Litigiu de muncă privind personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor. reîncadrare conform legii nr. 284/2010. drepturi salariale la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică

Jurisprudenţă şi speţe de dreptul muncii

Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 1862 din data de 11.04.2016

Litigiu de muncă privind personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor. Reîncadrare conform Legii nr. 284/2010. Drepturi salariale la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009. Inexistența discriminării față de personalul cu vechime identică în muncă, salarizați în baza altor acte normative

Art. 2, art. 6 din Legea nr. 284/2010, art. 41 alin. 4 din Constituția României, art. 6 alin. 3 din Codul muncii, art. 14 din CEDO

Față de considerentele deciziei nr. 32/19.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trecerea în altă tranșă de vechime, după data de 1 ianuarie 2011, dă dreptul apelantului la majorarea salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare (conform art. 6 alin. 1 și 3 din Legea nr. 285/2010), ci nu la o majorare care să egalizeze drepturile sale salariale cu cele ale personalului ale cărui majorări, prin raportare la aceleași trepte de vechime, s-au realizat în baza legislației anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În condițiile în care nu a avut loc o micșorare a drepturilor salariale ale apelantului reclamant, ci o majorare conform art. 6 din legea nr. 285/2010, Curtea constată că acestuia nu i-au fost plătite drepturi salariale mai mici decât cele cuvenite, majorările salariale aplicându-se conform Legii nr. 285/2010, ci nu, astfel cum solicită eronat apelantul, conform altor acte normative, inaplicabile în cazul său.

Instanța de litigii de muncă nu poate constata existența unei discriminării și acordarea unor despăgubiri pe acest temei, față de prevederile Deciziei nr. 818/03.07.2008 a Curtii Constitutionale a Romaniei, prin care s-a statuat ca instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

Prin Decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, art.2(3) si art. 27(1) din O.G. nr. 137/2000, statuând că aceste dispoziții sunt neconstitutionale in măsura in care din acestea se desprinde intelesul ca instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

Așadar, întrucât în cazul în care discriminarea provine din lege, este interzis instanțelor judecătorești să nu aplice dispozițiile privind legile de salarizare în vigoare, sau să acorde drepturi în baza unor dispoziții legale abrogate (ex. drepturi prevăzute de OUG nr. 27/2006), Curtea consideră că dispozițiile de drept intern care interzic discriminarea nu pot fi valorificate în cazul unui litigiu de muncă având obiectul analizat.

(Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, decizia Nr.1862 din 11 aprilie 2016)

Prin cererea de apel s-a solicitat modificarea sentinței civile apelate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, cu mențiunea că reîncadrarea va opera de la data de 01.01.2011, ci nu cu o zi mai devreme, respectiv 31.12.2010, cum din eroare a solicitat în cererea modificatoare.

În motivare a arătat că litigiul este un litigiu de muncă, conform art. 1 alin. 2 din Codul muncii, și nu are ca obiect contestarea deciziilor nr. 333/08.02.2010 și 233/03.02.2011, conform art. 7 din Legea nr. 284/2010. Legiuitorul a înțeles să diferențieze cele două activități, respectiv reîncadrare și stabilirea salariului, reîncadrarea fiind obligația principală ce incumbă angajatorului, numai în urma acestei operațiuni urmând a se stabili salariul.

A mai susținut că, fiind acte administrative individuale, instanța era obligată să cerceteze din oficiu legalitatea deciziilor nr. 333/08.02.2010 și 233/03.02.2011, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004. A susținut că a invocat nelegalitatea acestor acte administrative, prin precizările formulate în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere prevederile art. 33 din Legea nr. 284/2010, conform cărora reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie, era important să se stabilească dacă în luna decembrie 2009 avea o vechime în magistratură de 12 ani și 9 luni, astfel cum a susținut.

A mai arătat că, în condițiile în care a solicitat reîncadrarea începând cu data de 31.12.2010, deși Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare la 01.01.2011, instanța, față de principiul disponibilității, putea acorda mai puțin, respectiv reîncadrarea începând cu data de 01.01.2011, și nu trebuia să respingă acțiunea.

În susținerea concluziei conform căreia vechimea de 12 ani și 9 luni în magistratură rezultă și din valorificarea contractelor de muncă cu timp parțial, a invocat Acordul cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, anexat la Directiva 97/81/CE, art. 103 alin. 1 și art. 16 alin. 3 din Codul muncii, jurisprudența CJCE în cauzele conexate C-395/08 și C-396/08 Instituto nazionale della providenza sociale împotriva Tiziana Bruno și alții, pct. 66, în cauza C-14/04 Abdelkader Dellas and Others v. Premier ministre and Ministre des Affaires sociales, du Travail et de la Solidarite, pct. 58, art. 49 și 38 din Legea nr. 19/2000.

A susținut apelantul că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii subsidiare care, în cazul respingerii cererii principale, trebuia să fie respinsă sau admisă. Acest aspect rezultă și din dispozitivul echivoc al sentinței apelate.

De asemenea, a susținut că din moment ce prin Decizia Președintelui CSM nr. 207/2010, conform Legii nr. 330/2009, a fost încadrat astfel încât să i se aplice coeficientul de multiplicare 17 aferent judecătorului de la curtea de apel sau procurorului de la parchetul de pe lângă curtea de apel, nu se păstrează drepturile câștigate dacă prin Decizia nr. 233/03.02.2011 și prin Decizia nr. 290/11.06.2012 a fost reîncadrat la clasa de salarizare corespunzător judecătorului cu grad de judecătorie.

Prin Legea nr. 330/2009 s-a abrogat parțial OUG nr. 27/2006, însă la anexa VI/1 s-au menținut prevederile conform cărora personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, inclusiv magistrații detașați pe această funcție, la împlinirea vechimii de 5 ani în magistratură erau salarizați corespunzător judecătorului de la tribunal, la împlinirea vechimii de 6 ani în magistratură, la nivelul judecătorului de la curtea de apel, iar la împlinirea vechimii de 8 ani în magistratură, la nivelul judecătorului de la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Apelantul a făcut referire la existența unei discriminări, invocând art. 14 din CEDO și art. 12 din Protocolul adițional la CEDO, considerând că este interzisă discriminarea în cazul drepturilor garantate de legislația națională, cum este dreptul la muncă.

ANALIZA APELULUI

1. Apelantul a susținut că în mod nelegal a reținut prima instanță că, întrucât operează prezumția de legalitate a Dispoziției nr. 333/08.02.2010 și a Deciziei nr. 233/03.02.20 11 nu se poate interveni retroactiv asupra efectelor produse de aceste acte juridice necontestate. De asemenea, a susținut că instanța, din oficiu, trebuia să analizeze legalitatea celor două acte juridice în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Susținerea este parțial întemeiată.

Prin dispoziția nr. 333/08.02.2010, emisă în baza Legii nr. 330/2009 apelantul reclamant, începând cu data de 01.01.2010 a fost reîncadrat pe funcția de consilier juridic - personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, stabilindu-se un spor de vechime în muncă de 10%.

Prin decizia nr. 233/03.02.2011, emisă în baza Legii nr. 284/2010, respectiv Legii nr. 285/2010, apelantul reclamant, începând cu data de 01.01.2011 a fost reîncadrat pe funcția de consilier juridic - personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, clasa de salarizare 96, gradația 2, stabilindu-se un spor de vechime în muncă de 10% (fila 85 dosar de fond).

Curtea reține în primul rând că apelantul reclamant a solicitat atât reîncadrarea sa în funcție de clasa salarială și coeficientul de ierarhizare considerate corecte, cât și obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale.

În ceea ce privește reîncadrarea, în mod legal a reținut prima instanță că în cadrul unui litigiu de muncă nu se poate solicita reîncadrarea direct instanței de judecată, având în vedere că dispozițiile art. 18 din Legea nr.330/2009 prevăd o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, pe care salariații nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale o pot utiliza în vederea stabilirii corecte a acestor drepturi. În acest sens, redăm dispozițiile art. 2 alin. 2 din Codul muncii conform cărora dispozițiile din Codul muncii nu sunt aplicabile raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale ce conțin dispoziții specifice derogatorii, cum este, în speță, art. 18 menționat.

De asemenea, în condițiile în care s-ar considera că reîncadrarea se poate solicita instanțelor de dreptul muncii, art. 18 menționat care prevede competența instanțelor de contencios administrativ de soluționare a unor astfel de litigii ar rămâne fără efect.

Curtea reține că art. 30 din Legea nr. 284/2010 prevede o procedură specială pentru contestarea modului de stabilire a salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit respectivei legi: (1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite. (2) Contestația poate fi depusă în termen de 15 zile lucrătoare de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile lucrătoare. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației în scris. O procedură asemănătoare este prevăzută de art. 7 din Legea nr. 285/2010.

În consecință, având în vedere că apelantul reclamant nu a utilizat procedurile speciale menționate mai sus în vederea contestării Dispoziției nr. 333/08.02.2010 emisă în baza Legii nr. 330/2009 și deciziei nr. 233/03.02.2011, emisă în baza Legii nr. 284/2010, respectiv Legii nr. 285/2010, în mod corect a stabilit prima instanță că nu se poate solicita reîncadrarea direct instanței, cu eludarea procedurilor speciale prevăzute de lege.

Curtea mai reține că potrivit deciziei nr. 32/19.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, față de cadrul legislativ adoptat ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, trebuie făcută distincție între reîncadrare, care se face potrivit legii cadru de salarizare, ale cărei anexe nu se aplică, și plata efectivă a drepturilor salariale.

Cu privire la petitele privind plata diferențelor de drepturi salariale, Curtea reține că, în cazul în care angajatorul plătește angajatului drepturi salariale inferioare celor cuvenite, angajatul poate solicita instanței de judecată obligarea angajatorului la îndeplinirea obligației de plată a salariului integral, față de prevederile art. 39 alin. 1 lit. a din Codul muncii conform cărora salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă.

Așadar, având în vedere petitele prin care s-a solicitat plata diferențelor de drepturi salariale, instanța de fond, conform art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă, trebuia să analizeze dacă există diferențe salariale între drepturile cuvenite angajatului (calculate în funcție de dispozițiile legale aplicabile) și cele plătite și să soluționeze aceste capete de cerere.

În ceea ce privește susținerea apelantului conform căreia instanța de fond avea obligația de a analiza excepția nelegalității dispoziției și deciziei emise de angajator, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată având în vedere că, astfel cum s-a arătat mai sus, există proceduri speciale pentru contestarea respectivelor actelor administrative, art. 4 din Legea nr. 554/2004 nefiind aplicabil, conform principiului specialia generalibus derogant.

Curtea mai reține că, față de dispozițiile speciale menționate, prin invocarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ nu se poate eluda procedura specială prevăzută de lege pentru analizarea legalității respectivului act, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată privește chiar legalitatea actului administrativ, în concret legalitatea încadrării conform legilor ce reglementează salarizarea, astfel încât excepția nelegalității este inadmisibilă.

2. Apelantul a arătat că prima instanță nu a analizat dacă la data de 31.12.2010, prin luarea în calcul a celor 7 contracte individuale de muncă cu timp parțial, apelantul reclamant avea o vechime în muncă de 12 ani și 9 luni.

Curtea reține că, deși prima instanță nu a analizat vechimea în muncă avută de apelant la data de 31.12.2010, analiză necesară pentru stabilirea existenței/inexistenței de diferențe salariale, susținerea apelantului conform căreia vechimea sa în muncă la data de 31.12.2010 ar fi fost de 12 ani și 9 luni este nefondată.

Astfel, Curtea constată că în perioada 15.05.2006 - 24.04.2007 apelantul reclamant a fost angajat în baza a 7 contracte individuale de muncă cu timp parțial 2 ore/zi, 10 ore/săptămână. Anterior, începând cu data de 16.09.2004, apelantul reclamant a îndeplinit funcția de consilier juridic în cadrul mai multor societăți comerciale. Prin urmare, vechimea în muncă, de la data de 16.09.2004 la data de 31.12.2010 este de 6 ani 3 luni și 15 zile, ci nu de 12 ani și 9 luni.

Apelantul, în mod eronat a calculat vechimea în muncă prin cumularea perioadelor în care s-au desfășurat 7 raporturi de muncă concomitent, în condițiile în care vechimea în muncă este reprezentată de perioada de timp în care un angajat desfășoară raporturi de muncă, indiferent dacă aceste raporturi se desfășoară în baza unor contracte de muncă cu timp integral sau parțial ori cu unul sau mai mulți angajatori. Cu alte cuvinte, vechimea în muncă realizată în perioada 15.05.2006 - 24.04.2007 este de aproximativ 1 an, ci nu de aproximativ 7 ani.

Apelantul a interpretat eronat considerentele deciziei CJCE în cauzele conexate C-395/08 și C-396/08 Instituto Naționale della previdenza sociale c. Tiziana Bruno și alții, conform cărora: această vechime (n.n. în muncă) corespunde, într-adevăr, duratei efective a raportului de muncă iar nu duratei muncii prestate în cursul acestui raport. Decizia menționată a stabilit că: În ceea privește pensiile pentru limită de vârstă, clauza 4 din Acordul cadru privind munca pe fracțiune de normă, anexat la Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind Acordul cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, încheiat de UCIPE, CEIP și CES, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în privința lucrătorilor pe fracțiune de normă de tip vertical ciclic, exclude perioadele nelucrate din calculul vechimii impuse pentru dobândirea unui drept la o astfel de pensie, cu excepția cazului când o asemenea diferență de tratament este justificată de motive obiective.

Curtea reține că, în esență, în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parțial, fracțiunea de normă nu afectează dreptul salariatului de a-i fi calculată vechimea în muncă ca și când raporturile de muncă s-ar desfășura în baza unui contract de muncă cu normă întreagă. Interpretarea propusă de reclamant ar da naștere unor situații absurde în cazul în care, de exemplu, s-ar considera că o persoană care lucrează un an în baza a două contracte individuale de muncă cu fracțiune de normă de 1 oră/zi, lucrând în total 2 ore zilnic, are o vechime în muncă de 2 ani, în timp ce o persoană care lucrează un an în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă (8 ore/zi) ar avea o vechime în muncă de 1 an.

Cu privire la susținerile apelantului conform cărora cumularea perioadelor ce reprezintă vechime în muncă, în care, concomitent, angajatul a lucrat în baza mai multor contracte individuale de muncă cu timp parțial, se impune față de prevederile art. 49 din Legea nr. 19/2000, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, Curtea reține că art. 41 din Legea nr. 19/2000 prevedea depășirea stagiului complet de cotizare cu 10 ani, pentru acordarea pensiei anticipate.

Este adevărat că, în condițiile prevăzute de lege, nu era posibil ca un bărbat de 60 de ani să obțină pensie anticipată (întrucât nu putea îndeplini condiția privind stagiul complet de cotizare de 45 de ani prevăzută de art. 49), însă, din dispozițiile legale - cu cel mult 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare - trebuie interpretate în sensul că stabilesc o vârstă minimă pentru acordarea pensiei anticipate pentru bărbați - 60 de ani - nu și obligatorie, respectiv pensia anticipată se acordă în cazul îndeplinirii concomitente a condițiilor privind atât stagiul complet de cotizare cât și vârsta standard de pensionare, în exemplul de față la vârsta de 61 de ani.

Așadar, aceste dispoziții legale nu reprezintă un argument în sprijinul concluziei că trebuie cumulate, la stabilirea vechimii în muncă, perioadele în care angajatul a desfășurat activitate, concomitent, în baza mai multor contracte individuale de muncă cu timp parțial.

3. Apelantul a arătat că reîncadrarea sa prin decizia nr. 233/03.02.2011, respectiv prin decizia nr.290/11.06.2012 s-a realizat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 284/2010.

Curtea reține că, astfel cum s-a arătat mai sus, nu se poate dispune reîncadrarea în condițiile în care nu s-a urmat procedura specială prevăzută de lege.

Cu toate acestea, întrucât plata drepturilor salariale nu se realizează în funcție de reîncadrarea realizată în baza prevederilor Legii nr. 284/2010, Curtea va analiza dacă există diferențe între drepturile salariale încasate și cele cuvenite.

În primul rând, redăm mai jos considerentele deciziei nr. 32/19.10.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din care rezultă că trebuie să se facă distincție între reîncadrare, care se face potrivit legii cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale:

"42. Astfel, prin sesizare, sub un prim aspect, se solicită a se stabili dacă se face distincție între reîncadrare, care se face potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale.

43. Legea-cadru nr. 284/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010 a abrogat, prin dispozițiile art. 39 lit. w), Legea-cadru nr. 330/2009, urmărindu-se introducerea unui sistem coerent de ierarhizare a posturilor și de salarizare în sectorul bugetar.

Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din acest act normativ, la data intrării în vigoare a legii, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia, iar, potrivit art. 7 alin. (1), aplicarea prevederilor legii se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de încadrare.

44. Prin urmare, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, ar fi trebuit ca, la data reîncadrării, să se stabilească clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător ale personalului plătit din fonduri publice.

45. Cu toate acestea, prin art. 4 al Legii nr. 285/2010, se stabilește valoarea de referință de 600 lei [alin. (1)], se dispune reîncadrarea, începând cu 1 ianuarie 2011, pe clase de salarizare, pe noile funcții, gradații și grade prevăzute de Legea-cadru [alin. (3)], dar se prevede că, în anul 2011, nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [alin. (2)].

46. Dispoziții similare se regăsesc și în legile anuale de salarizare ulterioare.

47. Așadar, este evident că, față de cadrul legislativ adoptat ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, trebuie făcută distincție între reîncadrare, care se face potrivit legii-cadru de salarizare, ale cărei anexe nu se aplică, și plata efectivă a drepturilor salariale.";

În al doilea rând, Curtea reține că este neîntemeiată solicitarea apelantului ca salarizarea sa să fie realizată la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat, respectiv la nivelul de salarizare a persoanelor care au împlinit i vechime în muncă de 8 ani anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Astfel, Curtea constată că solicitarea ca salarizarea apelantului să se realizeze în funcție de drepturile cuvenite persoanelor care anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 împliniseră vechimea în muncă de 8 ani, este bazată pe prevederile art. 2 din Legea nr. 285/2010 (În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat) și pe interpretarea eronată a sintagmei funcții similare.

În acest sens, pentru clarificarea noțiunii de funcții similare, redăm considerentele deciziei nr. 32/2015 a ICCJ menționate mai sus:

48. Sub un al doilea aspect, prin sesizare se solicită a se lămuri dacă plata efectivă a drepturilor salariale este guvernată de art. 2 din Legea nr. 285/2010, în sensul că se face la nivelul de salarizare aflat în plată pentru funcțiile similare din punct de vedere al vechimii.

49. Potrivit art. 2 din Legea nr. 285/2010, în anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcții similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

50. În condițiile în care art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 prevede că, în anul 2011, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție și gradație corespunzătoare tranșei de vechime în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, problema de drept ce face obiectul sesizării adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, de fapt, la lămurirea înțelesului noțiunii de "funcții similare".

51. Legiuitorul nu a definit însă noțiunea de "funcție similară", ceea ce a dat naștere la interpretări diferite a acestei noțiuni, după cum urmează:

- funcția astfel cum era salarizată la data intrării în vigoare a legii-cadru (cu spor de vechime inclus în baza salarială), neintervenind nicio modificare ulterioară a tranșelor de vechime în muncă sau funcție;

- funcția căreia i s-au aplicat gradațiile, în cazul trecerii la o altă tranșă de vechime (procentul corespunzător gradației fiind diferit de sporul de vechime anterior, deci dând naștere la o "funcție similară" diferită);

- funcția căreia i s-au aplicat atât gradațiile, cât și procentul corespunzător unei tranșe diferite a vechimii în funcție, ceea ce a dat naștere la o a treia "funcție similară".

52. Anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, regulile sistemului de salarizare referitoare la trecerea dintr-o tranșă de vechime în alta stabileau un spor de vechime mai mare decât cel avut anterior, astfel încât, la o treaptă de vechime mai mare, se aplică un spor de vechime mai mare.

53. Odată cu adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de optică a legiuitorului, potrivit căreia, pentru tranșele de vechime în muncă, se acordă cinci gradații, clase de salarizare - prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% și 7,5% - așadar, cu cât vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul corespunzător tranșei de vechime este mai mic [art. 1 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr. 284/2010].

54. De asemenea, persoanele care au împlinit o anumită vechime până la 31 decembrie 2010 sunt îndreptățite să păstreze același cuantum al salariului, însă, pentru persoanele nou-încadrate pe funcții, precum și pentru personalul promovat în funcții sau grade/trepte după 1 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi, considerându-le că nu le-au avut niciodată, fiind vorba de categorii diferite de salariați cărora li se aplică acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 și Legea-cadru nr. 284/2010.

55. Se observă, așadar, că, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 și a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferențe de salarizare pentru persoane care se înscriu în aceeași tranșă de vechime în muncă, în funcție de data la care au fost îndeplinite condițiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de vechime.

56. Art. 6 din Legea nr. 285/2010 care a determinat o salarizare diferită pentru persoanele care au trecut într-o altă tranșă de vechime în muncă a făcut obiectul analizei Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, a statuat că "avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate".

57. În concluzie, urmează a se face distincție între reîncadrare și plata efectivă a drepturilor salariale, în sensul prevederilor art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, care stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010.

58. Totodată, plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

Prin urmare, față de considerentele expuse în paragraful 57 menționat, pentru apelant, trecerea în altă tranșă de vechime, după data de 1 ianuarie 2011, dă dreptul apelantului la majorarea salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. 5 din legea cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare (conform art. 6 alin. 1 și 3 din Legea nr. 285/2010), ci nu la o majorare care să egalizeze drepturile sale salariale cu cele ale personalului ale cărui majorări, prin raportare la aceleași trepte de vechime, s-au realizat în baza legislației anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În speță, în condițiile în care nu a avut loc o micșorare a drepturilor salariale ale apelantului reclamant, ci o majorare conform art. 6 din legea nr. 285/2010, Curtea constată că acestuia nu i-au fost plătite drepturi salariale mai mici decât cele cuvenite, majorările salariale aplicându-se conform Legii nr. 285/2010, ci nu, astfel cum solicită eronat apelantul, conform altor acte normative, inaplicabile în cazul său.

4. Apelantul a susținut că, întrucât drepturile sale salariale diferă de cele ale personalului cu vechime identică în muncă, care au fost salarizați în baza altor acte normative, a avut loc o discriminare interzisă de art. 41 alin. 4 din Constituția României, art. 6 alin. 3 din Codul muncii, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO, art. 7 lit.a pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, precum și de dreptul Uniunii Europene.

Conform art. 41 alin. 4 din Constituția României: La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbații.

Conform art. 6 alin. 3 din Codul muncii, pentru munca egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare.

Aceste articole nu pot fi invocate în susținerea discriminării, întrucât diferențele de remunerație nu sunt fundamentate pe sexul lucrătorilor, ci pe opțiunea legiuitorului de a recompensa în mod diferit vechimea în muncă, în anumite perioade de timp, indiferent de sexul lucrătorilor.

În orice caz în susținerea admiterii cererii nu se poate invoca cu succes existența discriminării, interzisă de art. 5 și art. 154 alin. 3 din Codul muncii, și de art. 16 din Costituția României.

Astfel, instanța de litigii de muncă nu poate constata existența unei discriminării și acordarea unor despăgubiri pe acest temei, față de prevederile Deciziei nr. 818/03.07.2008 a Curtii Constitutionale a Romaniei, prin care s-a statuat ca instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.

În susținerea admiterii cererii nu se poate invoca cu succes existența discriminării, interzisă de legislația Uniunii Europene.

În legislația Uniunii Europene criteriile în funcție de care se realizează discriminarea sunt enumerate exhaustiv, iar modificarea legislației privind salarizarea nu re regăsește printre acestea, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile de drept al Uniunii Europene.

În Ordonanța Curții - Camera a șasea din data de 14 aprilie 2016 în cauza Andreea Corina Târșia împotriva Statului român, Universității "Lucian Blaga"; Sibiu, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 TUE, articolul 20, articolul 21 alineatul (1) și articolul 52 din cartă, precum și Directivele 76/207 și 2006/54, în măsura în care consacră principiile egalității și nediscriminării, se opun unei reglementări naționale referitoare la salarizarea personalului didactic, precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia cadrele didactice universitare care au dobândit titlul de doctor anterior intrării în vigoare a acestei reglementări primesc sporul doctoral, în timp ce cadrele didactice care au obținut acest titlu ulterior nu beneficiază de un astfel de spor.

În ceea ce privește, în continuare, domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/54, trebuie să se constate că aceasta urmărește să garanteze, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1, egalitatea de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă. Or, diferența de tratament evidențiată de instanța de trimitere în cauza principală, și anume diferența de salariu dintre cadrele didactice universitare după cum acestea au obținut titlul de doctor înainte sau după o anumită dată, nu are legătură cu o discriminare întemeiată pe sex în sensul acestei directive și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acesteia.

În ceea ce privește, în sfârșit, articolul 6 TUE și carta, trebuie amintit că rezultă dintr o jurisprudență constantă că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii, printre care se numără principiile egalității de tratament și nediscriminării, au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 decembrie 2011, Boncea și alții, C 483/11 și C 484/11, nepublicată, EU:C:2011:832, punctul 29, și Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 19 și jurisprudența citată).

În consecință, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, Hotărârea din 27 martie 2014, Torralbo Marcos, C 265/13, EU:C:2014:187, punctul 30, și Hotărârea din 8 mai 2014, Pelckmans Turnhout, C 483/12, EU:C:2014:304, punctul 20).

Or, în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 20 și 21 din prezenta ordonanță, situația de fapt din cauza principală nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și niciun element din decizia de trimitere nu lasă să se creadă că reglementarea națională în cauză ar urmări punerea în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.

Rezultă că diferența de tratament în discuție în litigiul principal intră numai sub incidența dreptului național, a cărui interpretare este exclusiv de competența instanței de trimitere. În consecință, competența Curții de a răspunde la prezenta cerere de decizie preliminară nu este dovedită.

Art. 14 CEDO și Protocolul nr. 12 la CEDO nu sunt relevante față de obiectul în discuție, întrucât aceste dispoziții sunt aplicabile numai în raport cu alte drepturi fundamentale protejate de Convenție, respectiv numai în exercitarea drepturilor prevăzute de lege.

Discriminarea interzisă de art. 14 CEDO poate fi analizată numai dacă s-ar invoca existența unui drept fundamental protejat de Convenție, încălcat prin aplicarea unui tratament discriminatoriu în legătură cu exercitarea acestui drept.

În situația de fapt analizată, Curtea consideră că invocarea dreptului de proprietate nu este utilă, întrucât speranța legitimă constând în posibilitatea acordării majorărilor care nu mai sunt prevăzute de lege ar exista numai în condițiile unei jurisprudențe constante prin care se constată dreptul la despăgubiri pentru necalcularea salariului prin raportare la drepturile salariale ale personalului ale căror drepturi salariale au fost stabilite anterior intrării în vigoare a legilor de salarizare aplicabile în speță.

Art. 14 CEDO: Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Cauza Beian c. Romania, par. 48: Conform jurisprudentei constante a Curtii, art. 14 din Conventie completeaza celelalte clauze normative ale Conventiei si ale protocoalelor sale. El nu are o existenta independenta deoarece este aplicabil numai pentru "exercitarea drepturilor si libertatilor" pe care acestea o garanteaza. Desigur, se aplica si in lipsa unei incalcari a cerintelor lor si, in aceasta masura, el are o aplicare autonoma, insa el nu s-ar putea aplica daca faptele litigiului nu cad sub incidenta a cel putin uneia dintre dispozitiile respective (Gaygusuz impotriva Austriei, Hotararea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotarari si decizii 1996-IV, § 36).

Conform art. 1 din Protocolul nr. 12 la CEDO:1.Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în § 1.

Tratatele internaționale la care România este parte, și care au prioritate în situația în care există neconcordanțe între acestea și legile interne, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, nu consacră dreptul analizat.

Declarația Universală a Drepturilor Omului: Art. 23: Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.

Carta socială europeană art. 4 pct.3: Părțile se angajează să recunoască dreptul lucrătorilor și al lucrătoarelor la salarizare egală pentru muncă de valoare egală;

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale art. 7: Statele părți la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice, care să asigure îndeosebi: a) remunerația care asigură tuturor muncitorilor cel puțin: (i) un salariu echitabil și o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție.

Deși este evident că angajații au drepturi salariale diferite în funcție de data la care au trecut în altă tranșă de vechime, considerăm că noțiunea de remunerație egală nu include în sfera sa drepturile salariale suplimentare precum sporul de vechime, astfel încât dispozițiile din tratatele internaționale indicate nu sunt incidente în speță.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 594/2012 a constatat că "sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula".

Or, în cauza de față, Curtea constată că sporul în discuție a fost eliminat începând cu data de 1 ianuarie 2010. Faptul că sumele de bani aferente sporului au fost menținute în continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru persoanele care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009 nu vizează existența sau inexistența sporului, ci reprezintă o măsură tranzitorie până la intrarea în vigoare, în totalitate, a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, lege în care nu se regăsește acest spor.

Prin urmare, este de competența legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor salariale suplimentare, fără relevanță constituțională, astfel încât abrogarea art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 nu este discriminatorie și nu afectează dreptul constituțional la salariu.

Potrivit art. 7 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, realizarea trecerii la noul sistem de salarizare reglementat se efectuează în mod etapizat, astfel încât în perioada de implementare a legii nicio persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care beneficiază potrivit reglementărilor anterioare. De aceea, art. 30 alin. (6) din lege a prevăzut că, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la lege și nu au fost incluse în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora. Or, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, criticată în prezenta cauză, nu face altceva decât să integreze aceste sporuri, care în cursul anului 2010 au fost acordate sub formă de sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, în indemnizația lunară de încadrare, fără ca acordarea lor să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de lege. Astfel, calculul celorlalte sporuri la indemnizația lunară de încadrare se va face fără a lua în considerare suma compensatorie cu caracter tranzitoriu menționată mai sus.

În concluzie, întrucât criticile apelantului nu sunt în măsură să determine o schimbare a soluției pronunțate de instanța de fond, în baza art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul, ca nefondat.

← Conflict de muncă având ca obiect contestaţie împotriva unei...		Litigiu de muncă. repararea prejudiciului moral, urmare a... →

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Litigiu de muncă privind personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor. reîncadrare conform legii nr. 284/2010. drepturi salariale la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică