o fără drept de contestație, deci, nu a lăsat posibilitatea celui căruia i s-a desfăcut contractul de muncă să conteste această decizie.
De asemenea, trebuie observat și faptul că, dacă decizia de desfacere a contractului de muncă este un act unilateral, angajatorul nu are nici un drept de a se adresa instanței, pentru că a emis decizia, însă, are obligația să spună angajatului unde trebuie să se adreseze să conteste decizia de desfacere a contractului de muncă și în ce termen, altfel, ar fi încălcat "principiul egalității armelor".
Prin urmare, Tribunalul Iașia constatat că decizia de desfacere a contractului de muncă a fost unilateral făcută, fără a se da posibilitatea angajatului să o atace, iar această lipsă nu poate fi decât sancționată cu nulitatea absolută. Depune în acest sens o decizie a Curții Constituționale. Solicită cheltuieli de judecată și depune la dosar factura fiscală seria - nr. - în cuantum de 3000 lei reprezentând onorariu avocat.
În replică, avocat susține că decizia Curții Constituționale privește o situație asemănătoare dar nu identică, pentru că acolo a fost vorba despre un cu totul alt motiv de desfacere a contractului de muncă și nu pentru limită de vârstă.
Declarând închise dezbaterile, cauza rămâne în pronunțare.
Ulterior deliberării,
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr. 9141/99/11.11.2008, contestatorul formulat contestație împotriva deciziei nr. 68/30.09.2008 emisă de Institutul de și
La termenul din data de 14.01.2009, contestatorul făcut completări și precizări la contestație, solicitând anularea deciziei, reintegrarea în funcția deținută anterior emiterii deciziei contestate, obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor salariale restante și cheltuielilor de judecată.
Contestatorul invocat excepția nulității absolute deciziei contestate menționând că, potrivit dispozițiilor art. 62 alin.2 "decizia se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă".
S-a mai invocat că decizia cuprinde în finalul ei, în mod nelegal, mențiunea "fără drept de contestație".
Contestatorul a susținut astfel că decizia nu întrunește condițiile de formă prevăzute de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute - necuprinzând precizări cu privire la termenul și instanța judecătorească la care se contestă.
Intimatul a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea contestației pentru următoarele considerente:
Conform art. 283 din Codul Muncii coroborat cu art. 73 lit. a) din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, contestația la decizia de încetare contractului individual de muncă depusă la dosarul în cauză (nr-) este inadmisibilă.
De la data de 30.09.2008, dată la care refuză să semneze de luare la cunoștință de existența deciziei sau de la 01.10.2008, dată la care semnează pentru confirmarea de primire prin poștă deciziei și până la 11.11.2008, dată la care este înregistrată contestația împotriva deciziei la Tribunalul Iași s-au scurs mai mult de 30 de zile, termen legal maxim de depunere contestației împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă.
Pe cale de consecință, intimatul a solicitat să se constate netemeinicia și nelegalitatea acțiunii întreprinse de prin lipsa obiectului și tardivitatea sesizării instanței competente.
Prin sentința civilă nr. 141/30.01.2009, Tribunalul Iașia respins excepțiile tardivității și inadmisibilității contestației invocate de intimat, a admis contestația formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimatul Institutul de și I, a constatat nulitatea deciziei nr. 68/30.09.2008 emisă de intimat, a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior emiterii deciziei și a obligat intimatul să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii, 1.10.2008 și până la reintegrarea efectivă.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 68/30.09.2008, Institutul de și dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, începând cu data de 01.10.2008.
Potrivit dispozițiilor art. 283 pct.1 lit. Codul Muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care fost comunicată decizia unilaterală angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.
În susținerea excepției tardivității intimata invocat și dispozițiile art. 73 lit. ) din Legea nr. 168/1999, dispoziții care potrivit art. 298 alin.2 din Codul Muncii sunt abrogate.
În contestația formulată, contestatorul a arătat că decizia nr. 68/30.09.2008 Institutului de și i-ar fi fost comunicată prin poștă. Pe dovada de comunicare, depusă în copie de intimată la fila 23 din dosar, este menționată data de 1.10.2008.
Contestația fost trimisă prin poștă și data prevăzută pe plic este 3.11.2008, aceasta fiind data formulării contestației și nu 11.11.2008, dată la care se raportează intimata.
Față de aceste aspecte, văzând și dispozițiile art. 101 Cod procedură civilă, prima instanță a reținut că excepția tardivității invocată de intimată este neîntemeiată.
Intimata a mai susținut că prezenta contestație împotriva deciziei de încetare contractului de muncă este inadmisibilă.
Raportat la principiul liberului acces la justiție consacrat în art. 21 Constituție și art. 6 din Convenția Europeană Drepturilor Omului, prima instanță a reținut că excepția inadmisibilității invocată de intimată este neîntemeiată.
Angajatorul dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul dispozițiilor art. 55 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cărora contractul de muncă poate înceta ca urmare voinței unilaterale uneia dintre părți, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege.
În decizia contestată se face referire la prevederile Codului Muncii, ale Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, ale Legii nr. 264/2004 și la adresa nr. 13038 din 3.09.2008, dar nu se precizează în concret motivul pentru care s- dispus concedierea contestatorului.
Potrivit dispozițiilor art. 62 alin.2 din Codul Muncii, decizia de concediere se emite în scris și sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă.
Prima instanță a reținut că decizia nr. 68/30.09.2008 emisă de intimată nu fost motivată în fapt, fiind lovită de nulitate absolută. Mai mult, aceasta nu face referire la termenul de contestație și instanța la care poate fi contestată.
Pentru considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 78 Codul Muncii, constatându-se nulitatea absolută deciziei de concediere, instanța de fond dispus reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior concedierii și obligat intimata la plata unei despăgubiri.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs Institutul de și I, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.62 din Codul Muncii invocate de către prima instanță în privința deciziei contestate.
Astfel, se arată că încetarea contractului individual de muncă al reclamantului a fost dispusă în temeiul disp.art.55 lit.c) din Codul Muncii - ca urmare a voinței unilaterale a uneia din părți - cu referire la cazul prevăzut în art.61 lit.e) din Codul Muncii, în care salariatul îndeplinește condițiile de vârstă standard și de stagiu de cotizare și nu solicită pensionarea.
Se susține că articolul 62 din Codul Muncii nu se referă însă la toate cazurile de încetare a contractului de muncă prevăzute la art.61 din Codul Muncii.
Astfel, se consideră că alineatul 2 al articolului 62 din Codul Muncii prevede unele condiții pe care trebuie să le îndeplinească deciziile de concediere, dar exclusiv în cazurile la care se referă primele două alineate ale art.62 și în primul rând la alin.1 al art.62, care a existat de la intrarea în vigoare a codului, alin.11al aceluiași articol fiind introdus prin modificările aduse codului prin nr.OUG65/2005.
Prin urmare, se arată că decizia de concediere trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de alineatul 2 al articolului 62 din Codul Muncii exclusiv în cazurile la care se referă primele două alineate ale art.62, nu și în cazul emiterii acesteia ca urmare art.61 lit.e) din Codul Muncii.
Se susține că decizia contestată nu trebuia să conțină, sub sancțiunea nulității, motivația în fapt și în drept, termenul și instanța la care poate fi contestată.
Mai mult, se arată că temeiul de fapt și juridic al încetării contractului de muncă este menționat în textul deciziei atacate. Astfel, se susține că, pe lângă referirea la art.55 lit.c) din Codul Muncii, decizia menționează expres dispozițiile Legii nr.95/2006 și adresa Ministerului Sănătății Publice nr.13038 din 03.09.2008 cu precizarea expresă a conținutului acesteia și anume "modalitatea de menținere în activitate a medicilor primari cu condiția ca aceștia să nu depășească vârsta de 70 de ani".
De asemenea, se face trimitere expresă și la dispozițiile Legii nr.264/2004 privind organizarea și funcționarea Academiei de Științe Medicale.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
Analizând recursul formulat de Institutul de și I, prin reprezentant legal, prin prisma disp.art.3041Cod.proc.civilă, se reține că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Recurenta susține faptul că art.62 alin.2 din Codul Muncii, care prevede că decizia de concediere se emite în scris și, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie să fie motivată în fapt și în drept și să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată și la instanța judecătorească la care se contestă, nu este aplicabil și în cazul concedierii prevăzute de disp.art.61 lit.e) din Codul Muncii.
În primul rând, din decizia contestată în prezenta cauză, nr.68 din 30.09.2008 emisă de către recurentă, nu rezultă că încetarea contractului individual de muncă al intimatului s-a dispus în temeiul disp.art.61 lit.e) din Codul Muncii, ci în temeiul dispozițiilor art.55 lit.c) din cod.
Se reține că art.55 din Codul Muncii prezintă în mod generic modalitățile în care poate înceta contractul individual de muncă, respectiv: a) de drept, b)ca urmare a acordului părților și c) ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, în cazurile și condițiile limitativ prevăzute de lege, legiuitorul procedând ulterior, în cuprinsul articolelor 56-78 din cod, la tratarea detaliată cazurilor de încetare a raporturilor de muncă, cu precizarea condițiilor ce trebuie îndeplinite în fiecare caz în parte.
Practic, temeiul indicat de către angajator în decizia contestată, art.55 lit.c) din Codul Muncii cuprinde atât cazurile de concediere pentru motive care țin de persoana salariatului, prevăzute la art.61 din Codul Muncii, cât și cele pentru motive care nu țin de persoana salariatului, reglementate de art.65 din Codul Muncii, dar și demisia, ca act unilateral de voință al salariatului, instituție reglementată de art.79 din Codul Muncii.
Având în vedere faptul că în speță încetarea contractului individual de muncă s-a dispus din inițiativa angajatorului, ne aflăm cu certitudine în situația unei concedieri, astfel cum aceasta este definită de art.58 alin.1 din Codul Muncii.
În considerarea importanței acestei măsuri ce intervine în derularea raporturilor de muncă dintre părți, în prevenirea oricăror abuzuri din partea angajatorului și a protecției drepturilor salariaților, legiuitorul a înțeles să reglementeze expres și limitativ cazurile de concediere, prevăzând situațiile în care acestea se pot dispune și elementele obligatorii pe care trebuie să le cuprindă decizia în aceste cazuri.
De altfel, Codul Muncii, prin art.6 alin. 2, garantează tuturor salariaților dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.
În consecință, indiferent de motivele pentru care se dispune concedierea, angajatorul are obligația, potrivit disp.art.62 alin.2, art.74 și art.268 din Codul Muncii, să emită o decizie scrisă prin care se dispune o asemenea măsură, care să conțină în mod obligatoriu motivele concedierii, de fapt și de drept.
Analizând dispozițiile art.62 din Codul Muncii, prin prisma secțiunii din care acesta face parte, ce reglementează concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului și luând în considerare faptul că art.61 lit.e) din Codul Munciia fost introdus ulterior adoptării codului, prin nr.OUG65/2005, nu se pot reține susținerile recurentului în sensul că acestea nu sunt aplicabile în cauză.
Fiind vorba despre o concediere pentru motive ce sunt imputabile salariatului, decizia prin care se dispune încetarea contractului de muncă în temeiul disp.art.61 lit.e) din Codul Muncii trebuie să îmbrace în mod obligatoriu forma scrisă și să fie motivată în fapt și în drept, acestui tip de concediere fiindu-i aplicabile dispozițiile art.62 alin.2 din Codul Muncii.
În situația în care legiuitorul nu ar fi considerat necesare aceste condiții, ar fi menținut acest caz de încetare a contractului individual de muncă printre situațiile de încetare de drept a contractului individual de muncă.
Se mai reține că menționarea Legilor nr.95/2006 și nr.264/2004 și a adresei Ministerului Sănătății Publice nr.13038 din 03.09.2008 prin care se comunica unităților sanitare modalitatea de menținere în activitate a medicilor primari cu condiția ca aceștia să nu depășească vârsta de 70 de ani, nu poate fi considerată ca fiind motivarea angajatorului ce a stat la baza emiterii prezentei decizii de concediere.
De altfel, în situația în care recurentul a intenționat concedierea intimatului în temeiul disp.art. 61 lit.e) din Codul Muncii, motivarea acestei măsuri nu putea să fie una generală, ci trebuia să particularizeze motivele ce țin de persoana intimatului, să indice cu claritate argumentele pentru care se impunea luarea acestei măsuri în cazul contestatorului.
Curtea mai reține că importanța acordată de legiuitor motivării oricărei deciziei de concediere, având ca scop protejarea drepturilor salariaților, rezultă cu certitudine din dispozițiile art.77 din Codul Muncii, care prevăd că, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Pentru toate aceste considerente, se reține că în mod corect prima instanță a constat nulitatea deciziei de concediere nr. 68/30.09.2008, urmând ca, în temeiul disp.art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, să se respingă recursul formulat de Institutul de și I și să se mențină sentința pronunțată de către prima instanță.
Având în vedere faptul că intimatul nu a dovedit în mod legal onorariul plătit apărătorului ales, se va respinge cererea intimatului privind plata cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de Institutul de și I împotriva sentinței civile nr. 141/30.01.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Respinge cererea intimatului privind plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./Tehnored.:;
2 ex.- 19.06.2009;
Jud.fond:- Tribunalul Iași:-;
-.
Președinte:Nelida Cristina MoruziJudecători:Nelida Cristina Moruzi, Carmen Bancu, Cristina
| ← Conflict de muncă. Decizia 76/2008. Curtea de Apel Iasi | Contestație decizie de concediere. Decizia 790/2009. Curtea de... → |
|---|
