Decizia civilă nr. 147/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 147/R/2011
Ședința publică din data de 18 ianuarie2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G.
GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul recurent M. A. împotriva sentinței civile nr. 4. Din 2 iunie 2010 a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...) privind și pe pârâta intimată pârâta S. OMV P. SA, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul recurent personal și reprezentanta pârâtei intimate - avocat M. N. din cadrul
Baroului B.-N..
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care
Reprezentanta intimatei și reclamantul declară că nu alte cereri de formulat în probațiune.
Nefiind alte cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
R. solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat în scris, susținând oral memoriul de recurs. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând concluziile expuse în scris în întâmpinarea formulată, cu cheltuieli de judecată .
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4. din 2 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...) s-a respins, ca nefondate, excepțiile necompetenței teritoriale, lipsei calității procesuale active, prematurității formulării acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune, excepții invocate de pârâtă.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul M. I. A. împotriva pârâtei SC OMV P. SA B. a fost obligat să plătească pârâtei suma de 490,15 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul analizând excepția necompetenței teritoriale a acestui tribunalul a reținut că potrivit art.284 alin.2
C. muncii competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că este competent din punct de vedere teritorial să judece în primă instanță acțiunea dedusă judecății, întrucât reclamantul are domiciliul în județul B. N..
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a reținut că întrucât acesta având calitatea de salariat al societății pârâte și invocând prevederile art.139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prin care se conferă în favoarea fiecărui salariat al societății o vocație generală de participare la cota parte din profitul societății pârâte, în mod evident acesta are legitimitate procesuală activă de a introduce o acțiune civilă în legătură cu aceste pretenții.
Referitor la excepția prematurității acțiunii s-a reținut că chiar dacă art.139 din Contractul colectiv de muncă invocat, încheiat pentru anii 2005,
2006 și 2007, instituie cerința negocierii între patronat și sindicat pentru stabilirea condițiilor de acordare a cotei de participare a salariaților la profitul anual și modalitatea concretă de acordare, acest aspect nu atrage limitarea dreptului salariaților de a acționa în judecată angajatorul sub aspect temporal. Din moment ce nu s-a făcut dovada existenței unor asemenea negocieri între sindicat și patronat, salariații au dreptul de a apela la justiție pentru a se decide în privința îndreptățirii la beneficiul pecuniar reclamat, situație în care acțiunea acestora nu poate fi considerată prematur formulată, urmând a fi analizată temeinicia acestor pretenții raportat la condițiile prevăzute de dispozițiile contractelor colective de muncă invocate.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă s-a reținut contrar aserțiunilor angajatorului că în cauză sunt incidente prev. art.283 alin.1 lit. c C. muncii care instituie termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului, iar nu termenul de 6 luni invocat de pârâtă. Obiectul pretenției deduse judecății de reclamant, obligarea pârâtei la plata unor venituri cu titlu de cotă parte din profitul anual, este în strânsă conexiune cu raporturile de muncă dintre litiganți, impunându-se a avea un regim juridic similar drepturilor salariale, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Referitor la fondul cauzei tribunalul a reținut că reclamantul a avut calitatea de salariat la societatea pârâtă începând cu data de (...) până la data de (...), potrivit raportului de vechimi a SC P. SA, aspect necontestat de pârâtă.
Potrivit art.39 alin.1 lit. a C. muncii salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă potrivit art.40 alin.2 lit. c din același cod. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri conform art. 155 C. muncii. Potrivit art.236 alin.4 C. muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu dispozițiilor legale constituie legea părților, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți - art.243 alin.1, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală, conform art. 239 C. muncii.
Art.139 din Contractul colectiv de muncă încheiat pe anul 2005 la nivel la nivel de unitate stipulează în privința dreptului reclamat următoarele- cota de participare a salariaților P. SA la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P.
Aceleași clauze contractuale au fost menținute și pentru anii 2006 și
2007.
În cauză,însă, nu s-a făcut dovada existenței unor asemenea negocieri între angajator și sindicatul reprezentativ al salariaților F. P. .
În circumstanțele arătate, observând modalitatea generică prin care contractul colectiv de muncă, invocat ca temei de drept de reclamant în susținerea pretențiilor deduse judecății, reglementează acordarea către salariați a unei cote părți din profitul societății pârâtei, fără a se indica în concret cuantumul exact, ca procent din profitul anual net al societății pârâte, tribunalul a apreciat că în condițiile inexistenței negocierilor între salariați, prin sindicat, și angajator, referitoare la determinarea în concret a modalității de acordare și a individualizării cotei parte de participare a salariaților la profitul societății, acțiunea formulată de reclamant nu poate fi admisă, pretențiile deduse judecății nefiind întemeiate. De fapt aceste dispoziții ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au conferit salariaților o vocație generică de a participa la profit, însă doar după realizarea negocierilor dintre părți privind stabilirea modalității concrete de acordare, precum și a condițiilor de diferențiere, însă asemenea negocieri nu au avut loc.
În lipsa unor asemenea negocieri între salariați, prin sindicat, și angajator, impuse ca și condiție esențială de contractul colectiv evocat, instanța de judecată nu se poate substitui părților contractului colectiv și nici nu poate stabili în mod aleatoriu procentul care s-ar putea acorda salariaților cu acest titlu. Pe de altă parte, nu s-a dovedit nici că adunarea generală a acționarilor societății pârâte ar fi aprobat ca un anume procent din cota de profit realizată de pârâtă pentru anii 2005, 2006, și 2007 să fie repartizat salariaților.
Nu pot constitui un temei juridic suficient pentru admiterea pretențiilor examinate nici dispozițiile din contractul colectiv de muncă unic la nivel național invocate de reclamant, respectiv art.42 alin.2 care prevede ca alte venituri la salariul de bază este și cota parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10 în cazul societăților comerciale, deoarece alin. 3 prevede neechivoc faptul stabilirii prin contract colectiv de muncă la nivel de unitate a condițiilor de diferențiere, diminuare ori de anulare a participării la fondul de stimulare din profit și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților. Or, astfel cum anterior s-a reținut, aceste contracte colective de muncă la nivel de unitate nu conțin elementele concrete de acordare și diferențiere a adaosului salarial pretins, situație în care acțiunea civilă formulată nu poate fi admisă. Caracterul general al acestor prevederi nu este de natură a genera în favoarea salariaților un drept pur și simplu de participare cu o cotă fixă la profit, ci configurează o facilitate care se poate concretiza în anumite situații, condiționat de îndeplinirea cerințelor individualizării menționate în contractele colective la nivel de unitate, acte juridice care instiuie ab initio cel puțin declanșarea negocierii între părțile contractului colectiv, condiție neîndeplinită în cauză.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamant/ă împotriva pârâtei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul M. I. A. solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a respins acțiunea pe motiv ca nu ar fi existat negocieri între sindicat și angajator ceea ce dovedește faptul ca motivele pe care se sprijină sunt contradictorii și străine de natura pricinii deoarece lipsa negocierilor dintre sindicat și patronat nu poate fi imputată reclamantului, acesta fiind în imposibilitate de a demara negocierile privind stabilirea condițiilor de acordare a cotei de profit.
Arată că în contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii
2005-2006, apoi pe anii 2007-2010, la art.42 alin. Lit. a) s-a reglementatadaosul la salariul de baza reprezentând cota parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de pana la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome.
Această clauză a fost preluată de societatea pârâtă în contractul colectiv de muncă precizându-se la art.139 ca cota de participare a salariaților la profitul anual, modalitatea convenită de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P.
Potrivit art. 236 (4) Cod muncii contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar potrivit art. 238(1) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
In speță, contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005
- 2006 și respectiv 2007 - 2010, la art. 42(2) lit a) în cadrul adaosurilor la salariul de bază, reglementează cota-parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale.
Acest drept este preluat în contractul colectiv de muncă încheiat între P. S.A. și salariați la art. 139, cu mențiunea că modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P.
Lipsa negocierilor pe această temă între sindicat și patronat, indiferent din ce motive, nu este de natura a lipsi salariații de drepturile bănești ce li se cuvin, în condițiile în care P. S.A. a înregistrat profit.
Susținerea pârâtei ca adaosul salarial reglementat de art. 139 C. muncii echivalează cu un drept afectat de o condiție mixtă, neîndeplinită, nu poate fi acceptată față de dispozițiile art. 154 C. muncii potrivit cărora salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza unui contract de muncă.
In acest sens a fost definit salariul și în Declarația Universală a
Drepturilor Omului și în dispoziția art. 1 din Convenția nr. 95/1949 a
Organizației Internaționale a Muncii. De altfel, dispozițiile art 165 C. muncii reglementează inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale.
Prin urmare, salariul nu poate fi supus nici unei condiții, nu echivalează cu o obligație comercială, ci reprezintă un drept ca urmare a unei prestații efectuate de salariat.
Pentru aceste considerente și ținând cont de prevederile CCM, cota-parte ce trebuia repartizată salariaților era de 10%, conform calculelor recurentului în anul 2005 2926,01 lei/salariat, în anul 2006 6070,52 lei/salariat.
SC OMV P. SA prin întâmpinare (f.9-12) a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare, raportat la motivele dezvoltate pe fond în recurs.
Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „alte venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cotade profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S.A. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
Se invocă de către reclamantul recurent faptul că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiată această apărare, dat fiind că art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin. 6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are lor la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
Astfel, așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților. Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996 citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamantului, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de acesta, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea înaplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional.
Așa cum s-a arătat în întâmpinare, nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici recurentul, prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Nu este o prejudecată considerarea angajatorului ca deținând o poziție privilegiată sau chiar dominantă în relația cu angajații, acesta fiind un loc comun ce este recunoscut indirect chiar de către legiuitor, prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul C.ui muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice.
Trebuie însă constatat că tocmai prin intermediul acestor reglementări, s- au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
Nu se verifică în speță nici încălcarea dispozițiilor art. 165 C. muncii, ce instituie inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale, având în vedere că, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, practic nu se poate vorbi despre un drept născut, nefiind îndeplinită condiția prevăzută în textul incident pentru nașterea dreptului. Oricât de largă ar fi interpretarea pe care am agrea-o în ce privește sintagma „drepturi salariale";, în opinia Curții, aceasta nu poate include situațiile similare celei de față, în care dreptul este afectat de o condiție suspensivă. Totodată, în opinia Curții, nu se poate considera incompatibilă cu prevederile art. 165 C. muncii reglementarea unor drepturi bănești condiționale în favoarea salariaților, fiind chiar anumite drepturi salariale cărora caracterul condițional le este de esență (e.g., premiile).
Sensul interdicției aduse de art. 165 C. muncii este de a nu se permite renunțarea la drepturile salariale a căror existență este neîndoielnică, pentru a nu da loc abuzurilor din partea angajatorului, care prevalându-se de poziția sa dominantă economic, să impună, prin anumite constrângeri obscure, renunțarea la drept din partea angajatului vulnerabil.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A., în temeiul art. 312 alin. 1 va respinge recursul declarat de declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 4348 din 2 iunie 2010 a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
În temeiul art. 274 C.pr.civilă, va obliga pe numitul recurent să plătească intimatei SC OMV P. SA suma de 264,51 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. I. împotriva sentinței civile nr. 4348 din 2 iunie 2010 a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatei SC OMV P. SA suma de 264,51 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 18 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI C . M. I. T. D. C. G.
N. N.
GREFIER R ed.DCG/(...) Dact.SzM/2ex.
Jud.fond:Născuțiu C; B. M.L.
| ← Decizia civilă nr. 4022/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4202/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
