Dreptul muncii decizie debit în lipsa acordului salariatului sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive care să constate că datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 25 din data de 19.01.2017
DREPTUL MUNCII
Decizie debit în lipsa acordului salariatului sau a unei hotărâri judecătorești definitive care să constate că datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă
- art. 169, art. 257 Codul muncii
- art. 632, art. 633 Codul de procedură civilă
Potrivit art. 169 alin. 1 din Codul Muncii - Legea nr. 53/2003 - nicio reținere nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, iar, conform alin. 2, reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Art. 632 din Noul Cod de Procedură Civilă prevede faptul că executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, a unor hotărâri de genul celor prevăzute de art. 633 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Deciziile contestate, prin care s-a dispus reținerea din salariul reclamanților a unor sume de bani acordate inițial benevol de către angajator în baza unui contract colectiv de muncă, au fost emisă de către acesta în lipsa acordului salariaților sau al unei hotărâri judecătorești prin care să se fi stabilit existența pagubei, întinderea acesteia. Faptul că aceste decizii au avut la bază decizii emise cu ocazia efectuării unui control de către Curtea de Conturi nu era de natură a determina inaplicarea dispozițiilor legale enunțate.
Dosar nr. 2839/111/2016
Decizia civilă nr. 25/19.01.2017-A
Prin sentința civilă nr.688/LM din 14.10.2016, Tribunalul ... a admis contestația formulată de contestatorii … în contradictoriu cu intimatul ... și în consecință:
A dispus anularea Deciziilor nr.198/…/10.11.2015 emise de intimat pe seama contestatorilor.
A obligat intimatul la plata a câte 50 de lei în favoarea fiecărui contestator, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Contestatorii își desfășoară sau și-au desfășurat activitatea având calitatea de personal contractual, în cadrul Administrației Imobiliare... a cărui activitate a fost preluată de către intimat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului ... nr.811 din 21.12.2015.
S-a reținut de prima instanță că, drepturile a căror recuperare se urmărește prin deciziile contestate sunt drepturi recunoscute și acordate în baza unui contract colectiv de muncă, pe parcursul derulării raporturilor juridice de muncă dintre contestatori și unitatea angajatoare.
Dând aplicare prevederilor art.248 alin.1 Cod Procedură Civilă, instanța de fond a analizat cu prioritate aspectul de nelegalitate al deciziilor contestate din perspectiva dispozițiilor Codului Muncii incidente în cauză, ținând cont de faptul că, contestatorii au calitatea de angajați/sau foști angajați cu contract individual de muncă ai instituției intimate, iar drepturile a căror recuperare se urmărește prin deciziile contestate sunt, în mod neechivoc, drepturi recunoscute și acordate în baza unui contract colectiv de muncă, în concret "drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă și sume pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu achiziționarea unei vestimentații";, despre care se susține că au fost încasate necuvenit, precum și daune interese.
Astfel, s-a apreciat că în calitatea de salariați au fost plătite contestatorilor de către unitatea intimată angajator, drepturi speciale în cuantumurile menționate mai sus, pentru menținerea sănătății și securității în muncă și a sumelor pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu achiziționarea unei vestimentații.
Din apărările intimatului cu referire la motivele în fapt, instanța de fond a reținut faptul că aceste drepturi au fost acordate în baza unui contract colectiv de muncă încheiat la nivelul pârâtului - art.65 alin 1 și au fost achitate în mod benevol de angajator, a căror plată însă a fost constată nelegală prin Decizia nr. 22 din data de 14.05.2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi ..., soluție care ulterior a fost menținută de către instanțele de contencios administrativ pe rolul cărora au fost contestate aceste rapoarte de control și deciziile emise în baza acestora, respectiv sentința civilă nr.3521/CA/2014 pronunțata de Tribunalul ... în dosar 298/35/2013 prin care s-a respins cererea de anulare a pct. II.5 din decizia nr. 22/2013 a Curții de Conturi și împotriva Încheierii nr.VI/79/24.07.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, hotărâre irevocabilă prin decizia civilă nr.3663/CA/2014 -R pronunțată de Curtea de Apel ... Secția a II a Civilă, de Contencios Administrativ.
În considerarea celor mai sus menționate,... în calitate de angajator a procedat la emiterea pe seama contestatorilor a deciziilor mai sus menționate în temeiul art.256 alin.1 și art.259 Codul muncii și a art.39 din Regulamentul de organizare și funcționare al instituției publice de interes local Administrația Socială Comunitară aprobat prin HCL nr.305/ 25.04.2013, stabilind în sarcina acestora în calitate de salariat obligația de restituire a unor sume de bani, reprezentând drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă și a sumelor pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu achiziționarea unei vestimentații, încasate necuvenit în anul 2012 precum și a daunelor interese. Daunele interese s-a menționat ca vor fi calculate și restituite după recuperarea integrala a sumei prevăzuta mai sus, conform codului civil. De asemenea, la baza emiterii acestei decizii pe seama contestatorilor a stat și Referatul nr.22815 din 30.10.2015 prin care se propune emiterea deciziilor în vederea stabilirii obligației de restituire și recuperare a sumelor încasate necuvenit, pentru personalul contractual din cadrul ..., precum și Decizia nr.22 din 14.05.2013 a Camerei de Conturi ... devenită executorie prin Decizia nr.3663/CA/2014-R a Curții de Apel ... prin care s-a respins ca nefundat recursul împotriva sentinței civile nr.3521/09.04.2014 pronunțată de Tribunalul ....
S-a mai reținut totodată că, conform art. 256 alin.1 din Codul Muncii "salariatul care a încasat de la angajator o suma nedatorată este obligat să o restituie";. Curtea Constituțională prin decizia nr.274 /2011 având în vedere textul articolului de mai sus privind obligația de restituire a reținut ca acesta nu definește noțiunea de "suma nedatorata"; și nici nu detaliază condițiile în care se naște obligația respectivă. Însa el vine să acopere prin "excluderea tuturor celorlalte situații prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului cazurile când fără a fi reținuta vinovăția acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o cauza justă … Este evident că obligația de restituire se naște în legătură cu desfășurarea raporturilor de muncă …";.
S-a apreciat de prima instanță că reținerea sumelor stabilite pentru acoperirea daunelor cauzate angajatorului sau fostului angajator atunci când nu sunt restituite de buna voie, nu poate fi efectuată decât daca datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată prin hotărâre judecătoreasca definitivă potrivit art.169 din codul muncii. Astfel, atunci când între salariat și angajator nu exista un acord cu privire la restituirea sumelor nedatorate, obligația de restituire nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească. Curtea Constituțională prin decizia nr.348/2007 a reținut că obligația salariatului de restituire există numai după ce s-a stabilit în mod irevocabil și în urma epuizării căilor extraordinare de atac că suma încasată este nedatorată.
Totodată, s-a constatat că art.254 din Codul Muncii stabilește în mod expres faptul că "salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor"; iar alin.3 prevede că "în situația în care salariatul a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa va putea solicita salariatului printr-o notă de constatare și evaluarea pagubei, recuperarea contravalorii acesteia prin acordul părților într-un termen ce nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la comunicare.";
În speța dedusă judecății, s-a reținut de instanța de fond că nu s-a făcut dovada existentei unui acord între fiecare contestator și pârât cu privire la pretinsa sumă nedatorată, concretizată într-un angajament de plată, ci mai mult este contestată, eventuala obligație de restituire ce nu va putea fi stabilită decât pe cale judecătorească. Cu privire la aceste aspecte s-a apreciat că sunt relevante și considerentele deciziei nr.24/2003 a Curții Constituționale în care s-a statuat că"interdicția reținerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria să fie scadentă, lichidă și exigibilă constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prevăzută de art. 164 alin.2 din Codul Muncii (art.169 actual și a căror dispoziții au un caracter imperativ ce se înscrie în cadrul masurilor de protecție a drepturilor salariale în consens cu art. 8 alin.1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția salariatului nr.95 din anul 1949) este menită să elimine arbitrariul din reglementările anterioare când conducerea unității stabilea existenta pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin decizie de imputare și proceda de îndată la reținerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul să se adreseze organelor din jurisdicție pentru apărarea intereselor sale legitime. În condițiile statului de drept, valoare consacrată prin art.1 alin.3 din Constituție, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanțele de judecata care potrivit art. 123 alin.1 din Constituție înfăptuiesc justiția în numele legii. Același principiu constituțional mai impune ca orice executare silită să aibă la baza un titlu executoriu valabil. Aceasta însă nu lezează libertatea contractuală deoarece părțile pot conveni de comun acord asupra modalităților de executare sau de stingere a obligațiilor reciproce. De asemenea, nu este îngrădit nici dreptul salariatului să consimtă de buna voie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fără sa aștepte pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Ipoteza reglementată de alin.2 al dispoziției legale criticate se referă doar la situațiile în care salariatul nu acoperă de bună voie dauna cauzată angajatorului";. Modalitatea aleasă de intimat de a emite o decizie de recuperare a sumelor achitate anterior cu titlu de drepturi salariale cu caracter special nu respectă exigențele impuse de art.169 și art. 254 Codul Muncii și mai ales nu respectă dreptul la apărare al persoanei salariate, care nu are în acest fel posibilitatea de a se apăra în mod efectiv și de pe poziție de egalitate cu angajatorul său, de a aduce argumente sau probe pentru a combate suma a cărei recuperare se urmărește printr-o decizie unilaterală emisă cu încălcarea normelor imperative și cu caracter de protecție ale Codului Muncii.
Instanța a mai reținut, că obligația salariatului de restituire apare ca o instituție distinctă de răspunderea patrimonială, chiar dacă procedura pentru întregirea patrimoniului angajatorului este aceeași fiind reglementată prin prevederile art. 254 și urm. din Codul Muncii.
Instanța de fond a apreciat, raportat la considerentele mai sus expuse, că deciziile emise de intimatul angajator contravine normelor legale imperative incidente și expres menționate anterior, fiind emisă cu încălcarea procedurii prevăzute de lege, decizia de stabilire a obligației de restituire neavând la bază nici o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu contestatorii și nici un angajament de plată al acesteia, și în consecință va admite contestația formulată de contestatori și va anula deciziile contestate ca nelegale.
Față de nelegalitatea deciziilor contestate, instanța de fond nu a mai analizat dacă sumele a căror recuperare se urmărește de intimat au fost sau nu acordate în mod legal, dacă au fost încasate în mod corect sau în mod necuvenit de contestatori și daca trebuie sau nu trebuie recuperate de la beneficiar. Astfel, susținerile intimatului cu privire la motivele pentru care a emis decizia de imputare s-a apreciat că nu au relevanță în cauză și nu au fost analizate, în condițiile în care o astfel de decizii de imputare a unor pretinse prejudicii de la personalul contractual nu poate fi emisă, contravenind prevederilor art. 169 din Codul Muncii.
Cum deciziile de imputare contestate sunt lovite de nulitate prin încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute de dispozițiile art. 254 raportat la dispozițiile art.169 Codul muncii, susținerile intimatului ce vizează temeinicia aplicării în ceea ce îi privește pe contestatori, deciziile de restituire a sumelor, reprezentând drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității în muncă și a sumelor pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu achiziționarea unei vestimentații, nu s-a impus a fi analizate.
Cu privire la capătul de cerere privind anularea actelor de respingere a plângerilor prealabile formulate de contestatori raportat la calitatea contestatorilor, instanța de fond a reținut că în speță nu sunt incidente prevederile art.7 ale Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind necesară îndeplinirea procedurii obligatorie prealabile, instanța apreciindu-le petiții adresate unității angajatoare.
Prezenta contestație este supusă jurisdicției muncii care potrivit art.266 din Codul Muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă (așa cum este definit de Legea nr.62/2011 a dialogului social unui conflict de muncă).
Față de cele ce preced, față de temeiurile de drept aplicabile în speța de față, prima instanță a admis contestația.
Reținând culpa procesuală a intimatului, în temeiul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă instanța l-a obligat pe acesta la plata a câte 50 lei în favoarea fiecărui contestator cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu chitanțele și facturile emise pe numele contestatorilor, depuse la dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul ... prin Primar, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive.
Prin motivele de apel, apelantul a formulat următoarele critici:
- prin Decizia Curții de Conturi a României - Camera de Conturi ... nr.22/14.05.2013 s-a decis la pct.II.5 din decizie, aplicarea unor măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului local prin plata nelegală pentru personalul contractual din cadrul Administrației Imobiliare ... a unor drepturi care nu intră sub incidența Legii nr.84/2012;
- prin Încheierea nr. VI/79/24.07.2013 emisă de Curtea de Conturi a României s-a dispus respingerea contestației nr.10419/31 mai 2013 formulată împotriva pct.II.5 din Decizia nr.22/14.05.2013, atât decizia cât și încheierea făcând obiectul controlului judecătoresc, fiind menținute ca legale prin Sentința nr.3521/CA/2014 a Tribunalului ..., definitivă prin Decizia nr.3663/CA/2014-R a Curții de Apel ...;
- textul art.256 din Legea nr.53/2003 reglementează obligația de restituire a salariaților față de angajatorii lor, obligație ce are la bază plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză;
- art. 257 din Codul muncii, republicat și actualizat, reglementează modalitatea de acoperire a pagubei, iar în art.1341(1) din Codul civil, este reglementată noțiunea de "plată nedatorată";;
- în speță, îmbogățirea fără justă cauză este justificată, întrucât rezultă din executarea unei obligații valabile, conform art.1346 Cod civil;
- daunele interese sunt reglementate de art.1536 Cod civil, iar în prezenta cauză prejudiciul a fost stabilit prin pct.II.5 din Decizia nr.22/14.05.2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi ....
În drept, s-au invocat art.466 și următoarele Cod procedură civilă.
Intimații reclamanți, deși legal citați, nu s-au prezentat și nici nu și-au comunicat poziția în cauză.
Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel cât și din oficiu, instanța a constatat următoarele:
Din analiza legislației în vigoare, Curtea a constatat că executarea silită a veniturilor din salarii, indemnizații sau orice alte forme de retribuire a muncii prestate în baza unui raport de muncă se realizează în baza dispozițiilor Codului muncii și ale Codului de procedură civilă.
Relevanță prezintă în acest sens prevederile art.169 din Codul muncii care prevăd că nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege. Cât privește temeiul urmăririi silite, art.632 din codul de procedură civilă prevede că executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, constituind astfel de titluri executorii hotărârile prevăzute la art.633 din Cod.
Referitor la textul art.169 alin.2 din Codul muncii, mai sus enunțat, devine necesară evocarea Deciziei nr.24/2003 pronunțată de Curtea Constituțională, în ale cărei considerente s-a reținut că interdicția reținerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria să fie scadentă, lichidă și exigibilă, a constatat ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prevăzută de art.169 alin.2 din Codul muncii, este menită să elimine arbitrariul din reglementările anterioare, când conducerea unității stabilea existența pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziții de imputare și proceda de îndată la reținerea din drepturile salariale urmând ca angajatul să se adreseze organelor de jurisdicție a muncii pentru apărarea intereselor sale legitime. S-a mai subliniat că, în condițiile statului de drept, răspunderea patrimonială pentru daune impune să se stabilească de către instanța de judecată, același principiu constituțional mai impunând ca orice executare silită să aibă loc în baza unui titlu executoriu valabil.
În același context, se impune a se adăuga că soluția instanței de fond este în consonanță și cu Deciziile Curții Constituționale nr.348/2007 și nr.274/2011, la care în mod judicios tribunalul a făcut trimitere în considerentele hotărârii criticate.
Din perspectiva dispozițiilor legale enunțate, a argumentelor mai sus reliefate, rezultă cu îndestulătoare claritate că modul în care a procedat apelanta, în calitatea sa de angajator, a fost nelegal, astfel că se impunea sancționarea actelor întocmite cu încălcarea legii prin desființarea acestora, astfel cum cu justețe a dispus tribunalul.
Împrejurarea că Decizia Curții de Conturi a României - Camera de Conturi ... - nr.22 din 14 mai 2013, în baza căreia au fost emise deciziile contestate, a fost păstrată în întregul ei, și că atât decizia cât și încheierea nr. VI/79/24.07.2013 emisă de Curtea de Conturi - prin care s-a respins contestația nr.10419/31 mai 2013 -, au făcut obiectul controlului judecătoresc fiind menținute ca legale prin Sentința nr.3521/CA/2014 a Tribunalului ..., definitivă prin Decizia nr.3663/CA/2014-R a Curții de Apel ..., nu este de natură a schimba datele problemei. O atare concluzie se desprinde cu ușurință atâta timp cât emiterea deciziilor cuprinzând reținerile din salariile intimaților reclamanți s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor legale ce guvernează procedura de stabilire și recuperare a prejudiciilor suferite de angajator, aceasta constituind chestiunea de drept de rezolvat în speța de față.
Este adevărat că existența prejudiciului în patrimoniul apelantei a fost stabilită prin hotărârile judecătorești mai sus indicate, iar textul art.257 din Codul muncii - de care se prevalează apelanta - reglementează modalitatea de executare a reținerilor din drepturile salariale, însă apelanta ignoră în expunerea criticilor sale procedura ce precede punerea efectivă în executare, și anume că reținerile sunt posibile, în temeiul art.169 alin.2 din Codul muncii, numai dacă, datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare - în procedură de contradictorialitale cu acesta - printr-o hotărâre judecătorească definitivă, text constatat ca fiind conform cu legea fundamentală prin Decizia nr.24/2003, evocată întrunul din alineatele anterioare.
Față de considerentele ce preced, instanța, în baza dispozițiilor art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul, sentința apelată fiind păstrată în totul.
| ← Desfacerea contractului de muncă. Jurisprudență Desfacerea... | Drepturi banesti.obligarea pârâtei la plata diferentelor de... → |
|---|
