Contestaţie împotriva deciziei de sancţionare disciplinară
Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Sentinţă civilă nr. 228/A din data de 12.03.2015
Art. 248, al. 1, lit. a, Codul Muncii,
- art. 252, al.2, lit. a, b Codul Muncii.
Descrierea faptei presupune menționarea aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reținute în sarcina angajatului.
Astfel, în lipsa unor asemenea mențiuni, instanța nu poate verifica, în concret, dacă există sau nu vreo abatere în sarcina reclamantei.
Dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 252 din Codul muncii, referitoare la necesitatea respectării cerințelor obligatorii de conținut, pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancționare urmăresc punerea la adăpost a angajatului de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului.
Conform art. 252 alin. 2 lit. b din Codul muncii, Curtea a constatat, de asemenea, că în mod legal s-a reținut incidența acestuia în cauză, decizia de sancționare neconținând prevederile din statutul de personal, regulament intern, contract individual de muncă sau contract colectiv de muncă ce au fost încălcate de reclamantă.
Prin sentința civilă nr. 1755 din 04.12.2014 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul nr. 2582/102/2014 s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta C. O. M. în contradictoriu cu pârâta SC ";V."; SA, s-a anulat decizia nr. 128/18.06.2014, emisă de pârâtă și s-a dispus obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că Decizia nr. 128 din 18.06.2014 este lovită de nulitate absolută, pentru încălcarea normelor imperative ale art.252 alin.2 lit. a și b din Codul muncii.
În acest sens, s-a reținut că decizia de sancționare nu conține descrierea corespunzătoare a faptei care constituie abatere disciplinară, întrucât nu sunt indicate toate elementele esențiale ale acesteia, respectiv cifra de afaceri nerealizată, pentru a se putea constata și dovedi în instanță existența faptei disciplinare reținute în sarcina reclamantei.
În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 252 al.2 lit. b din Codul muncii, s-a reținut că decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare trebuie să conțină, sub sancțiunea nulității absolute precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariați.
Tribunalul a reținut că menționarea ca temei de drept a aplicării sancțiunii a dispozițiilor art. 248 alin 1 lit. a din Codul muncii și art.9.2 din Regulamentul intern nu acoperă cerința cuprinsă în art.252 alin.2 lit. b din Codul muncii, în lipsa prevederii exprese a articolului de lege încălcat.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta SC V. SA, prin reprezentant legal, a declarat apel, solicitând în principal, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar, schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
În motivarea apelului, pârâta apelantă a arătat că instanța de fond a reținut în cuprinsul hotărârii aspecte contradictorii, precum și unele chestiuni care nu au legătură cu cauza, referindu-se la o decizie de concediere, în contextul în care în speță s-a atacat o decizie de sancționare disciplinară.
Apelanta a arătat că în fișa postului erau indicate atribuțiile reclamantei, iar aceasta a semnat fișa postului, având ca responsabilități administrarea și dezvoltarea portofoliului de clienți interni, identificarea potențialilor clienți, contactarea clienților și negocierea contractelor comerciale, urmărirea realizării planului de vânzări, lunar, trimestrial, anual, răspunzând de volumul și structura vânzărilor și a încasărilor.
S-a mai arătat că indicatorii de performanță ai contestatoarei au fost stabiliți în mod separat prin decizii ale conducerii societății. Astfel, s-a invocat Decizia nr. 67 din 15.04.2014, prin care s-au stabilit criteriile de performanță ale echipei de vânzări, ce au ca etalon productivitatea medie a echipei (cifra de afaceri) și productivitatea individuală (cifra de afaceri individuală). De asemenea, prin Decizia nr. 34 din 05.03.2014 s-a stabilit obiectivele de realizat pentru fiecare angajat, iar aceste decizii au fost aduse la cunoștința reclamantei.
Apelanta a subliniat că potrivit evidențelor societății pentru luna mai 2014 din totalul cifrei de afaceri de 2.703.587 lei, contestatoarea a realizat un total de vânzări de 155.133 lei, respectiv un procent de 6% din totalul vânzărilor, care este mult sub target-ul și potențialul contestatoarei.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 480 alin. 2, art. 466 și urm., art. 223 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Intimata reclamantă C. O. M. formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâtă și menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul Mureș, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata a susținut motivele de nulitate ale deciziei de sancționare reținute de prima instanță, arătând că nu există contradicții în cuprinsul hotărârii și că nu sunt aplicabile prevederile art. 480 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Tribunalul soluționând fondul cauzei.
Examinând sentința atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar a constatat că apelul promovat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
În fapt, prin Decizia nr. 128 din 18.06.2014, pârâta a dispus sancționarea disciplinară a reclamantei, în baza prevederilor art. 248 alin 1 lit. a din Codul Muncii și art. 9.2 din Regulamentul intern, pentru nerealizarea cifrei de afaceri în luna mai 2014, conform deciziilor CD, respectiv target-ului stabilit de conducere.
Verificând aspectele invocate de apelantă referitoare la contradicțiile din hotărârea apelată, Curtea a constatat că, într-adevăr, există o eroare materială în considerentele hotărârii, menționându-se decizie de concediere în loc de decizie de sancționare disciplinară, cu referire la Decizia nr. 128/2014. Această eroare materială însă nu este de natură a justifica acceptarea susținerilor apelantei referitoare la pretinsele contradicții din hotărâre, întrucât din considerentele acesteia rezultă foarte clar argumentele pentru care instanța a dispus anularea deciziei contestate, argumente care nu sunt străine de cauză.
În aceeași ordine de idei, Curtea a constatat că Tribunalul a reținut în mod corect incidența celor două cazuri de nulitate în privința deciziei de sancționare.
Astfel, în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 252 alin.2 lit. a din Codul muncii, referitoare la obligativitatea menționării în decizie a descrierii faptei ce constituie abatere disciplinară, s-a constatat, în mod corect, că decizia contestată nu cuprinde această mențiune.
Descrierea faptei presupune menționarea aspectelor care o individualizează, respectiv în ce constă, modalitatea în care s-a comis, în raport cu care să se poată verifica temeinicia celor reținute în sarcina angajatului.
Astfel, În lipsa unor asemenea mențiuni instanța nu poate verifica în concret dacă există sau nu vreo abatere în sarcina reclamantei.
Dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 252 din Codul muncii, referitoare la necesitatea respectării cerințelor obligatorii de conținut, pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancționare urmăresc punerea la adăpost a angajatului de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale angajatorului.
Astfel, necesitatea descrierii faptei, care a condus la luarea măsurii de sancționare, are în vedere descrierea amănunțită și detaliată a faptei, tocmai pentru a se aprecia în concret, circumstanțiat și riguros asupra legalității măsurii de sancționare. Că este așa rezultă și din faptul că textul legal face distincție între descrierea faptei, respectiv indicarea situației de fapt în materialitatea ei și motivarea în fapt, motivarea în drept, etc.
Viciul formal constatat în decizia în discuție, nu poate fi acoperit, suplinit cu existența Deciziilor nr. 67 din 15.04.2014 și nr. 34 din 05.03.2014, cum s-a invocat în apel, având în vedere faptul că textul legal impune ca decizia că cuprindă aceste aspecte în conținutul său, neputând fi completată cu acte extrinseci. Din acest punct de vedere, urmează a fi înlăturate argumentele apelantei pe acest aspect, nulitatea absolută constată neputând fi acoperită.
În ceea ce privește motivul de nulitate reglementat de art. 252 alin. 2 lit. b din Codul muncii, Curtea a constatat, de asemenea, că mod legal s-a reținut incidența acestuia în cauză, decizia de sancționare neconținând prevederile din statutul de personal, regulament intern, contract individual de muncă sau contract colectiv de muncă ce au fost încălcate de reclamantă.
Astfel, menționarea dispozițiilor art. 9.2 din Regulamentul intern nu poate acoperi lipsa constatată, în contextul în care această prevedere face referire la aplicarea sancțiunii cu avertisment scris pentru întârzierea la începerea programului de lucru până la 30 minute, accesul în unitate în afara programului de lucru și neprezentarea legitimației la intrarea în societate. Or, niciuna din aceste fapte nu rezultă că ar fi fost reținută în sarcina angajatei prin decizia contestată.
Cât privește menționarea art. 248 alin. 1 lit. a din Codul muncii, care se referă la sancțiunea cu avertismentul scris, ca fiind una dintre sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicare de angajator, nici aceasta nu este de natură a acoperi nulitatea constatată. Astfel, era necesar a se indica prevederea legală care reglementează ca abatere disciplinară fapta reținută de angajator în sarcina reclamantei, or, o atare prevedere legală nu a fost invocată.
Față de viciile formale ale deciziei de sancționare constatate, în mod legal, s-a dispus anularea acesteia.
Față de considerentele expuse, Curtea a constatat că hotărârea atacată este temeinică și legală, urmând a o păstra, astfel că în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din codul de procedură civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC V. SA.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, apelanta urmează a fi obligată la plata către intimata C. O. M. a sumei de 545 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând 500 lei onorariu avocațial, conform chitanței nr. 16 din 11.03.2015 (fila 33) și 45 lei cheltuieli de transport, conform chitanței nr. 219/10.03.2015 (fila 34).
← Personal contractual. Spor pentru condiţii nocive şi penibile | Desfacere disciplinară a contractului de muncă. Principiul... → |
---|