Decizia civilă nr. 2149/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 2149/R/2011
Ședința publică din data de 15 iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-R. M.
JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B. GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții M. F. P. prin D. G. A F. P. S., MINISTERUL JUSTIȚIEI și CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 6280 din 6 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții intimați V. R. I., P. R. S. și pe pârâtul intimat TRIBUNALUL SĂLAJ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție - valoare sectorială de referință.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că motivele de recurs au fost comunicate reclamantului intimat P. R. S.
Instanța constatând că prin recursurile formulate s-a solicitat judecarea în lipsă, cauza fiind în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 6280 din 6 decembrie 2010 a T.ui S., pronunțată în dosarul nr. (...), a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive formulată de Ministerul Justiției.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții: V. R. I. și P. R. S. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Sălaj, C. de A. C., Ministerul Justiției și L.
C.-B. și M. F.-B. și în consecință:
Au fost obligați pârâții de rândul 1-3 la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință pe perioada 8 octombrie 2007-31 octombrie 2009, cu dobânda legală.
Au fost obligați pârâții de rândul 1-2 să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale acestora.
A fost obligat M. F. să aloce fondurile necesare efectuării plăților.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În privința fondului, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
Instanța a reținut că, potrivit art. 5 din L. nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, salariile de bază în sectorulbugetar se stabilesc pe baza următoarelor elemente: valoarea de referință universală; indicatorii de prioritate intersectorială, exprimați în procente, diferențiați pe domenii de activitate; valori de referință sectoriale exprimate în lei, rezultate din înmulțirea valorii de referință universală cu indicatorii de prioritate intersectorială; grila de intervale pentru stabilirea salariilor de bază, pentru funcțiile fiecărui sector de activitate.
Pentru perioadele (...) - (...) și (...) -(...), deși OUG nr. 134/1999, aprobată prin L. nr. 7. 2001 era în vigoare (stabilind în mod expres egalitatea valorii de referință sectorială pentru personalul din organele autorității judecătorești cu cea prevăzute de lege pentru funcțiile de demnitate publică) iar conform art. 74 alin. 2 din L. nr. 303/2004, lege organică, ..drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege", reclamanților nu li s-au acordat creșterile salariale prevăzute de OG nr. 9. pentru personalul care ocupă funcții de demnitate publică.
Este de observat că deși conform denumirii sale, acest act normativ reglementează creșteri salariale pentru anul 2005 (acordate personalului contractual bugetar și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică), art. 2 alin. 3 și art. 3 alin. 4 din OG nr. 9. arată doar că în anexele VIII și IX sunt prevăzute indemnizațiile lunare pentru persoanele ce ocupă funcții de demnitate publică alese, numite și asimilate, acestora fără a se indica in mod explicit procentul de majorare al indemnizațiilor.
Plecând de la valoarea de referință sectorială de 2.380.592 lei la nivelul lunii decembrie 2004, salariile reclamanților trebuiau calculate pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite:
405 lei pentru perioada (...)-(...) conform art. 1 și art.3 alin.3 cu anexele corespunzătoare din OG nr.1., care a prevăzut majorări în trei etape, respectiv cu 5 % începând cu (...).
Este de observat că potrivit preambulului, OUG nr. 27/(...) privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției a urmărit, între altele, armonizarea grilei de salarizare a acestora cu dispoziții ie Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și a procurorilor „. care au fost aduse modificări substanțiale ale prevederilor referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor cu incidență asupra salarizării";. De asemenea, că potrivit art. 2 din OUG nr. 2., salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor și procurorilor se stabilesc „ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal"", aceste reglementări transpunând în mod evident principiul constituțional al echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească.
Cu toate acestea, în Anexa 1 la OUG nr. 2. a fost înscrisă o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută pentru funcțiile de demnitate publică, cu consecința diminuării indemnizațiilor magistraților, în disprețul dispozițiilor art. 74 alin. 2 din L. nr. 303/2004.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea aceleiași valori de referință sectorială, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio- profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă si condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților E uropene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de C. muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c si lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din L. nr. 58/2003.)
Deci, reclamanții se află în aceeași situație sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar care beneficiază de o valoare de referință sectorială superioară.
Ca urmare a admiterii pretențiilor reclamanților pentru perioada (...) - (...), pârâtul M. a fost obligat să pună la dispoziția M. P. - Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție sumele necesare plătii sumelor astfel cuvenite reclamanților, în considerarea atribuțiilor prevăzute de L. 5. pentru MEF, în special a celor privind pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale și ale legilor de rectificare bugetară.
Având în vedere prevederile art. 1 din D. nr. 92/1976, instanța a obligat pârâții să facă mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor P ublice - D. G. a F. P. S., C. de A. C. și Ministerul Justiției.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - D. G. a F. P. a județului S. s-a solicitat desființarea sentinței atacate ca fiind netemeinică și nelegală, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a Ministerul F inanțelor Publice, iar pe fond respingerea ca nefondată a acțiunii formulată de către reclamanți.
În motivarea recursului pârâta arată că pe cale de excepție invocă excepția inadmisibilității acțiunii formulată de către reclamanți, întrucât aceștia nu au respectat procedura prealabilă instituită de art. 36 din O. nr. 2..
Conform art.36 din O. nr.2.," personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării ,la organele de conducere ale M. P., C.S.M., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori după caz, la C. de conducere al Î. C. de C. și J. C. se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.
Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Î. C. de C. și Justiție, sau, după caz, a C.i de A. B.
Reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii stabilite prin acest act normativ, iar Tribunalul Sălaj nu este competent să judece prezenta cauza.
Pe cale de excepție invocă lipsa calității procesuale pasive a M. Economiei și F. în cauza ce face obiectul dosarului de față.
În speță M. Economiei și F. nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform C.ui de procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M. F. P. aceasta elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectuluibugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Totodată recurentul înțelege să invoce prevederile art. 4 alin. 1 și 2 și art. 15 alin. 1 și 3 din L. nr. 5. privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 2 și 3 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii „ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii";. „În procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii";.
Din cele inserate mai sus rezultă fără echivoc faptul că M. Economiei și
F. nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul M. P. și nicidecum din cel al M. Economiei și F..
Pe fondul cauzei pârâta solicită respingerea acțiunii ca fiind nefondată, pentru următoarele:
In conformitate cu dispozițiile Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată (act normativ aplicabil în perioada de referință), care a stabilit un sistem unic de salarizare al magistraților și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchete și nu este reglementat nici de dispozițiile
Ordonanța de Urgență a G. nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției sau ale Ordonanța de Urgență a G. nr.2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției,aprobată eu modificări și completări prin L. nr.45/2007. Conform acestor acte normative, la stabilirea indemnizației, salariului și celorlalte drepturi ale magistraților și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea s-au avut în vedere răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, precum și în compatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.
Faptul că legiuitorul nu a acordat anumiți coeficienți calculați la salariul de bază a magistraților și personalului auxiliar, nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art.16 alin.1 din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în situația respectivă.
De altfel, principiul egalității de tratament nu exclude, ci dimpotrivă presupune soluții diferite pentru situații juridice diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective.
C. Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudența sa constanta, legata de aplicarea garanției instituita de art.14 din Convenție, a subliniat ca o diferență de tratament are natura discriminatorie, doar daca nu se bazează pe o justificare rezonabila și obiectivă, adică nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate, între mijloacele folosite și scopul urmărit.
De asemenea, C. a statuat că statele dispun de o anumită marja de apreciere, pentru a determina dacă, și în ce măsură, diferențele dintre situațiianaloage sunt de natura sa justifice un tratament diferit, iar autoritățile naționale competente rămân libere - să aleagă masurile pe care le socotesc potrivite pentru atingerea unui scop legitim, existând așadar, o marjă de apreciere a statelor, în materie.
Or, în cauza, nu se poate vorbi de un tratament preferențial sau de existența discriminării în cadrul aceleiași categorii profesionale, întrucât nu ne aflăm „în situații analoage sau comparabile";, astfel cum a reținut C. Europeana a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională a statuat, în repetate rânduri, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de C. D. indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar, reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de baza, premii periodice și alte stimulente pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
În considerarea condițiilor specifice de numire, funcționare și eliberare din funcție, dar mai ales a atribuțiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane, legiuitorul poate stabili drepturi diferite, drepturi care sunt indisolubil legate de rolul, răspunderea, complexitatea, privațiunile inerente fiecărei funcții în parte, fără ca prin acestea sa se aducă vreo atingere principiului egalității reglementat de art.16 din Constituție și de reglementările internaționale (D. nr. 239 din 5 iunie 2003 a C.i Constituționale - publicată în
Monitorul Oficial nr.551 din 31 iulie 2003).
În concluzie, reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată și la alte categorii socio-profesionale, daca legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
În consecința, voința legiuitorului a fost aceea de a acorda acești coeficienți numai la anumite categorii de persoane, stabilite în mod expres prin lege, iar magistrații și personalul auxiliar de specialitate nu se încadrează în aceste categorii, motiv pentru care nu sunt îndreptățiți la acordarea acestuia.
S.ul de salarizare instituit prin O. nr. 2. cu modificările ulterioare, are în vedere stabilirea unei indemnizații de încadrare brute lunare în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzute de art. 86 din L. nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorilor de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu al magistraților fată de alte categorii profesionale precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii profesionale distincte - magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariați, etc.
Fiind evident că modalitatea de salarizare a magistraților este distinctă de cea reglementată de alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială recunoscut altor categorii de salariați, nu presupune plasarea într-o situație discriminatorie.
Având în vedere aceste considerente în concluzie pârâta solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții P. R., V. R., ca neîntemeiată.
Împotriva aceleiași hotărâri a mai declarat recurs și pârâta C. DE A. C., modificarea în parte a hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților V. R. I. și P. R. S.
În motivarea recursului pârâta a arătat că nu există temei legal pentru obligarea acestuia la calcularea și plata despăgubirilor solicitate de reclamanți având calitatea de asistenți judiciari.
Nu există prevederi legale exprese care să instituie calculul indemnizațiilor reclamanților așa cum solicită aceștia în acțiune, în perioadele la care fac referire reclamanții, indemnizațiile magistraților erau stabilite pe baza valorii de referință stabilită în anexa 1 la O. nr.2., iar nu pe baza vreunei alte valori de referință. Aplicarea prevederilor altor acte normative pentru calculul indemnizațiilor reclamanților decât acele expres instituite în acest scop, nu este legală.
În mod greșit instanța a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile O. nr.134/1999, aprobată prin L. nr. 7.. Deși acest act normativ nu a fost expres abrogate, el nu-și mai poate găsi aplicarea în condițiile în care indemnizațiile pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite au fost stabilite, prin acte normative ulterioare într-un anumit cuantum, fără a mai fi precizați coeficienți de multiplicare, și nici valoarea de referință sectorială la care aceștia să fie aplicați.
Începând cu data de (...), anexele nr.II.1 și II.2 la L. nr.154/1998, care prevede atât valoarea de referință sectorială, cât și coeficienții de multiplicare pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite, au fost înlocuite cu anexele VII.1a și VII.2b, prin O. nr. 1., referitoare la indemnizațiile pentru aceste funcții. Așadar, nu s-a prevăzut, de către legiuitor, o valoare de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică. În mod eronat s-a stabilit în prezenta cauză existența unei situații discriminatorii, după cum în ceea ce privește indemnizația la care erau îndreptățiți reclamanții s-a apelat la o valoare de referință rezultată, probabil, în urma unui calcul matematic, fără a exista însă un element de comparație în ceea ce privește modul de calcul al indemnizațiilor cuvenite magistraților și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite.
Cât privește argumentul bazat pe discriminarea reclamanților, Curtea
Constituțională a statuat în repetate rânduri că sunt neconstituționale dispozițiile legale din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe calea judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. (e.g. Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din anul 2008).
Apreciază deci că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică astfel că în baza art. 304, respectiv 312 C., solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii.
Prin recursul declarat de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI s-a solicitatadmiterea acestuia, casarea sentinței atacate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivare pârâtul arată că, unul din motivele de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din C., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept care nu este prevăzut de legislația în vigoare, acordându-și atribuții de legiferare.
Acordarea pe cale judecătorească a unui drept poate fi făcută în temeiul unei norme existente, fără înfrângerea voinței legiuitorului și încălcarea separației puterilor în stat, principiu consfințit de art.1 alin.4 din Constituția României.
În acest sens sunt și prevederile art.124 alin.3 din Constituția României, conform cărora „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii";.
În aceste condiții, apreciază că cererea nu putea fi soluționată de către instanța de judecată care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare.
Pârâtul învederează instanței că prin D. nr. 818, 819, 820 și 821 din data de (...) publicate în Monitorul Oficial al României din data de (...), Curtea Constituțională a statuat în sensul că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrul legal stabilit prin O. G. nr.1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
În acest sens, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și constată că prevederile art.1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OUG nr. 1. sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin decizia nr. 838 din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste puteri. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că, „În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și
Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora";.
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la pct.9 al art.304 C., potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
În acest sens, pârâtul solicită să se aibă în vedere faptul că prezenta situație nu se regăsește printre cele enumerate în definiția discriminării, astfel cum aceasta a fost dată de O. nr.1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, respectiv „. deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate
(…) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice domenii ale vieții publice";.
Potrivit art.1 alin.3 din O.G. nr. nr.1. „Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile";.
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi exced cadrul legal stabilit prin O. G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, și nu intră în sfera competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul O. G. nr.1., cu modificările și completările ulterioare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, C. reține că recursurile sunt nefondate, având învedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii și a lipsi calității procesuale pasive a M. F. P., C. reține următoarele:
Excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin recursul M. F. P., raportat la nerespectarea procedurii prealabile reglementată prin dispozițiile art. 36 din OUG nr. 2., este neîntemeiată, având în vedere faptul că acțiunea dedusă judecății nu se fundamentează pe acest act normativ.
Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât este cel care, potrivit art. 19 din L. nr. 5., privind finanțele publice,
„coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea G. cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție";, iar potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M. F. P., „elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare";.
Totodată, legea instituie răspunderea M. F. P. pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de P., precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Așadar, Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare: întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar.
În ceea ce privește criticile formulate de ceilalți recurenți, nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata diferențelor de salarii calculate pe baza valorii de referință sectorială, pentru perioada menționată în dispozitivul hotărârii, în favoarea reclamanților.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor enunțate în cuprinsul ei.
S-a mai invocat prin motivele de recurs D. nr. 8., prin care Curtea
Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul
Justiției și a constatat că prevederile art.1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin.1 din O. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cuprevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, soluția pronunțată nu ar fi putut fi decât de respingere a acțiunii.
Trebuie subliniat faptul hotărârea atacată nu se bazează pe prevederile
OG nr. 1., astfel că rămân fără suport criticile aduse sub acest aspect.
Este adevărat că, prin D. nr. 8. mai 2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Numai că, însăși Curtea Constituțională în decizia de mai sus a reținut faptul că, decizia pe care o pronunță în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuțiilor consacrate de art. 329 C.
Prin aceste considerente, s-a dat valoare principiului separației puterilor în stat, recunoscând lipsa de efect a hotărârii pronunțate de C. constituțională asupra hotărârii pronunțate de o instanță de judecată, această instituție neavând competența de a cenzura legalitatea unei hotărâri judecătorești.
Prin urmare, se constată a fi nefondate recursurile pârâților sub aspectul criticilor analizate prin considerentele expuse anterior.
Pe fondul cauzei, în privința criticilor aduse hotărârii atacate de către cei trei recurenți, C. reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 5 din C.Muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 155 din C.Muncii, act normativ aplicabil și reclamantei, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 154 alin. 3 din cod prevede că la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egală din partea legii. În acest sens, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală și efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Potrivit Protocolului nr. 12 la C. europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă din prevederile menționate anterior precum și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția
României, art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.20, art.53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării șiîn raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce C. de A. apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Art. 2 alin. 2 pct. a din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin OG nr. 1. a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții au fost discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de aceasta.
Prin urmare se constată a fi neîntemeiate criticile recurenților privind acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, devin aplicabile, prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din O.G. nr. 1., întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă, respectiv procentele de majorare se vor aplica la indemnizația de încadrare brută lunară (legiuitorul folosind, în OG nr. 1. noțiunea de salariu de bază, specific celorlalte categorii de personal bugetar).
Cum indemnizația de încadrare brută lunară este stabilită potrivit art.3 din OUG nr. 2. adică este produsul dintre valoarea de referință sectorială și coeficientul de multiplicare prevăzut pentru fiecare reclamant și cum un factor al înmulțirii, coeficientul de multiplicare, este constant, în realitate, prin indexarea indemnizației de încadrare brută lunară (care este produsul) serealizează o indexare, în aceleași procente, a valorii de referință sectorială
(noțiune folosită de legiuitor în cazul personalului din administrația centrală, MAE, etc., în OG nr.16/2007, a controlorilor financiari și implicit în cazul personalului auxiliar de specialitate din justiție, OG nr. 8/2007).
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor legale menționate anterior și a art. 312 alin. 1 C., vor fi respinse recursurile declarate cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. S., împotriva Sentinței civile nr. 6280 din 6 decembrie 2010 a T.ui S., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 15 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
GREFIER G . C.
Red.I.R.M/Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud. fond: R. M. P.
| ← Decizia civilă nr. 1267/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4855/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
