Litigiu de muncă. obligația angajatorului, instituție publică finanțată din venituri proprii de a acorda sporurile negociate prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, după intrarea în vigoare a legii nr. 330/2009. interpretarea valabilității
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 3101 din data de 08.06.2016
Litigiu de muncă. Obligația angajatorului, instituție publică finanțată din venituri proprii de a acorda sporurile negociate prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009. Interpretarea valabilității actului juridic
Art. 37 din Legea nr. 284/2010, art. 150 din Codul muncii
Voința părților semnatare în ceea ce privește durata pentru care urma să producă efecte convenția colectivă rezultă cu certitudine din dispozițiile art.5 și 118. Astfel, potrivit art.5 prezentul contract se încheie pe o durată de 4 ani (2007-2010), cu posibilitatea revizuirii anuale, prin acte adiționale la prezentul CCM. În baza art.118, prezentul contract colectiv de muncă a fost semnat astăzi, 23.07.2007, la O.S.I.M., și produce efecte pentru anii 2007-2010. Din aceste articole este foarte clar că părțile au înțeles de comun acord ca efectele convenției colective să se aplice doar pentru anii 2007-2010 și nu până la împlinirea exactă a termenului de 4 ani de la data înregistrării contractului individual de muncă (24.07.2007). Niciunde în cuprinsul contractului nu se vorbește de o aplicabilitate de 4 ani de la data înregistrării, părțile prevăzând expres că acesta "va produce efecte pentru anii 2007-2010"; (art.118). Chiar și art.5 care se referă la durata de 4 ani, stabilește expres intervalul 2007-2010.
Anterior expirării termenului contractual, a fost adoptată Legea nr.284/2010, iar art.37 din aceasta stabilește ca începând cu 01.01.2011, drepturile salariale să fie exclusiv cele prevăzute de lege, de la care nu s-ar mai putea deroga prin înțelegeri consemnate în contractele colective de muncă. În acest sens, textul invocat prevede că prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. Mai mult, alin.2 și 3, recunosc valabilitatea drepturilor salariale instituite prin contractele colective de muncă anterioare "până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate";.
Actele normative respective se referă evident la termenul cert, determinat stabilit prin contractul colectiv de muncă, iar nu cel care ar rezulta dintr-un acord contrar ori dintr-o prelungire tacită. Tocmai aceasta a fost rațiunea legii, exprimată prin toate actele normative menționate, de a stabili că după expirarea termenului contractual, salarizarea personalului din instituțiile respective să se facă exclusiv în baza legii, de la care părțile contractante nu mai pot deroga. În acest context, apelanții-reclamanți urmau să fie salarizați în conformitate cu prevederile contractul colectiv de muncă până când expira termenul pentru care a fost încheiată convenția colectivă, respectiv 31.12.2010, dar prin legile respective nu s-a prevăzut posibilitatea prelungirii termenului. Chiar dacă respectiva convenție conținea o astfel de clauză, întregul context legislativ a împiedicat realizarea acordului de voință bilateral în sensul prorogării termenului contractual, deoarece angajatorul nu mai avea condițiile pentru a prelungii angajamentele asumate pentru încă un an, fiind ținut să respecte legea care și-a propus instituirea unui sistem de salarizare după criterii unitare. În orice caz, voința părților nu se poate manifesta și nu poate produce efecte în contra legii.
(Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.3101 din 08 iunie 2016)
În motivarea apelului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.466 și urm. C.pr.civ., apelanții-reclamanți au solicitat admiterea apelului, având în vedere următoarele aspecte:
Cu privire la motivul pentru care apelanții-reclamanți consideră că după data de 01.01.2010 au continuat să producă efecte juridice clauzele din CCM invocate în acțiune:
Contractul colectiv de muncă la nivelul OSIM a fost încheiat pe o perioadă de 4 ani, respectiv 2007 2011, iar în conformitate cu prevederile art. 5 alin 2 din contract, valabilitatea contractului se prelungește de drept cu încă 12 luni, dacă nici una dintre părți nu denunța contractul.
Având în vedere că până în iulie 2011 contractul colectiv de muncă la nivel de unitate OSIM nu a fost denunțat de nici una dintre părți, valabilitatea acestuia a fost prelungită cu încă 12 luni, respectiv până în iulie 2012.
Potrivit art. 37 din Legea-cadru nr. 284/2010 prevede următoarele:
"...(2) Salarizarea personalului autorităților și instituțiilor publice cure și-au schimbul regimul de finanțare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități .și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu modificările și completările ulterioare, din instituții finanțate integral (lin venituri proprii în instituții finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.
(3) După expirarea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă legal încheiate, salarizarea personalului prevăzut la alin. (2) se realizează în funcție de modul de organizare și finanțare al autorităților și instituțiilor publice vizate, potrivit prevederilor prezenței legi".
De asemenea, în Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice se prevede la punctul IV. Regimentari specifice personalului din instituțiile public finanțate integral din venituri respectarea contractelor colective de muncă, respectiv că salarizarea personalului se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de munca legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.
Primul motiv de apel
I. Cu privire la interpretarea dată de către instanța de fond potrivit căreia OSIM nu i-ar fi aplicabile dispozițiile art. 37 din Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât OSIM nu și-ar fi schimbat regimul de finanțare din instituții finanțate integral din venituri proprii în instituții finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat, întrucât Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 prevede clar: instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii respectarea contractelor colective de muncă, respectiv că salarizarea personalului să se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.
Și art. 4 alin 3 din Legea 283/2011 conține prevederi în sensul respectării prevederilor contractelor colective de muncă și pe anul 2012, până la expirarea acestora:
Pentru personalul din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, precum și din cele aflate în coordonarea primului-ministru și cele aflate sub controlul Parlamentului, ale căror contracte colective (le muncă Ai încetează valabilitatea în anul 2012, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără a depăși nivelul din luna decembrie 2011.
Având în vedere aceste dispoziții legale, întrucât CCM-ul mai sus invocat ca temei al drepturilor solicitate, a fost încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, considerăm că prevederile legii salarizării unice nu se aplică atât timp cât CCM-ul 2007-2011 este aplicabil, angajatorul fiind ținut să respecte clauzele acestui contract până la încetarea valabilității acestuia.
Prin urmare solicită a se constata că solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata sporurilor prevăzute în contractele colective de muncă este întemeiată.
Mai mult de atât, cu privire la sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare și sporul pentru condiții grele, solicitate de noi, deși pârâta afirmă că aceste sporuri sunt acordate, începând cu data de martie 2011, nu face dovada plății efective a acestor drepturi.
Prin urmare, solicită instanței să pună în vedere intimatei pârâte să facă dovada nu doar a acordării acestor drepturi, în caz contrar să fie obligată la plata acestor sporuri.
II. Cu privire la capătul de cerere privind calcularea corectă a indemnizației pentru perioada concediului de odihnă începând cu anul 2010 și pentru viitor, instanța de fond nu a mai analizat acest capăt prin prisma soluției dată pe primul capăt al cererii, respectiv prin interpretarea dată cu privire la legalitatea sporurilor prevăzute în CCM și obligativitatea plății lor, ulterior 01.10.2010.
Așa cum s-a arătat și mai sus, conform dispozițiilor legale mai sus citate, aceste sporuri urmau să fie păstrate și plătite conform CCM până la expirarea acestuia.
Conform art. 150 din codul muncii:
(1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
(2) Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariate prevăzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicata cu numărul de zile de concediu.
Intimata OSIM, la calcularea indemnizației de concediu nu a respectat acest articol, calculând indemnizația prin raportare doar la lună în care este efectuat concediul. Prin acest mod de calcul, angajații OSIM sunt vădit prejudiciați, întrucât în luna avută în vedere la calculul indemnizației aceștia sunt lipsiți de sporurile aferente salariului, deoarece se afla în concediu de odihnă.
Dacă, așa cum s-a arătat și mai sus, din data de 01.03.2011, salariații OSIM beneficiază de spor pentru condiții periculoase sau vătămătoare (10%) și spor pentru condiții grele (15%) sporuri pentru care nu s-a făcut dovada că au fi efectiv plătite, acestea urmau să fie avute în vedere la calcularea indemnizației de concediu.
III. Cu privire la capătul de cerere privind plata sporurilor prevăzute de art. 123 alin. 1 din CCM pe anii 2012-2014 în cuantum de 5% de la data intrări în vigoare a CCM (octombrie 2012) și până la expirarea lui octombrie 2014, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plații efective, instanța a apreciat în mod nelegal că pârâta nu este obligată să acorde să plătească aceste sporuri, de 5%, întrucât obligativitatea nu derivă din lege să se dea maximul de 30%.
Însă, această obligativitate a plății sporurilor rezultă din CCM, care este legea părților, iar legislația în vigoare la acea dată doar restricționa cuantumul acelor sporuri - de până la 30%.
Astfel, în octombrie 2012 a fost încheiat CCM înregistrat sub nr. 365 cu o valabilitate de 12 luni. Prin actul adițional încheiat la data de 19.10.2013 a fost prelungită durata de valabilitate a contractului cu încă 12 luni. astfel ca acesta este valabil până ir" octombrie 2014.
În acest contract, la articolul 123 alin. 1 se prevede: Salariații OSIM beneficiază în condițiile legii și avându-se în vedere specificitatea atribuțiilor de serviciu, cât și pregătirea profesională, de sporuri legal aplicabile cum ar fi: sporuri specifice pentru condiții grele și periculoase sau vătămătoare de muncă, spor de confidențialitate, spor de fidelitate, spor de specificitate, spor de antennă, spor de condiții stresante, spor de mobilitate, spor pentru titlul științific de doctor, spor pentru gestionarea informațiilor clasificate și alte sporuri.
Prin raportare la art. 22 alin 2 din Legea nr. 284/2010, totalitatea sporurilor individuale ale angajaților OSIM nu poate depăși 30% din salariul de bază.
În acest moment, personalul OSIM beneficiază de un spor de 25% din salariul de bază spor format din 10% pentru condiții periculoase sau vătămătoare (art. 10 lit. a din Anexa VIII a Legii nr. 284/2010) și de sporul de 15% pentru condiții grele de muncă (art. 10 lit. b din Anexa VIII a Legii nr. 284/2010), pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi efectiv plătit.
Având în vedere dispozițiile legale mai sus citate, cuantumul sporurilor prevăzute de art. 123 alin 1 din CCM 2012-2014 trebuie interpretat ca fiind de 5%, în acest mod fiind respectă; dispozițiile legale privind pragul maxim al sporurilor.
Cu privire la acest punct, instanța apreciază că enumerarea sporurilor menționate în articolul de art. 123 din CCM 2012-2014 nu sunt obligatorii pentru instituție întrucât nu există obligația legală de a se acorda maximul de 30% din sporuri.
Aceasta interpretare a instanței de fond este nelegală, întrucât solicitarea reclamanților privea obligarea pârâtului la plata sporurilor prevăzute în CCM pe anii 2012-2014, sporuri care depășeau aceasta cota maximă de 30%, astfel că solicitarea acestora era de obligare la plata sporurilor - până la cota maximă prevăzută de 30%.
Obligația de a se plăti până la maximul de 30% derivă din Contractul colectiv de muncă pe anii 2012-2014, prin urmare există o obligație legală a intimatei-pârâte de a plăti cei 5%. Într-adevăr nu se pot plăti toate sporurile prevăzute în acest contract, limitarea fiind data de art. 22 alin 2 din Legea nr. 284/2010, dar aceste sporuri se pot plăti până la limita de 30%.
Intimata nu își poate invoca propria culpă (negocierea acestor clauze contractuale care ar contraveni legii) în susținerea intereselor sale pentru a nu plăti niște sporuri prevăzute în clauze contractuale negociate de către pârâtă.
Pe de altă parte, aceste clauze nu contravin Legii întrucât legea prevede un procent maxim în care se pot negocia aceste sporuri - 30%, iar reclamanții nu solicită un procent mai mare din aceste sporuri decât cel prevăzut de lege, respectiv 5% care să se adauge la cei 25% pe care OSIM îl acorda.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Reclamanții au sesizat Tribunalul cu pretenții având ca obiect acordarea sporurilor prevăzute de CCM încheiat la nivel de unitate, respectiv sporul de specificitate de 15% din salariul de baza,pentru perioada 2011 - prezent, sporul pentru condiții nocive de munca - 15%, pentru perioada 2011 - 24.07.2012; sporul pentru condiții deosebite de munca - 15%,pentru perioada 2011 - 24.07.2012; sporul pentru condiții penibile de munca - 10%,pentru perioada 2011-24.07.2012; sporul de fidelitate de 5% până la 15% din salariul de bază, pentru perioada 2011 - 24.07.2012; sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada 2011 - 24.07.2012; acordarea sumelor reprezentând indemnizație cu caracter permanent pe timpul Concediului de Odihna, potrivit dispozițiilor art.150 Codul Muncii, aferente perioadei 2010 - prezent si obligarea paratului la calcularea corecta a acestora pentru viitor; plata sporurilor prevăzute de art.123 al.1 CCM 2012 - 2014 în cuantum d e5%, de la data intrării în vigoare a CCM și până la expirarea lui octombrie 2014, sume actualizate cu indicele de inflație a data plății efective; acordarea alimentației de protecție și a materialelor igienico sanitare prevăzute de Anexele 10 și 11 la CCM 2012 - 2014; plata cheltuielilor de judecata.
Având în vedere admiterea excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune pentru pretențiile reclamanților având ca obiect acordarea sporurilor solicitate pentru perioada 01.01.2011 - 21.08.2011 și respingerea în consecință a acestora, aspect ce nu face obiectul apelului, Curtea reține că hotărârea a rămas definitivă în această privință, astfel că va analiza pretențiile aferente perioadei ulterioare datei de 01.11.2010.
Sub un prim aspect, Curtea constată că reclamanții își întemeiază pretențiile ce fac obiectul cauzei pe clauzele Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2007-2010, înregistrat sub nr. 3613/24.07.2007. Astfel, se susține că acesta a fost încheiat pentru o perioadă de 4 ani (2007 - 2011), iar, potrivit art. 5 alin 2 din contract, valabilitatea sa se prelungește de drept cu încă 12 luni, daca niciuna dintre părți nu denunță contractul, motiv pentru care reclamanții pretind că valabilitatea CCM a fost prelungită cu încă 12 luni, respectiv pana în iulie 2012.
În concluzie, un prim aspect ce trebuie analizat în speță este cel al momentului până la care poate produce efecte contractul colectiv de muncă ce reprezintă cauza pretențiilor ce fac obiectul litigiului.
Din analiza clauzelor acestei convenții, dar și a dispozițiilor legale aplicabile în speță, Curtea constată că în mod greșit se susține de către apelanți prelungirea efectelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Voința părților semnatare în ceea ce privește durata pentru care urma să producă efecte convenția colectivă rezultă cu certitudine din dispozițiile art.5 și 118. Astfel, potrivit art.5 prezentul contract se încheie pe o durată de 4 ani (2007-2010), cu posibilitatea revizuirii anuale, prin acte adiționale la prezentul CCM. În baza art.118, prezentul contract colectiv de muncă a fost semnat astăzi, 23.07.2007, la O.S.I.M., și produce efecte pentru anii 2007-2010. Din aceste articole este foarte clar că părțile au înțeles de comun acord ca efectele convenției colective să se aplice doar pentru anii 2007-2010 și nu până la împlinirea exactă a termenului de 4 ani de la data înregistrării contractului individual de muncă (24.07.2007). Niciunde în cuprinsul contractului nu se vorbește de o aplicabilitate de 4 ani de la data înregistrării, părțile prevăzând expres că acesta "va produce efecte pentru anii 2007-2010"; (art.118). Chiar și art.5 care se referă la durata de 4 ani, stabilește expres intervalul 2007-2010.
În consecință, nu există niciun temei în baza căruia să se susțină că prevederile contractului colectiv de muncă au fost prelungite până în iulie 2012. Chiar dacă ar fi fost posibilă o prelungire cu 12 luni a convenției colective după expirarea termenului pentru care a fost încheiat, în baza art.5 alin.2, aceasta nu ar fi operat până în iulie 2012, ci eventual până în decembrie 2011, termenul inițial expirând la data de 31.12.2010, deoarece voința părților a fost ca respectivul contract să producă efecte pentru anii 2007-2010.
Nu este aplicabil nici principiul interpretării clauzelor îndoielnice în favoarea salariaților, potrivit art.10 din convenția colectivă. Această interpretare, după cum arată expres articolul invocat, era posibilă doar dacă există îndoială și nu se realizează consensul, dar în ceea ce privește durata de aplicabilitate a contractului nu există nicio îndoială, voința certă a părților, fără echivoc, fiind aceea în sensul producerii efectelor pentru anii 2007-2010. În condițiile în care s-a prevăzut expres ca efectele contractului să se producă pentru anii 2007-2010, nu există niciun temei pentru a calcula termenul de 4 ani potrivit dreptului comun, respectiv patru ani împliniți, începând cu data înregistrării contractului, deoarece nu există vreo normă imperativă a legii, iar voința părților a fost în sensul arătat. O atare modalitate de calcul, prin filtrul legii referitoare la calculul termenelor stabilite pe ani, ar fi fost aplicabilă doar în absența oricăror precizări din partea semnatarilor, respectiv în caz de îndoială legitimă, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece în mod repetat, fără echivoc, părțile contractante au convenit în sensul aplicabilității convenției pentru anii 2007-2010.
Odată lămurit acest aspect, Curtea va analiza dacă în contextul actelor normative succesive intervenite după 2010 putea opera prorogarea tacită a contractului în baza art.5 alin.2. Este evident că părțile nu au înțeles să denunțe contractul cu cel puțin 30 de zile înainte de expirare, dar el nu poate produce efectul prelungirii în contra dispozițiilor imperative ale legii. În concret, anterior expirării termenului contractual, a fost adoptată Legea nr.284/2010, iar art.37 din aceasta stabilește ca începând cu 01.01.2011, drepturile salariale să fie exclusiv cele prevăzute de lege, de la care nu s-ar mai putea deroga prin înțelegeri consemnate în contractele colective de muncă. În acest sens, textul invocat prevede că prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. Mai mult, alin.2 și 3, recunosc valabilitatea drepturilor salariale instituite prin contractele colective de muncă anterioare "până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate";.
Dispoziții asemănătoare se regăsesc și în art. 1 din OUG nr.1/2010, aplicabil în speță prin prisma art.11 din acest act normativ. Mai mult, potrivit prevederilor art. II din Legea nr.40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, contractele colective de muncă în aplicare la data intrării în vigoare a prezentei legi își produc efectele până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate.
Actele normative respective se referă evident la termenul cert, determinat stabilit prin contractul colectiv de muncă, iar nu cel care ar rezulta dintr-un acord contrar ori dintr-o prelungire tacită. Tocmai aceasta a fost rațiunea legii, exprimată prin toate actele normative menționate, de a stabili că după expirarea termenului contractual, salarizarea personalului din instituțiile respective să se facă exclusiv în baza legii, de la care părțile contractante nu mai pot deroga. În acest context, apelanții-reclamanți urmau să fie salarizați în conformitate cu prevederile contractul colectiv de muncă până când expira termenul pentru care a fost încheiată convenția colectivă, respectiv 31.12.2010, dar prin legile respective nu s-a prevăzut posibilitatea prelungirii termenului. Chiar dacă respectiva convenție conținea o astfel de clauză, întregul context legislativ a împiedicat realizarea acordului de voință bilateral în sensul prorogării termenului contractual, deoarece angajatorul nu mai avea condițiile pentru a prelungii angajamentele asumate pentru încă un an, fiind ținut să respecte legea care și-a propus instituirea unui sistem de salarizare după criterii unitare. În orice caz, voința părților nu se poate manifesta și nu poate produce efecte în contra legii.
În speță nu se poate vorbi de aplicarea retroactivă a legii, deoarece efectele acesteia se manifestă doar după data intrării ei în vigoare, recunoscând valabilitatea convențiilor colective anterior încheiate până la expirarea termenului stabilit de părți, dar împiedicând prelungirea tacită a acestor contracte, prin modificarea efectelor raporturilor juridice pe care le antamează, care se vor produce după data intrării sale în vigoare, chiar dacă respectivele relații de drept au luat naștere anterior.
Dispozițiile imperative ale legii erau deopotrivă obligatorii și pentru angajator, fiind irelevant că pentru anumite perioade el a acordat parte din drepturile ce fac obiectul prezentei acțiuni, acest aspect neputând fi temei pentru plata diferențelor solicitate, în lipsa unei prevederi legale și contrar dispozițiilor care stabileau că respectivele convenții colective produc efecte doar până la data încheierii lor.
În consecință, criticile reclamanților apelanți, anterior analizate, sunt nefondate.
Curtea constată nefondate și criticile referitoare la sporurile prevăzute de art.123 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2012-2014 în cuantum de 5% de la data intrării în vigoare a CCM (octombrie 2012) și până la expirarea lui (octombrie 2014). Astfel, se reține că în mod corect prima instanță a respins și acest capăt de cerere, ca neîntemeiat, avându-se în vedere că prevederile art.123 alin.1 din CCM 2012-2014 nu cuprind în mod specific vreun spor în cuantum de 5%, așa cum pretind apelanții reclamanți.
Din interpretarea prevederilor art.22 din Legea nr.284/2010 rezulta că suma sporurilor acordate de angajator nu poate depăși 30%, legiuitorul nereglementând deci vreo obligativitate în sensul atingerii acestui prag maxi, astfel că susținerea apelanților, potrivit căreia având în vedere că salariații OSIM beneficiază în prezent de sporuri în suma totală de 25% sunt îndreptățiți la acordarea diferenței de 5% în baza art.123 din CCM 2012-2014 nu poate fi primită.
Curtea constată însă fondat apelul cu privire la soluția dată capătului de cerere privind calcularea corectă a indemnizației pentru perioada concediului de odihnă, începând cu data de 21.08.2011.
Sub acest aspect, se reține că potrivit art. 150 Codul muncii, pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin.(1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Intimatul OSIM a arătat că a nu a luat în considerare la calcularea indemnizației de concediu de odihnă și sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare în cuantum de 10% și sporul pentru condiții grele de muncă în cuantum de 15%, apreciind că aceste sporuri nu au caracter permanent, deoarece se acordă doar corespunzător timpului lucrat.
Această interpretare este apreciază de Curte ca fiind nelegală, neincluderea acestor două sporuri fiind de natură a încălca dispozițiile art.150 Codul muncii.
Caracterul permanent al unui spor se analizează și se stabilește în raport de perioada de timp în care salariatul prestează munca în condițiile pentru care se acorda sporul. Daca salariatul prestează regulat munca în condițiile pentru care se acorda un spor, sporul respectiv va fi considerat ca având caracter permanent, ceea ce este cazul și în speță, aspectul contrar nefiind probat de intimat.
Prin urmare, interesează condițiile actuale care au determinat acordarea celor două sporuri, fiind lipsite de relevanță juridică demersurile pe care intimatul trebuie să le facă în viitor, respectiv să întocmească un plan de prevenire și protecție pentru normalizarea condițiilor de muncă.
Rezultă că, în aplicarea dispozițiilor art.150 din Codul muncii, intimatul are obligația să plătească reclamanților diferențele salariale rezultate din calcularea indemnizației de concediu de odihnă prin raportare la media zilnică a drepturilor salariale reprezentate de salariul de bază, indemnizații și sporuri ca caracter permanent, inclusiv sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare și sporul pentru condiții grele, din ultimele trei luni celei în care este efectuat concediul, actualizate cu rata inflației la data plății efective, începând cu data de 21.08.2011 și până la data prezentei.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art.480 alin. (2) din Noul Cod de procedură civilă, Curtea va admite apelul și va schimba în parte sentința atacată în sensul că va admite în parte cererea și va obliga pârâtul să plătească reclamanților diferențele salariale rezultate din calcularea indemnizației de concediu de odihnă prin raportare la media zilnică a drepturilor salariale, reprezentate de salariul de bază, indemnizații și sporuri cu caracter permanent, inclusiv sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare și sporul pentru condiții grele din ultimele 3 luni celei în care este efectuat concediul, actualizate cu rata inflației la data plății efective, începând cu data de 21.08.2011 și până la data prezentei, precum și la plata către fiecare reclamant a sumei de 80 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în primă instanță.
| ← Dreptul pretins de reclamantă (premiul anual) şi-a avut... | Aplicabilitatea art.5 alin.3 din oug nr.83/2014 în cazul... → |
|---|
