Diferenţă de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012
| Comentarii |
|
Tribunalul VÂLCEA Sentinţă civilă nr. 416 din data de 08.03.2016
Titlu Diferență de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012
Tip speta sentință civilă
Nr.416
Data 08 martie 2016
Domeniu asociat Salarizare
Continut speta . Diferență de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012.Respins acțiunea ca neîntemeiată.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea sub nr. 695/90/2015, ……. au chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMÂN - MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL IALOMIȚA, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CĂLĂRAȘI solicitând obligarea acestora la plata diferenței de salariu, reprezentând procentul cuvenit (8,33%) pentru acoperirea diminuării de 25%, calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012, diferență de salariu ce va fi plătită începând cu 01 decembrie 2012 și în continuare, proporțional cu perioada lucrată de fiecare reclamant în cadrul fiecărui pârât.
Se solicită de asemenea, obligarea pârâților la actualizarea sumelor cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale de la data scadenței, 01 decembrie 2012 până la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamanții arată că, în luna iulie 2010 le-a fost diminuat salariul brut lunar, inclusiv sporurile, indemnizațiile care făceau parte din acesta, cu 25%, conform art. 1 din Legea nr. 118/30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Ulterior, Statul Român, prin mai multe dispoziții legislative a hotărât în anul 2011, majorarea salariului brut lunar cu 15% și includerea în această majorare a premiului anual aferent anului 2010, pentru ca, în anul 2012, prin Ordonanța de Urgență nr. 19/2012, să se hotărască acoperirea integrală a diminuării de 25% aplicată în luna iulie 2010.
Deși au beneficiat de aceste prevederi legislative, în realitate au primit în continuare un salariu diminuat.
Din expunerea de motive a Legii nr. 285/2010 rezultă că, majorarea salariului de bază din luna octombrie 2010 cu 15%, asigură recuperarea parțială a diminuării de 25% a salariilor din sectorul bugetar.
Tot din această notă de fundamentare rezultă că, sumele corespunzătoare premiului anual pentru 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Problema a fost tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 21/18.11.2013 a statuat că premiul anual aferent anului 2010, reglementat inițial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor, în noua reglementare salarială, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Din considerentele acestei decizii rezultă că, Înalta Curte a constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariu, este acordată și în continuare, dovadă că, de la 01 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care, legiuitorul a ales să nu acorde nici un premiu anual pe anul 2011.
Tot din considerente rezultă că, la rândul său și Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la interpretarea disp. art. 8 din Legea nr. 285/2010 și a statuat că dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea-cadrul nr. 330/2009 și reprezintă în continuare o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind în concret numai modalitatea de acordare și anume, eșalonat și succesiv prin creșterea în mod corespunzător a salariului de bază.
Raportat la această concluzie s-a reținut că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011, în acest sens, Curtea Constituțională stipulând că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază este acordată și în continuare.
În considerente, Înalta Curte mai arată că, dreptul de a pretinde acordarea unui premiu anual sub forma unui salariu de bază, scadent în prima lună a anului următor celui lucrat, s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată prevăzută de lege prin executare succesivă.
Rezultă că, începând cu 01 ianuarie 2011, personalul bugetar nu a mai primit premiul anual sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor, ci un procent care se regăsește în majorarea de 15%, aprobată începând cu 01 ianuarie 2011.
Reclamanții apreciază că, procentul cuvenit pentru o lună de zile din premiul anual, reprezintă un salariu de bază, care nu mai este ținut de criteriile anterioare și care trebuie împărțit la 12 luni, câte are un an, reprezentând un procent lunar de 8,33%, care urmează să se calculeze la salariul brut din luna octombrie 2013 și care se regăsește în majorarea de 15%, acordată începând cu 01 ianuarie 2011, pe care personalul bugetar o primește în continuare prin creșterea în mod corespunzător a salariului brut din luna octombrie 2010.
Prin Ordonanța de Urgență nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, s-a aprobat de către Guvernul României, acoperirea integrală a diminuării de 25% din salariu, diminuare dispusă prin Legea nr. 118/2010.
Reclamanții apreciază că din dispozițiile referitoare la plata premiului anual și la plata integrală a diminuării de 25% rezultă în mod clar că, în fapt, nu s-a acoperit integral această diminuare, scăzând din majorarea de 15% procentul aferent premiului anual de 8,33% rezultă că, în fapt, nu s-a acoperit integral diminuarea salariului de 25%.
Diferența salarială egală cu procentul aferent premiului anual, nu reprezintă procentul aferent acestui premiu anual, ci reprezintă un procent aferent acoperirii diminuării de 25%, pentru că acest premiu trebuie scăzut din majorarea de 15%, conform Legii nr. 285/2010 și Deciziei nr. 21/18.11.2013.
Acoperirea integrală a diminuării este obligatorie, având în vedere cele dispuse în ședința de Guvern prin care a fost aprobată OUG nr. 19/2012, dar și disp. art. 16 din Legea nr. 118/2010 și Decizia nr. 872/2010 a Curții Constituționale.
În drept, au fost invocate disp. art. 253 alin. 2 din Codul muncii, art. 1 din Legea nr. 118/30.06.2010, art. 1 și 8 din Legea nr. 285/2010, Decizia nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, OUG nr. 19/2012, OG nr. 13/2011 și art. 1531 din Codul civil.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar înscrisuri, respectiv: copii ale actelor de identitate, ordine emise de Ministerul Justiției etc.
Prin încheierile de ședință din datele de 27 octombrie 2015 si 26 ianuarie 2016 a fost disjunsă cererea privind pe reclamanții …..
La dosarul cauzei a depus întâmpinare pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție prin care a invocat excepțiile necompetenței teritoriale a acestei instanțe si a inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței de judecată.
Detaliind, cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, pârâtul a arătat că potrivit art. 130 alin. (2) coroborat cu 129 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă invocă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea în soluționarea cauzei privind pe reclamanții personal conex, funcționari publici și personal contractual raportat la prevederile art. 127 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată.
Dispozițiile alin. (1) al art. 127 din Codul de procedură civilă reglementează situația în care un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară acesta activitatea. Alin. (3) al aceluiași articol prevede că dispozițiile anterior amintite se aplică în mod corespunzător procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.
Pentru aceste situații, textul legal prevede imperativ competența unei instanțe judecătorești "de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii."
Astfel, textul reglementează fără echivoc categoriile de personal din cadrul sistemului justiției cărora li se aplică prevederile imperative ale competenței facultative, reclamanții personal conex, funcționari publici și personal contractual nefiind incluși în această categorie.
Prin urmare, solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea cu privire la reclamanții personal conex, funcționari publici și personal contractual și declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamanților din categoriile de personal amintite, potrivit dispozițiilor art. 111 din Codul de procedură civilă.
Invocă de asemenea pârâtul si excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței de judecată. în conformitate cu prevederile art. 245 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care vizează neregularitățile determinate de neîndeplinirea unor condiții prealabile sesizării instanței, respectiv lipsa prealabilă a contestației administrative.
Art. 30 din Legea nr. 284/2010 stabilește expres modalitatea de soluționare a contestațiilor cu privire la stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și altor drepturi care se acorda potrivit prevederilor legii. Acest articol reglementează, de asemenea, procedura plângerii prealabile la ordonatorul de credite.
Așadar, reclamanții aveau obligația de a se adresa mai întâi ordonatorului de credite cu o cerere de rezolvare a pretențiilor sale. Or, această procedură prealabilă nu a fost efectuată.
Potrivit art. 193 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dovada acesteia urmând a se anexa cererii de chemare în judecată. Textul reglementează astfel un fine de neprimire a acțiunii pentru care legiuitorul a prevăzut obligația realizării procedurii prealabile, în măsura în care o astfel de cerință nu este îndeplinită.
Soluționarea acestei excepții va fi făcută prin verificarea dispozițiilor din legea specială, dispoziții ce constituie temeiul acțiunii formulate. Din cuprinsul acestor prevederi se reține obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile sesizării instanței de judecată.
Față de aceste aspecte, solicită admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei pârâtul susține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al indemnizațiilor/salariilor lunare de încadrare și a altor drepturi de natură salariată, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 au fost diminuate cu 25%.
Legea nr. 330/2009 a fost abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010 ~ cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
După data de 31 decembrie 2010, dată la care și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, sunt neîntemeiate pretențiile reclamanților privind acordarea drepturilor salariale în cuantumul stabilit prin Legea nr. 330/2009, întrucât prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice statul a fundamentat o nouă politică de salarizare.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: "Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."
Dacă din interpretarea textului legal mai sus enunțat reieșea expres că sumele corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, nu același lucru rezultă din actele normative ulterioare potrivit cu care premiul anual nu s-a plătit pentru anii 2011 - 2015, respectiv: Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.
Potrivit prevederilor din actele normative amintite, legiuitorul a statuat că autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță, fără a preciza dacă acestea vor fi incluse ulterior în majorări salariale, așa cum expres se prevăzuse în Legea nr. 285/2010. O altă interpretare, astfel cum rezultă din acțiunea introductivă de instanță, ar excede legii, ar adăuga la lege.
Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului și, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice precum și prin actele normative enunțate anterior.
Față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata premiului anual pentru anul 2010, în temeiul art. 514 și următoarele din Codul de procedură civilă, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul dosarului nr.16/2013 al înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și a fost soluționat conform Deciziei nr. XXI/18 noiembrie 2013.
Totodată, susține pârâtul, prin Decizia nr. 314 din 18 iunie 2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 482 din 1 august 2013, Curtea Constituțională reține:
"Astfel, Curtea a constatat, în esență, că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, iar diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Realizând o examinare a compatibilității dispozițiilor legale criticate cu fiecare dintre condițiile strict și limitativ prevăzute de Legea fundamentală pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Curtea a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizației cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.
Curtea a statuat că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută prin Legea nr. 118/2010 și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din lege a fost determinată de apărarea "securității naționale", noțiune înțeleasă în sensul unor aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. în acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea î, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea. Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, Curtea a constatat că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Curtea a observat, totodată, că măsura criticată prezintă un caracter temporar, având o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor/indemnizațiilor brute nu este de natură să încalce cele stabilite prin deciziile Curții Constituționale nr. 872 și nr. 874 din 25 iunie 2010. Cu acele prilejuri Curtea a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la "cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în același timp o obligație sub condiție care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010. Stabilirea modalității concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcție de situația economico-financiară a țării, momentul îndeplinirii cât mai rapide a obligației sale de rezultat, în sensul revenirii cel puțin la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010.
Curtea a mai constatat, susține pârâtul, că salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să ie plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile (a se vedea Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011).
În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice (Legea nr. 285/2010), Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 20 ianuarie 2011, constatând că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale. In motivarea soluției pronunțate se arată că, în continuare există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă, această restrângere neaducând atingere substanței dreptului.
Actele normative privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin Decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României (cererea nr. 44232/11) și Adrian Gavril Senteș împotriva României (cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Curtea a reamintit că dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea cauza Vilho Eskelinen și alții c. Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007, nr. 63235/00, par. 94, și nmtatis nnitandis, cauza Kjartan Ăsmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39). Nu este suficient ca un i"eclamant să invoce existența unei "contestații reale" sau a unei "plângeri credibile". O creanță poate fi considerată drept o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor [Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa Curtea a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.
Adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Susține pârâtul că este nefundat si capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata sumelor reactualizate în funcție de indicele de inflație.
Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin Legea Bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.l4 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice: "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47 alin. (4) teza a doua: "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar obligarea de către instanță la plata acestora ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Mai mult, apreciază pârâtul că aplicarea indicelui de inflație sumelor solicitate apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-1 determina să-și execute obligația asumată.
Pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate, eventuala obligare a acestora la plata actualizărilor conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Este nefondat de asemenea si capătul de cerere privind plata dobânzii legale la diferențele de sume solicitate.
Dobânda este o sancțiune civilă, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației.
Noul cod civil permite repararea prejudiciului moratoriu concret si variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condițiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condițiile acordării acestui tip de despăgubiri țin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie în primul rând ca între cel chemat să răspundă și cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă aceasta legătură nu exista și s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.
Având în vedere că între reclamanți și pârâți nu este încheiată nici o convenție care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condițiilor existenței acestui tip de răspundere.
Totodată, conform art. 197 pct. 11 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (1 octombrie 2011), a fost introdus articolul 10 care prevede: "Dispozițiile art. 1.535 și 1.538 - 1.543 din Codul civil sunt aplicabile dobânzii penalizatoare".
Astfel, după cum rezultă din normele legale la care am făcut referire, termenul de "dobândă" este definit în două moduri, ca dobândă remuneratorie sau ca dobândă penalizatoare, însă ambele au ca factor comun preexistenta unei convenții încheiate între părți.
Față de considerentele expuse și de prevederile legale incidente în cauză, solicită respingerea acțiunii ca nefondată.
Si pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice întrucât o astfel de cerere de chemare in judecata cum este cea formulata de către reclamanți in materia litigiilor de munca este nelegală si netemeinică, întrucat intre părțile in litigiu si Ministerul Finanțelor Publice nu exista raporturi juridice de munca.
Intre reclamanți si Ministerul Finanțelor Publice nu exista nici un fel de raport juridic, cu atât mai puțin procesual.
Ministerul Finanțelor Publice este ordonator principal de credite asa cum este Ministerul PUBLIC, primul neputand fi obligat la plata salariilor sau diferentelor drepturi salariate pentru angajații altor instituții, respectiv ministere, deoarece atribuții in angajarea si salarizarea reclamanților avand-o conducătorul Ministerul PUBLIC, fara ca Ministerul Finanțelor Publice sa fie implicat in vreun fel in derularea acestor contracte de munca.
In cauza nu sunt probe din care sa rezulte ca Ministerul Finanțelor Publice a procedat la diminuarea drepturilor salariale pentru reclamanții din cauza de fata.
Potrivit art 131 alin 1 din Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciara, activitatea instanțelor si parchetelor este finanțata de la bugetul de stat, insa conform prevederilor art 19 din Legea nr 500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Finanțelor Publice este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, precum si proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operand rectificările corespunzătoare.
Or, este evident ca nu Ministerul Finanțelor Publice este titularul obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecații intrucat nu aceasta instituție este angajatorul .
Pe fondul cauzei solicită respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiata pentru următoarele motive:
Prin Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar s-a dispus potrivit art. 1
(1) Cuantumul brut ai salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Prin Decizia 872/2010 a Curții Constituționale s-a stabilit legalitatea reducerii salariilor bugetarilor cu 25%, DECIZIE DEFINITIVA SI OBLIGATORIE.
Cu alte cuvinte, măsura de diminuarea a cuantumului salariilor/indemnizațiilor/ soldelor cu 25%" se aplica obligatoriu.
Soluțiile oferite de jurisprudenta Curții Constituționale au fost avute în vedere la Revizuirea Constituției din 2003 si în noul text constituțional s-a prevăzut că: "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor". Prin această proclamare expresă a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții s-a pus capăt oricărei controverse cu privire la efectele deciziilor instanței de contencios constituțional de admitere a excepțiilor de neconstitutionalitate.
Curtea Constituționala a argumentat ca reducerea salariilor bugetarilor cu 25% respecta articolul 53 din Constituție, unde este invocata restrângerea unor drepturi si libertăți inclusiv pentru apărarea securității naționale: "Este evident ca securitatea naționala nu implica numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are si o componenta sociala si economica", care "ar putea afecta insasi flinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului".
Curtea Constituționala a constatat totodată, ca măsura legislativa criticata este aplicata in mod nediscriminatoriu. in sensul ca reducerea de 25% se aplica tuturor bugetarilor, si are un caracter temporar, care se menține atat timp cat se menține amenințarea In considerarea căreia aceasta măsura a fost edictata".
Luând in considerare faptul ca salariile si alte drepturi de care beneficiau angajații din sectorul bugetar au fost diminuate prin Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările si completările ulterioare, iar prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătiți din fonduri publice s-a aprobat recuperarea parțiala a acestor diminuări, in concordanta cu Decizia Curții Constituționale nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstitutionalitate a dispozițiilor Legii privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, prin care aceasta constata ca măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul inițial al acestor drepturi.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curții Constituționale, dar si pe acelea ale înaltei Curți de Casație si Justiție, într-un recurs în interesul legii, pronunțat însâ într-un aspect subsidiar, infirmând unele interpretări izolate ale instanțelor judecătorești competente sa soluționeze cauze privind conflictele de muncă.
La rândul său, Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție si de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava în sensul că a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările si completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, si art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic si didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizatiei de concediu de odihna aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
In motivare, s-a arătat că prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 118/2010, cu modificările si completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, susține pârâtul, la data adoptării Legii nr. 118/2010, cu modificările si completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
Pârâta Direcția Națională Anticorupție a depus la rândul său întâmpinare prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamanți si invoca excepția de necompetenta a completului specializat in litigii de munca sa soluționeze acțiunea si declinarea cauzei la Curtea de Apel București - complet de contencios administrativ.
Practic, prin prezenta acțiune reclamanții se plâng că în ordinele de salarizare întocmite ulterior intrării în vigoare a noii legi de salarizare nu ar fi fost incluse procentele corespunzătoare de 8,33% pentru acoperirea diminuării de 25% calculat Ia salariu aferent lunii noiembrie 2012.
Cum reclamanții sunt magistrați, personal auxiliar și conex din cadrul parchetelor, salarizarea acestora este reglementată în Anexa VI "Justiție a noii legi de salarizare.
Astfel, conform prevederilor art. 7 din Anexa VI "Justiție" a Legii 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010:
"Art. 7 - (1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariate, poate face contestație^ în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.
(2) împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (î) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri.""
Totodată, prevederile art. 7 a Legii 285/2010 prevăd faptul că:
"(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.
(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale,Ja sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.
(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației.
În acest context, arată pârâtul că, atât timp cât reclamanții consideră că în mod greșit li s-a calculat salariul la data intrării în vigoare a Legii unice de salarizare, aceștia contestă implicit ordinul de salarizare respectiv emis la acea dată, împrejurare în care, competentă a judeca prezenta cauză este Secția de Contencios Administrativ a Curții de Apel București.
Invocă pârâtul și excepția inadmisibilității acțiunii, pentru faptul că reclamanții nu au formulat plângere prealabilă (contestației la organele de conducere ale ordonatorilor de credite) prevăzute în art. 7 alin. I Anexei VI din Legea 284/2010 precum și în art. 7 alin 2 a Legii 285/2010.
Astfel, reclamanții nu au uzat de acest instrument procedural oferit de lege pentru a contesta salariul stabilit de către ordonatorul de credite. In speță, reclamantul Ion Aurelian, singurul care a fost angajatul DNA în acea perioadă nu a adresat conducerii nicio contestație împotriva ordinului e salarizare.
Ca atare, solicită și admiterea acestei excepții și respingerea acțiunii pentru aceste motive.
Pe fond, pârâtul solicita respingerea acțiunii, pentru următoarele argumente :
1. Reclamanții nu au contestat ordinele de salarizare întocmite individual de către ordonatorul de credite urmare a intrării în vigoare a Legii unice de salarizare, iar în această circumstanță actul subsecvent calculului salariului lunar este unul perfect valabil, așa încât la acest moment nu mai pot fi solicitate majorările salariale aferente neacordării premiului anual.
2, Salarizarea aferenta anului 2011 a avut la baza o serie de texte normative, astfel, salarizarea procurorilor este stabilita prin Legea nr.2S4/2010 - Lege-cadru privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, respectiv Anexa nr. VI, Cap. I, art.8 alin 2; art.9 alin 4 și art. 10 alin. 1.
Față de aceste texte care stabilesc modalitatea de calcul a salariului de bază, au mai intervenit aferent anului 2011, două acte normative; Legea nr.285/2010 - privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice si Ordinul comun al MMFPS / MFP nr. 42/77 din 13.01.2011 - privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr.285/2010privind salarizarea in anul 2011.
Față de cele mai sus menționate, apreciază pârâtul că stabilirea drepturilor salariale s-a realizat in conformitate cu dispozițiile legale indicate și aplicabile, fapt pentru care solicita respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Arată pârâtul că dreptul la premiul anual a fost prevăzut în dispozițiile art. 25 din Legea 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (în prezent abrogată), ca premiu aferent anului 2010, cunoscut sub numele de al 13-lea salariu aceste dispoziții au fost abrogate prin prevederile art. 39 pct w din Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011.
Mai mult, prin art. 8 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice s-a dispus faptul că "Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi. ", abrogarea fiind implicită.
Atât timp cât art. 39 pct. w din Legea 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și art. 8 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice sunt în vigoare și nu există nici o decizie a Curții Constituționale prin care să se fi statuat neconstituționalitatea acestora, susținerile reclamanților privind aplicabilitatea Legii 330/2009 în privința celui de al 13-lea salariu ulterior abrogării acesteia nu pot fi primite.
Prin Decizia nr. 21 pronunțată la 18 noiembrie 2013 în dosar 16/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011a personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, referitor la acordarea premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele Deciziei 21/2013: "Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Leșii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.
Prin modificarea formei de executare a obligației de plată a premiului anual, legiuitorul a acționat în limitele marjei de intervenție, recunoscută în domeniul politicii salariaie, neexistând o încălcare a dreptului de proprietate privată al personalului plătit din fonduri publice asupra acestei creanțe de natură salariată.
În concluzie, premiul anual aferent anului 2010, reglementat inițial prin art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, de către legiuitor în noua reglementare salariată, sub forma unor majorări salariale stabilite în art. 1 din Legea nr. 285/2010, fără a mai putea fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
În consecință, susține pârâta, majorările salariale deja acordate până în decembrie 2012 compensează inclusiv neacordarea premiului anual, după cum se constată și prin Decizia nr. 21 pronunțată la 18 noiembrie 2013 în dosar 16/2013 de înalta Curte de Casație și Justiție, în dispozitivul acesteia fiind menționat ,premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. l din Legea nr.285/2010.
Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților, conform legii Curtea Constituțională a României a constatat, printr-o altă hotărâre, respectiv Decizia nr. 1.615 faptul că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariate suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Prin aceeași decizie. Curtea a mai reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Așadar, Curtea reține că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
În ceea ce privește susținerile reclamanților potrivit cărora neplata premiului anul aferent anului 2010 a condus la nașterea unui drept de creanță, creanță ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, jurisprudența Curții Europene, obligatorie ca precedent judiciar a reținut că, într-adevăr, obligația de plată a unor sume de bani reglementată prin lege se constituie într-un drept de creanță al angajatului asupra angajatorului.
În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul, prin aceleași dispoziții de lege criticate - art 8 din Legea nr. 285/2010 -, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza finală din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în prezent abrogată, care prevedea acordarea acestui premiu începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul", nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crizei economice (a se vedea, în acest sens. Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 201 f publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011 și, respectiv. Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
Totodată, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, referitoare la instituirea pentru anul 2012 a unor măsuri financiare în domeniul bugetar, creșterea salariată din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.
In concluzie, Curtea a constatat că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar dispozițiile de lege criticate prevăd, în același timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fară a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.
In sprijinul acestor susțineri, invocă pârâta și prevederile Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 303 din 2 decembrie 2000, precum și Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-310/10. Față de aceste argumente. Curtea a observat, mai întâi, că în cauza de față nu se pune problema generării unei stări de discriminare sub aspectul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă, astfel că Directiva Consiliului 2000/78/CE nu are incidență în cauză. In plus, această directivă este transpusă în planul legislației interne prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, autorii excepției având posibilitatea invocării acestui act normativ în fața instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.
Cu privire la obligarea Direcției Naționale Anticorupție atât la actualizarea cu indicele de inflație, precum și la aplicarea dobânzii legale la eventualele drepturi salariate ce le-ar reveni reclamanților, apreciază că nu se justifică decât aplicarea uneia dintre măsurile reparatorii recunoscute de art. 1082 Cod Civil (1536 NCC) sau art. 161 alin 4 Codul Muncii.
Ambele operațiuni reprezintă, în cazul în care s-ar porni de la premisa admiterii prezentei acțiuni, o modalitate de compensare a lipsei de folosință a sumelor respective, iar aplicarea concomitentă a dobânzii legale, precum și actualizarea cu indicele de inflație a sumelor rezultate reprezintă, în accepțiunea dreptului civil, o îmbogățire fără just temei, așa încât este practic în afara legii soluționarea acestui capăt de cerere prin folosirea celor două modalități de actualizare a sumelor de bani, instanța putând dispune doar cu privire la una dintre acestea.
Reclamanții au depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinări prin care au solicitat respingerea tuturor excepțiilor invocate si admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
La data de 27. 07. 2015 la dosarul cauzei a fost depusă cerere de intervenție formulată de numitul Popa Dan Alexandru, cerere ce a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2015, pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate în cauză instanța reține următoarele:
În ceea ce privește excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Vâlcea, instanța s-a pronunțat prin încheierile de ședință din datele de 27 octombrie 2015, respectiv 26 ianuarie 2016, când a declinat competența de soluționare a cererii pentru o parte dintre reclamanți, reținând cauza spre soluționare pentru reclamanții ….
Instanța apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța constată că acesta nu se află în raporturi contractuale cu reclamanții, aspect necontestat de părți, fiind chemat în judecată doar pe baza atribuțiilor legale pe care le are potrivit art.19 din Legea nr.500/2002.
Însă dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002, precum și ale art. 1 - 4 din OG nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de despăgubire ce revine Ministerului Finanțelor Publice în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar.
Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și numai cu respectarea acesteia.
Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de OG nr. 22/2002, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete.
Pentru aceste motive, constatând lipsa vreunui raport obligațional față de părțile din prezenta cauză, instanța va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și, pe cale de consecință, va respinge acțiunea față de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, față de excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție , instanța apreciază că cererea reclamanților nu este inadmisibilă, având în vedere că nu există o dispoziție legală care să prevadă necesitatea parcurgerii vreunei proceduri prealabile formulării unei cereri de chemare în judecată prin care se solicită obligarea angajatorului și/sau ordonatorului de credite la plata unor drepturi salariale restante.
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.7 din Capitolul VIII Secțiunea I din Anexa VI la Legea nr.284/2010 și nici cele ale art.7 din Legea nr.285/2010, întrucât reclamanta nu a formulat contestație în legătură cu stabilirea drepturilor salariale, ci o acțiune în pretenții.
Față de cele menționate anterior, instanța urmează să respingă excepția inadmisibilității invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe fondul cauzei, din analiza materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
Reclamanții …. au calitatea de grefieri si procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița.
Potrivit art.25 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare pentru anul 2010:
"Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.";
De asemenea, Legea nr.330/2009 a fost abrogată prin dispozițiile art.39 lit. w din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar potrivit art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în vigoare din data de 31 decembrie 2010: "Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.";
Potrivit acestor ultime dispoziții legale, reclamanților nu le-a mai fost achitat premiul anual aferent anului 2010. Măsura nu are legătură cu eventuala desfășurare necorespunzătoare a activității sau cu vreo sancțiune disciplinară aplicată acestora.
Măsura neacordării celui de al 13-lea salariu a fost menținută și în anii ulteriori, premiul anual nemaifiind prevăzut în legile anuale de salarizare (Legea nr.283/2011, OUG nr.84/2012, OUG nr.103/2013 și OUG nr.83/2014).
De asemenea, în baza art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, veniturile reclamanților din salariu au fost reduse cu 25%.
Ulterior, veniturile lor din salariu au fost reîntregite, aplicându-se majorările de 15% față de nivelul acordat pentru luna octombrie 2010, începând cu 01 ianuarie 2011 (art.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice), de 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, față de nivelul acordat pentru luna mai 2012 și cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012 (art.1 alin.1 din OUG nr.19 din 16 mai 2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale).
Prin decizia nr.21/18 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul neacordării celui de al 13-lea salariu pe anul 2010, admițând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și stabilind că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.";
Este vorba, deci, de majorarea cu 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, care a fost acordată începând cu data de 01 ianuarie 2011, iar interpretarea reclamanților că premiul anual s-a menținut în mod distinct de această majorare salarială nu are nicio bază legală și nici în considerentele deciziei menționate, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În realitate, așa cum se arată indirect și în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, intenția legiuitorului a fost de a înlătura, începând cu data de 01 ianuarie 2011, plata premiului anual, urmând ca banii pentru premiul anual aferent anului 2010 să fie folosiți la reîntregirea salariilor reduse în baza Legii nr.118/2010, respectiv la majorarea cu 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, care a fost acordată începând cu data de 01 ianuarie 2011.
În niciun caz intenția legiuitorului nu a fost ca, alături de majorarea de 15% a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, să se plătească, începând cu data de 01 ianuarie 2011 și premiul anual, împărțit pe cele 12 luni ale anului, așa cum pretind reclamanții.
De asemenea, nu se poate reține că, potrivit art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011, premiul anual s-ar fi dat în tranșe egale în cele 12 luni ale anului, începând cu data de 01 ianuarie 2011 și că, în acest fel, nu s-ar fi revenit în totalitate la salariile avute anterior intrării în vigoare a Legii nr.118/2010, existând o diferență în minus de 8,33%, așa cum sugerează reclamanții.
Așa cum am arătat anterior, intenția legiuitorului a fost de a se reveni la salariile anterioare intrării în vigoare a Legii nr.118/2010 și de a se renunța la acordarea premiului anual (al 13-lea salariu), numai banii alocați pentru salariul aferent anului 2010 fiind folosiți pentru acordarea majorării de 15% prevăzute de art.1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Este adevărat că premiul anual reglementat de art.25 din Legea nr.330/2009 face parte din sistemul de salarizare a sistemului bugetar, fiind un drept de natură salarială prevăzut de lege.
Însă, și măsura de a nu se mai acorda acest premiu începând cu anul 2010 a fost luată tot prin lege, în baza unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, respectiv a Legii nr.285/2010, care are aceeași forță juridică și care a permis suprimarea acestui drept.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea drepturi, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor drepturi și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atât timp cât dispozițiile legale sunt în vigoare (Ketchko c. Ukraine, din 8 noiembrie 2005, nr.63134/00). Legea nr.285/2010 a intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2010, înainte de a se îndeplini condițiile de acordare a premiului anual aferent anului 2010, respectiv înainte data scadenței acestuia (1 ianuarie 2011), astfel că nu a mai fost acordat nici pentru acest an și cu atât mai puțin pentru anii următori.
Având în vedere aceste motive, instanța apreciază că reclamanții nu sunt îndreptățiți, începând cu data de 01 decembrie 2012, la plata procentului de 8,33% pentru acoperirea diminuării de 25% calculat la salariul aferent lunii noiembrie 2012, astfel că urmează să respingă cererea ca neîntemeiată.
| ← Litigiu de muncă privind aplicarea sancțiune disciplinară | Litigiu de muncă. profesor universitar. savârșirea faptei de... → |
|---|
