Litigiu de muncă. repararea prejudiciului moral, urmare a achitării cu întârziere de către angajator a despagubirilor acordate în baza unui titlu executoriu în materia raporturilor de muncă. dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii patrimoniale. lipsa
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 3080 din data de 08.06.2016
Litigiu de muncă. Repararea prejudiciului moral, urmare a achitării cu întârziere de către angajator a despagubirilor acordate în baza unui titlu executoriu în materia raporturilor de muncă. Dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii patrimoniale. Lipsa faptei ilicite
Art. 8, art. 253 și art. 274 din Codul muncii, art. 278 din Codul de procedură civilă
Conform art. 274 din Codul muncii hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, aceeași prevedere fiind reluată și de dispozițiile art. 278 alin.1 pct.1din codul de procedură civilă (în vigoare la data emiterii titlului), în sensul că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.
Prin urmare, hotărârea pronunțată în fond poartă atributul executorialității, astfel că, dacă ea poate fi pusă în executare silită fără nici o altă formalitate, potrivit art. 3741 Cod procedură civilă, în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credință o poate executa benevol.
Deși principiile generale de drept stabilesc executarea benevolă a titlului executoriu de către debitor - art. 3711 Cod procedură civilă de la 1865- această nerespectare a normelor legale nu atrage automat caracterul ilicit al faptei, justificat de interesul prioritar al creditorului salariat de a obține executarea titlului, precum și de pârghiile puse la dispoziție de legiuitor acestuia în vederea realizării dreptului. Chiar dacă neexecutarea hotărârilor judecătorești în materia litigiilor de muncă a fost tratată cu maximă seriozitate de către legiuitor, fiind calificată ca infracțiune (art. 261 din Codul muncii, actual art. 287 lit.e din Codul penal), elementul ilicit al laturii obiective este caracterizat de formularea unei cereri de executare adresate de către partea interesată (actual/fost salariat) și starea de pasivitate a angajatorului. Opțiunea legiuitorului este justificată câtă vreme dreptul fundamental la protecția muncii este condiționat, în principal, de opțiunea salariatului în ceea ce privește obținerea despăgubirilor (prin cererea de executare a hotărârii), semn că primează valorificarea interesului privat, și ulterior de concursul statului prin acțiunea de apărare a valorii sociale menționate, interesul ocrotit dobândind caracter public. Astfel, legiuitorul a înțeles să sancționeze nu atât starea de pasivitate a unui angajator determinat, cât mai ales un anumit comportament social adoptat de angajator în privința relațiilor de muncă ce încalcă drepturi fundamentale sociale și economice ale angajatului.
Fapta angajatorului care produce un prejudiciu material sau moral angajatului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma obligațiilor asumate/incumbă în relațiile de muncă, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu serviciul, potrivit cerințelor art. 253 din Codul muncii nu numai fapta săvârșită de angajator în exercitarea propriu-zisă a obligațiilor de serviciu, ci și orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste obligații.
Or, obligația de plată a despăgubirilor acordate de instanța de judecată în temeiul art. 80 din Codul muncii, trebuie apreciată, sub aspectul criteriului temporal, ca îmbrăcând un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul și culpa angajatorului, căci prejudiciul este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației stabilite în sarcina acestuia. În condițiile în care neexecutarea/executarea necorespunzătoare este fundamentată pe atitudinea salariatului, care îmbracă fie forma neglijenței, fie forma abuzului de drept nu se mai poate reține caracterul ilicit al faptei, condiție prealabilă angajării răspunderii patrimoniale. Principiul bunei credințe, reglementat de art. 8 din Codul muncii nu poate fi interpretat în sensul reparării unui prejudiciu material sau moral derivat dintr-o răspundere patrimonială în cadrul căreia fapta angajatorului este generată de fapta salariatului. În cadrul instituției reglementate de art. 253 din Codul muncii, comportamentul ilicit al salariatului generator de culpă trebuie exclus, căci nimeni nu poate obține recunoașterea unui drept întemeiat pe propria vinovăție.
De altfel, caracterul ilicit al faptei nu a fost justificat atât prin prisma executării cu întârziere a despăgubirilor cât mai ales datorită prejudiciului pretins cauzat de imposibilitatea achitării creditului imobiliar continuat de demararea executării silite de către V SA. Însă, aprecierea comportamentului angajatorului nu se realizează prin raportare directă la paguba suferită de către fostul salariat, chiar dacă între cele două elemente este necesar un raport de cauzalitate, ci prejudiciul cauzat să fie o consecință directă și necesară a faptei ilicite a angajatorului.
(Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.3080 din 08 iunie 2016)
Prin motivele de apel formulate, întemeiate în drept pe dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă, apelantul a învederat că deși, în perioada de la 26 august 2011 și până la 30 iunie 2012, intimata trebuia să plătească suma de 78.820 lei, reprezentând salariile de bază nete așa rezultau din contractul individual de muncă, aceasta a refuzat fără nici un temei efectuarea plății, cauzând un grav prejudiciu moral. Cel mai sever impact moral asupra apelantului a fost atunci când a fost executat, împreună cu familia (soția și cei 2 copii minori), executare generată tocmai de refuzul intimatei de a achita la timp drepturile salariale ce i se cuveneau. Dacă intimata ar fi achitat salariile la data de 6 septembrie 2011 (momentul când a efectuat plata parțială în cuantum de 6014 lei), apelantul ar fi avut cum să evite procedura execuțională a băncii, procedură care s-a declanșat la data de 30 iunie 2012, odată cu declararea scadenței anticipate a întregului credit pe care îl avea contractat.
Instanța de fond a dat probelor depuse la dosarul cauzei o altă interpretare, total străină de limitele cu care instanța a fost învestită, creând astfel o situație favorabilă intimatei, dându-i acesteia câștig de cauză.
Sub aspectul probatoriului, respins de către instanța de fond, prin încheierea de ședință din 14.10.2015, apelantul apreciază că au fost nesocotite prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, teza probatorie rezultată din dezbateri (rezultând din actele eliberate de către Administrația Finanțelor Publice la solicitarea instanței de fond), fiind că intimata-pârâtă nu a plătit în totalitate drepturile cu titlu de contribuție către stat, care, în esență, reprezintă tot drepturi bănești ale apelantului. Intimata-pârâtă SC SA SRL s-a prevalat de deducerile personale ale apelantului pentru a-și spori patrimoniul, creând astfel un prejudiciu în patrimoniul statului (în acest sens este fișa fiscală pentru anul 2011).
Motivarea care a stat la baza respingerii probelor solicitate trădează superficialitatea și ușurința cu care instanța de fond a tratat cauza, de aici, seria de erori vădite și clare părtiniri continuând și față de aspectele de fond ale cauzei.
Instanța de fond a prezentat trunchiat situația de fapt, suma totală pentru care a fost executat silit a fost de 118.268,13 euro. Mai reține instanța că din dosarul de executare formulat în contradictoriu cu V SA, apelantul împreună cu soția a achitat integral ratele contractuale la data de 01.10.2012 - prin aceasta întărind ideea greșită că nu ar fi suferit nici un prejudiciu din cauza lipsei plăților la care era obligată intimata-pârâtă.
În realitate, faptul că apelantul își achitase ratele bancare (la termenele scadente conform scadențarelor de plată și nu ca urmare a somației băncii cum eronat reține instanța) nu a oprit banca să înceapă o executare silită. În acest context, dacă apelantul ar fi plătit suma de 12633 euro pretinsă de bancă înainte de declararea scadenței anticipate a creditului, adică la data de 14.06.2012, atunci apelantul evita consecințele prejudiciabile rezultate din declararea scadenței anticipate a întregului credit; urmărirea pentru suma totală de 118.268,13 euro; evacuarea sa și a familiei din locuință.
Pasivitatea intimatei-pârâte în nerespectarea hotărârilor instanțelor de judecată, nerespectarea obligațiilor ce-i reveneau de plată drepturilor salariale a condus la imposibilitatea de a achita la timp ceea ce banca îi pretindea cu consecințele inevitabile arătate mai sus.
Mai face instanța de fond trimitere și la faptul că, în perioada 2010-2012, apelantul a fost asociat în mai multe societăți, precum și cu privire la veniturile soției sale. Ceea ce însă omite instanța să precizeze este cuantumul veniturilor lunare ale familiei (venitul obținut de apelant și veniturile soției) și că rata creditului (aproximativ 845 euro) era mai mare decât veniturile familiei. Pe de altă parte, instanța de fond nu face decât să se îndepărteze de la aspectele cu care a fost investită, uitând total de faptul că, în final ceea ce contează este că prin neplata drepturilor salariale la timp intimata-pârâtă i-a cauzat prejudicii morale.
Aprecierile personale ale instanței de fond nu au niciun fel de suport, sunt aprecieri vădit tendențioase, care nu fac altceva decât să trunchieze contextul cauzei. În realitate, hotărârea care a fost anulată decizia de concediere și s-a dispus reintegrarea sa nu a acordat despăgubiri de natură morală, ci doar drepturile salariale de care beneficia dacă intimata-pârâtă nu i-ar fi desfăcut nelegal contractul de muncă.
Plata despre care face vorbire instanța și pe care o plasează în lumina unei plăți cu titlu de despăgubire (în concret 6.014 lei) reprezenta în realitate mai puțin de 8% din ceea ce intimata - pârâtă trebuia să îi achite. Suma aceasta "importantă" reprezenta puțin peste o rată lunară la bancă și nicidecum ceea ce ar fi trebuit să plătească băncii la acel moment pentru a putea evita executarea silită.
Prin cererea de chemare în judecată și pe tot parcursul procesului apelantul a arătat instanței de fond, în detaliu, cum trebuiau achitate drepturile salariale. Cel puțin de la momentul la care instanța de recurs a pronunțat hotărârea privind lămurirea titlului executoriu, mai precis din data de 19 iunie 2012, pârâtei îi revenea obligația să îi plătească cel puțin suma de 72.806 lei reprezentând salariile de bază pentru perioada 24.11.2009 - 04.03.2012 (dacă nu chiar întreaga sumă indiferent ce demersuri ulterioare ar fi înțeles aceasta să inițieze). Raționamentul apelantului este susținut chiar de către instanța de fond, când se pronunță asupra prescripției dreptului material la acțiune.
Schimbarea hotărârii instanței este pe de o parte vădit nelegală, încălcând prevederile art. 235 Cod procedură civilă, instanța fiind ținută de încheierea din 30.06.2015, încheiere interlocutorie, prin care s-au soluționat excepțiile și chestiunile litigioase invocate, astfel că acesta nu mai putea reveni asupra problemelor de drept și de fapt dezlegate. Conform hotărârii instanței de fond, pronunțată prin încheierea din data de 30.06.2015, intimata - pârâtă era obligată să plătească în integralitate salariile de bază, încă de la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1736/23.02.2011. Prima plată a fost în cuantum de 6014 lei și a fost efectuată la data de 2 septembrie 2011 (moment la care executarea nu era suspendată).
Pe de altă parte, deși instanța de fond reține legătura dintre data la care s-a pronunțat recursul din cadrul contestației la executare formulate de intimata-pârâtă (dosar nr. 44593/301/2011 de pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București) și momentul adjudecării apartamentului proprietatea subsemnatului (20.08.2013), aceasta nu prezintă relevanță pentru cauză având în vedere că: contestația la executare formulată de către intimata - pârâtă a privit doar componenta variabilă acordată lunar în funcție de realizări ( așa numitele prime ), pe motiv că plata acestora nu constituie o obligație a angajatorului, nefiind deci contestat dreptul apelantului cu privire la salariile de bază stabilite conform contractului individual de muncă, a cărui nerespectare o reclam în prezenta cauză; momentul adjudecării apartamentului nu este relevant, în cauză prezentând importanță momentul declarării scadenței anticipate a întregului credit cu consecința executării.
Intimata, legal citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Analizând apelul declarat, potrivit dispozițiilor art.477 Cod procedură civilă, în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Prin acțiunea introductivă, apelantul reclamant BA a solicitat obligarea pârâtei SC SA SRL la plata sumei de 538.946 lei, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat urmare a executării cu întârziere a sentinței civile nr. 1736/23.02.2011 pronunțată de Tribunalul București.
Demersul judiciar nu a fost fundamentat în drept și nici stabilit de instanța de fond, însă Curtea, reținând că fapta ilicită afirmată decurge, în mod evident, din executarea unor atribuții în planul raporturilor de muncă, răspunderea civilă afirmată de persoana ce se consideră prejudiciată, are natura juridică a răspunderii contractuale prevăzute de art. 253 din Codul muncii și în consecință justificarea pretențiilor se analizează după regulile speciale în materie.
Conform art. 253 din Codul muncii "angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul";.
Răspunderea patrimonială a angajatorului față de salariat, poate fi calificată, sub aspectul naturii ei juridice, ca o varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularități determinate de specificul raporturilor juridice de muncă. Din interpretarea prevederilor art. 253 din Codul muncii coroborat cu art. 1530 din Codul civil rezultă că poate fi angajată numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, vinovăția angajatorului. Astfel, prejudiciul trebuie să fie urmarea faptei ilicite a angajatorului, care să constea în executarea necorespunzătoare sau în neexecutarea unei/unor obligații concrete pe care acesta și le-a asumat sau care îi incumbă conform legii. De asemenea, pentru a se putea naște dreptul la despăgubiri, este necesar ca neexecutarea sau executarea necorespunzătoare să-i fie imputabile angajatorului. Vinovăția acestuia poate fi prezumată, potrivit regulilor de drept comun, numai atunci când fie creditorul dovedește nesocotirea unei obligații de a nu face, fie debitorul nu dovedește executarea unei obligații de a da sau de a face. Lipsa oricăreia dintre condițiile enumerate înlătură răspunderea patrimonială a angajatorului față de salariat.
La judecata în fond, tribunalul a considerat că în cauză nu a fost probată nicio faptă ilicită a pârâtei cu privire la modul de executare a obligațiilor impuse prin hotărârea judecătorească de anulare a concedierii, astfel că nu există premisa producerii prejudiciului solicitat de reclamant.
Apelantul a criticat raționamentul instanței de fond, cu precădere asupra faptei ilicite generatoare de prejudiciu, susținând că pasivitatea intimatei-pârâte în nerespectarea obligațiilor stabilite prin titlu executoriu cu privire la plata drepturilor salariale a condus la imposibilitatea de a achita la timp ratele scadente, precum și la consecința firească a executării silite.
Concret, apelantul a afirmat că executarea cu întârziere a sumei de 72806 lei reprezentând despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi acordate prin sentința civilă nr. 1736/23.02.2011 pronunțată de Tribunalul București, calculate pentru perioada 24.11.2009 (data concedierii) și 04.03.2011 (data reintegrării) a cauzat acestuia un prejudiciu moral, rezultat ca urmare a imposibilității de achitare a creditului imobiliar de 56.773 lei datorat către V SA până la data de 30.06.2012 și a demarării executării silite.
Prealabil analizării criticilor formulate, Curtea menționează că e necesar a se lămuri instituția « executării cu întârziere a unui titlu executoriu » pronunțat în materia litigiilor de muncă, din perspectiva situației de fapt existente în cauză, pentru a verifica, dacă în sarcina intimatei, se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite.
Conform art. 274 din Codul muncii hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, aceeași prevedere fiind reluată și de dispozițiile art. 278 alin.1 pct.1din Codul de procedură civilă (în vigoare la data emiterii titlului), în sensul că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.
Prin urmare, hotărârea pronunțată în fond poartă atributul executorialității, astfel că, dacă ea poate fi pusă în executare silită fără nici o altă formalitate, potrivit art. 3741 Cod procedură civilă, în mod simetric, de la aceeași dată, un debitor diligent și de bună credință o poate executa benevol.
În cauză, societatea intimată a procedat la executarea parțială a obligațiilor bănești stabilite în sarcina sa, ulterior dobândirii de către titlu executoriu a caracterului irevocabil (26.08.2011), respectiv suma de 6014 lei la data de 06.09.2011, diferența până la cuantumul de 138.946 lei, astfel cum a fost determinat prin decizia civilă nr. 1647/30.05.2014 a Tribunalului București fiind achitată abia la data de 22.01.2013.
Sub acest aspect, Curtea reține că, deși principiile generale de drept stabilesc executarea benevolă a titlului executoriu de către debitor - art. 3711 Cod procedură civilă de la 1865- această nerespectare a normelor legale nu atrage automat caracterul ilicit al faptei, justificat de interesul prioritar al creditorului salariat de a obține executarea titlului, precum și de pârghiile puse la dispoziție de legiuitor acestuia în vederea realizării dreptului. Chiar dacă neexecutarea hotărârilor judecătorești în materia litigiilor de muncă a fost tratată cu maximă seriozitate de către legiuitor, fiind calificată ca infracțiune (art. 261 din Codul muncii, actual art. 287 lit.e din Codul penal), elementul ilicit al laturii obiective este caracterizat de formularea unei cereri de executare adresate de către partea interesată (actual/fost salariat) și starea de pasivitate a angajatorului. Opțiunea legiuitorului este justificată câtă vreme dreptul fundamental la protecția muncii este condiționat, în principal, de opțiunea salariatului în ceea ce privește obținerea despăgubirilor (prin cererea de executare a hotărârii), semn că primează valorificarea interesului privat, și ulterior de concursul statului prin acțiunea de apărare a valorii sociale menționate, interesul ocrotit dobândind caracter public. Astfel, legiuitorul a înțeles să sancționeze nu atât starea de pasivitate a unui angajator determinat, cât mai ales un anumit comportament social adoptat de angajator în privința relațiilor de muncă ce încalcă drepturi fundamentale sociale și economice ale angajatului.
Apelantul reclamant a înțeles să solicite executarea titlului reprezentat de sentința civilă nr. 1736/23.02.2011 la data de 04.11.2011, când a formulat o cerere de executare silită adresată BEJA CG înregistrată în dosar nr. 730E/2011. Procedura executării silite a fost prelungită, prin introducerea unei contestații la executare formulată de intimata SC SA SRL, în cadrul căreia a fost contestat atât cuantumul despăgubirilor stabilit printr-un raport de expertiză extrajudiciară cât și a perioada pentru care au fost calculate. Demersul judiciar al angajatorului a fost apreciat ca întemeiat, în mod irevocabil, stabilindu-se în sarcina sa obligația de plată a sumei de 138.946 lei (despăgubiri datorate în temeiul art. 80 din Codul muncii) și cheltuieli de executare și nu suma de 218.188 lei așa cum solicitase inițial fostul salariat.
În plus, Curtea reține că la data de 09.11.2011, intimata S.C. SA S.R.L. a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii nr. 1736/23.02.2011, cerere admisă prin sentința civilă nr. 728/30.03.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 4096/19.06.2012 a Curții de Apel București, în sensul că data concedierii prevăzută în sentința civilă nr. 1736/23.02.2011 este 24.11.2009.
În raport de aceste considerente, Curtea nu poate reține caracterul ilicit al faptei pretins săvârșite de către fostul angajator, constând în executarea cu întârziere a sumei de 72.806 lei reprezentând despăgubiri acordate prin sentința civilă nr. 1736/23.02.2011. Trebuie remarcat că atât cererea de lămurire a titlului executoriu, necesară în vederea stabilirii perioadei de calcul a despăgubirilor cât și contestația la executare, admisă în ceea ce privește cuantumul drepturilor - proceduri legale exercitate de către S.C. S A S S.R.L. - au fost determinate de comportamentul apelantului reclamant, nediligent sub aspectul determinării în concret a obiectului contestației dedusă judecății, conform principiului disponibilității și de rea-credință sub aspectul cuantumului despăgubirilor solicitate fostului angajator, pe calea executării silite.
Curtea nu poate reține că achitarea la data de 22.01.2013 a sumei de 72.806 lei, reprezentând diferențe despăgubiri până la cuantumul de 138.946 lei, astfel cum a fost determinat prin decizia civilă nr. 1647/30.05.2014 a Tribunalului București reprezintă o faptă de executare cu întârziere a titlului executoriu, ce îmbracă haina caracterului ilicit.
Fapta angajatorului care produce un prejudiciu material sau moral angajatului trebuie apreciată ca ilicită prin prisma obligațiilor asumate/incumbă în relațiile de muncă, astfel cum rezultă din lege, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, contractul individual de muncă. Se consideră faptă în legătură cu serviciul, potrivit cerințelor art. 253 din Codul muncii nu numai fapta săvârșită de angajator în exercitarea propriu-zisă a obligațiilor de serviciu, ci și orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu aceste obligații.
Or, obligația de plată a despăgubirilor acordate de instanța de judecată în temeiul art. 80 din Codul muncii, trebuie apreciată, sub aspectul criteriului temporal, ca îmbrăcând un caracter ilicit strict prin raportare la comportamentul și culpa angajatorului, căci prejudiciul este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației stabilite în sarcina acestuia. În condițiile în care neexecutarea/executarea necorespunzătoare este fundamentată pe atitudinea salariatului, care îmbracă fie forma neglijenței, fie forma abuzului de drept nu se mai poate reține caracterul ilicit al faptei, condiție prealabilă angajării răspunderii patrimoniale. Principiul bunei credințe, reglementat de art. 8 din Codul muncii nu poate fi interpretat în sensul reparării unui prejudiciu material sau moral derivat dintr-o răspundere patrimonială în cadrul căreia fapta angajatorului este generată de fapta salariatului. În cadrul instituției reglementate de art. 253 din Codul muncii, comportamentul ilicit al salariatului generator de culpă trebuie exclus, căci nimeni nu poate obține recunoașterea unui drept întemeiat pe propria vinovăție.
De altfel, caracterul ilicit al faptei nu a fost justificat atât prin prisma executării cu întârziere a despăgubirilor cât mai ales datorită prejudiciului pretins cauzat de imposibilitatea achitării creditului imobiliar continuat de demararea executării silite de către V SA. Însă, aprecierea comportamentului angajatorului nu se realizează prin raportare directă la paguba suferită de către fostul salariat, chiar dacă între cele două elemente este necesar un raport de cauzalitate, ci prejudiciul cauzat să fie o consecință directă și necesară a faptei ilicite a angajatorului.
Or, în cauză se constată că intimata a procedat la punerea în executare a sentinței civile nr. 1736/23.02.2011 la data de 01.09.2011 când a notificat apelantul reclamant să se prezinte la serviciu, reintegrat fiind în postul deținut anterior concedierii, la data de 06.09.2011, fiind achitate și despăgubiri în cuantum de 6014 lei. Refuzul salariatului de a se prezenta la locul de muncă a condus la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă la data 03.10.2011, prin decizia nr. 600/30.09.2011. Astfel, nu se poate concluziona că prejudiciul pretins de către apelantul reclamant este o consecință directă a executării cu întârziere a obligației de plată a despăgubirilor, în condițiile în care chiar fostul salariat a concurat la producerea unei asemenea pagube. Asta, cu atât mai mult cu cât atât decizia civilă nr. 4096/19.06.2012 a Curții de Apel București pronunțată în cadrul cererii de lămurire a dispozitivului titlului executoriu, cât și sentința civilă nr. 17175/07.11.2012 pronunțată în cadrul contestației la executare sunt ulterioare momentului la care a fost notificat apelantul asupra achitării creditului, respectiv 14.06.2012. Necesitatea demarării unor astfel de litigii a fost necesară pentru apărarea interesului patrimonial al angajatorului, căci, dincolo de recunoașterea unui drept în favoarea salariatului, trebuie păstrat un echilibru între interesele ambelor părți, în cadrul căruia să fie respectat și principiul bunei credințe.
În plus, Curtea ține să sublinieze, așa cum a afirmat și angajatorul, că apelantul reclamant nu a precizat modalitatea de determinare a prejudiciului moral pretins de 538.946 lei. Este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, ceea ce este de esența unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realități materiale, susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii: consecințele negative suferite de cei in cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc. Evaluarea daunelor morale presupune examinarea, în principal a unor criterii referitoare la consecințele suferite pe plan fizic și psihic, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, sentimentul de frustrare etc., daunele morale reprezentând compensația datorată pentru atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiul profesional și alte asemenea valori, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei angajatorului, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Sub acest aspect, partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta angajatorului.
În cauză, pe lângă faptul că nu a fost dovedită fapta ilicită a angajatorului, legătura de cauzalitate cu prejudiciul pretins și culpa în privința executării cu întârziere a obligației de plată, Curtea reține că nici prejudiciul nu a fost dovedit de către apelantul reclamant. Simplele afirmații cu privire la starea de tensiune și frustare, create prin procedura executării silite, însoțită de evacuarea familiei din domiciliu nu sunt suficiente pentru a conduce la concluzia existenței unui prejudiciu. Asta, în condițiile în care însuși apelantul reclamant nu a avut un comportament diligent și de bună credință, determinând seria de litigii care au condus la executarea cu întârziere a titlului executoriu de către intimată.
Cât privește criticile ce vizează încheierea de ședință din data de 14.10.2015, sub aspectul probatoriului administrat, Curtea reține că potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, iar dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege (art. 250 din același act normativ). Instanța de judecată este datoare să încuviințeze probele propuse, dacă sunt admisibile potrivit legii și pot duce la soluționarea procesului, potrivit art. 255 alin.1 Cod procedură civilă.
La judecata în fond, partea apelantă a depus la dosar, suplimentar pe lângă probele încuviințate și înscrisuri din care rezultă că intimata era obligată să achite și contribuțiile specifice pentru pensia privată, teza probatorie fiind reaua-credință a părții adverse. Prima instanță a apreciat că înscrisurile nu sunt utile soluționării cauzei, respingând astfel proba solicitată. Curtea constată că nu se poate reține o încălcare a prevederilor art. 22 din Codul de procedură civilă, întrucât principiul rolului activ al instanței nu constă în administrarea tuturor probelor solicitate de către părți, așa cum acestea apreciază necesar, ci doar a probelor necesare și utile în raport de limitele de fapt și de drept, stabilite de către reclamant conform principiului disponibilității.
În cauză, buna/reaua credință a angajatorului nu se apreciază prin prisma obligațiilor stabilite prin titlu executoriu, ci în urma analizei împrejurărilor de fapt care au condus la executarea într-un termen nerezonabil a plății despăgubirilor. Chiar partea apelantă, deși avea posibilitatea în calea de atac să critice hotărârea instanței de fond, inclusiv din perspectiva înscrisurilor propuse și respinse, nu a făcut nici un fel de referire la relevanța acestor înscrisuri în ceea ce privește situația de fapt pretinsă.
Pentru considerentele arătate, Curtea, în baza art.480 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat și va obliga apelantul la plata către intimată a sumei de 4000 lei reprezentând parte din onorariul pentru plata avocatului suportat în apel.
În privința cuantumului cheltuielilor de judecată, Curtea reține că temeiul juridic al acordării acestora este determinat de atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, astfel că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Așadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții. Este vorba despre un prejudiciu material care a fost justificat prin documente contabile, respectiv factura nr. CC A4 00120/15.03.2016. Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susținerea procesului respectiv.
Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată, Curtea reține că atât jurisprudența Curții Constituționale cât și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului au statuat că acordarea cheltuielilor de judecată se poate dispune numai în măsura in care acestea constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real făcute, in limita unui cuantum rezonabil. Prin urmare, Curtea apreciază că, față de munca depusă de apărător, complexitatea cauzei si numărul termenelor de judecată acordate, onorariul de 4000 lei este proporțional și în limita unui cuantum rezonabil.
| ← Litigiu de muncă privind personalul de specialitate juridică... | Conflict de muncă. modificare unilaterală a contractului... → |
|---|
