Decizia civilă nr. 2344/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă

Decizii și sentințe litigii de muncă - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie

Dosar nr. (...)

D. CIVILĂ NR. 2344/R/2011

Ședința 27 iunie 2011

Instanța constituită din: PREȘEDINTE : L. D. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : G.-L. T. G. : C. M.

S-au luat în examinare - în vederea pronunțării - recursurile declarate de pârâții P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1820 din 09 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta intimată M. V. și pe pârâtul intimat PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MARAMUREȘ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție - DNA - DIICOT.

Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 20 iunie 2011, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

Deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1820 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta M. V. în contradictoriu cu pârâții P. de pe lângă Tribunalul Maramureș, P. de pe lângă C. de A. C., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul

Finanțelor Publice B. și, în consecință:

Au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să calculeze și să plătească reclamantei drepturile reprezentând diferențele salariale dintre indemnizația acesteia și cele ale procurorilor din cadrul D. și D., începând din data de (...) și până la data de (...), actualizate în raport de indicele de inflație la data plății efective.

A fost obligat pârâtul P. de pe lângă Tribunalul Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.

A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamantei.

A fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

A fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să adopte un proiect de rectificare a bugetului M.ui P. pe anul 2010, care să includă alocarea sumelor datorate reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin D. nr. 782 din 16 iulie 2008 al Președintelui României, reclamanta a fost eliberată din funcția de judecător la Judecătoria Sighetu Marmației și a fost numită în funcția de procuror la P. de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației, începând cu data de 23 iulie 2008.

Prin decizia civilă nr. 1., pronunțată de C. de A. C. în dosarul nr. (...), a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 715 din (...) a T.ui M., care a fost modificată în parte, în sensul că au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, C. de A. C. și Tribunalul Maramureș să calculeze și să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând diferența dintre indemnizația acesteia și cele ale procurorilor D. și D., pentru perioada (...)- (...).

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, instanța urmează să cerceteze situația în care se află aceasta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei nr. 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.

Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e de A. și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția „sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplul, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M.ui J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor

(conform art. 87 din L. nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționeazăîn cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza OUG nr.

27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 2., pentru funcții diferite. Spre exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Ș. N. de G., personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 2., lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizare prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.

2., acest element aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din D., a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr. 304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, astfel încât nu se mai respectă criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., este pus în imposibilitatea, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurori din cadrul D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din O. nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din L. nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine, de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de C. și J.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că D. este persoană juridică distinctă, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu personalitate juridică distinctă, fiind vorba de instituții diferite, conform alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din L. nr. 508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor D. la această structură este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din L. nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume : vechimea minimă necesară pentru a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din D.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin D. nr. V., cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele : „folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial";, iar „distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice";.

D., instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D., care sunt salariați prin asimilare, datorităcriteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O. nr. 2.), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio- profesională și de locul de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale : cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție), care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Prin urmare, reclamanta este discriminată în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că nu aparține unei anumite categorii socio-profesionale și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2., care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție, art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C., care interzic discriminările, art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin L. nr. 7., care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.

1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155, raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări, art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor O. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin art. 2 al. 1 O. nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute delege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr. 2. față de procurorii D.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art. 2 pct. 2 din C. nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii D. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar că pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Drepturile salariale solicitate pot fi acordate numai până la data de (...), când au intrat în vigoare dispozițiile L. nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Pentru considerentele mai sus expuse, instanța a apreciat ca fiind întemeiate atât acțiunea principală cât și cererea de chemare în garanție, admițându-le, conform dispozitivului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții P. de pe lângă C. de A . C., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și J ustiție și Ministerul Finanțelor Publice B.

Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, C. de A. constatăurmătoarele:

1. Recursul declarat de pârâtul P. de pe lângă C. de A. C.

Prin recurs s-a solicitat rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. a) În motivarea recursului s-a invocat omisiunea primei instanțe de a observa că prin D. nr.8. a C. C. au fost declarate neconstituționale dispozițiile art.1, art.2 alin.1, 3 și 11, art.27 din O. nr.137/2000. b) S-a susținut că salarizarea procurorilor încadrați la D. și D. beneficiază de o reglementare specială față de cea a celorlalți magistrați, justificată prin prisma dispozițiilor art.2 alin.2 din O. nr.137/2000, de scopul legitim al combaterii criminalității organizate în raport de care metodele de realizare a acestui scop (acordarea sporului salarial) sunt adecvate și necesare, astfel încât se invocă inexistența unei discriminări. c) Fondurile alocate M.ui P. pe anul 2010 pentru plata drepturilor personale au fost aprobate prin L. nr.11/2010. Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.2 din L. nr.500/2002 - privind finanțele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială";.

Plata sumelor reprezentând indicele de inflație se poate face doar prin alocarea sumelor necesare de la bugetul de stat.

În lipsa modalității corespunzătoare a legislației, obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile. d) În fine, se critică înscrierea în carnetul de muncă al reclamantei a acestor drepturi salariale, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite cerințele art.11 alin.2 din D. nr.92/1976.

Recursul este nefondat.a) Este real că hotărârea primei instanțe se întemeiază parțial pe dispozițiile art.2 alin.1 și 3 din O. nr.137/2000, care au fost declarate neconstituționale prin D. nr. 8. a C. C., însă aceste dispoziții legale nu au constituit unicul temei de drept al soluționării acțiunii, în cadrul căreia au fost reținute și normele Directivei 2000/EC/78 , a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, a C.i europene privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a Cartei sociale europene și a Constituției României.

În atare situație, înlăturarea normelor O. nr.137/2000 din raționamentul judiciar adoptat de prima instanță, deși necesară, este lipsită de efecte juridice, întrucât analiza cauzei nu se rezumă la examinarea doar a acestor norme de drept. b) Deși pârâta încearcă să justifice regimul salariat diferit și mai avantajos de care beneficiază procurorii de la D. și D., în raport de ceilalți magistrați prin scopul legitim și prin metodele adecvate și necesare de atingere a acestui scop, C. consideră că scopul înființării și funcționării D., respectiv combaterea criminalității organizate nu diferă de scopul stabilirii unui tratament salarial diferit printr-un act normativ de salarizare.

Astfel, conform art.11 alin.1 din O. nr.2. și a art. II din L. nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e A. și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr.2., este de remarcat faptul că, potrivit art.3 alin.1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art.86 din L. nr.303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția „sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art.44 alin.1 lit. c din L. nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M.ui J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor

(conform art.87 din L. nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr.27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

A doua oară, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.2., pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Ș. N. de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art.11 alin.2 și 3, art.16 din OUG nr.2., lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt.13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt.28 din anexa ordonanței).

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din D. și D., a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit. c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art.87 alin.2 și art.75 alin.4 din L. nr.304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cupersonalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. și D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din O. nr.43/2002 și art.4 alin.3 din L. nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de C. și J.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din L. nr.508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din L. nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate

(urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D.I.I.CO.T. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D.I.I.CO.T. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din D. și D.I.I.CO.T. c) Motivul de recurs privind imposibilitatea înscrierii acestor sume în bugetul propriu nu este pertinent, deoarece acest aspect aparține etapeiexecutării hotărârii, neputând fi opusă dreptului reclamantei de a beneficia de aducerea la îndeplinire a dispozițiilor titlului executoriu. d) Criticile formulate împotriva dispoziției privind înscrierea în carnetul de muncă nu sunt pertinente, deoarece recurentul nu a fost obligat în acest sens, debitorul acestei obligații fiind o terță parte care nu a declarat recurs, respectiv P. de pe lângă Tribunalul Maramureș, ceea ce împiedică examinarea aspectelor de drept invocate, din moment ce nu îi asigură recurentului vreun beneficiu.

Pentru considerentele expuse anterior, C. de A. în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtului P. de pe lângă C. de A. C.

2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Î nalta Curte de Casație și Justiție P rin recurs s-a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. a) În motivarea recursului s-a invocat depășirea atribuțiilor puterii judecătorești prin adoptarea la legea specială.

Printr-un raționament juridic eronat instanța de fond nu a făcut aplicarea legii în cauza dedusă judecății, ci a înlocuit-o cu norme proprii, arogându-și atribute de autoritate legiuitoare prin interpretarea și utilizarea dispozițiilor art.2 și 27 din O. nr. nr.137/2000 în sensul că instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, creând astfel sisteme noi de salarizare a diferitelor categorii de personal, altele decât cele prevăzute de legiuitor.

Instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea în cauză în temeiul existenței unei discriminări directe între procurorii de la parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunale și judecătorii și procurorii care efectuează urmărirea penală a infracțiunilor de corupție, criminalitate organizată și terorism din cadrul Direcției N.e A. și Direcției de I. a C. O. și T., prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și adăugarea la lege.

Așadar, raționamentul instanței de fond pornește de la ideea eronată că salarizarea diferențiată a judecătorilor și procurorilor în funcție de nivelul instanței sau parchetului este discriminatorie pentru că nu se justifică prin impunerea de către legiuitor pentru procurorii din cadrul Direcției de I. a C. O. și terorism și D. N. A. a unei calificări profesionale superioare, sau pregătiri de specialitate sau prin existența unor riscuri suplimentare în exercitarea sarcinilor de serviciu față de ceilalți magistrați, întrucât aceste sarcini pot fi (și chiar sunt în anumite cazuri) îndeplinite și de alți procurori care nu fac parte din aceste structuri.

În consecință, în lumina celor expuse și având în vedere că cerințele existenței discriminării nu sunt întrunite în cauză s-a ignorat faptul că aplicarea pentru salariul intimatei-reclamante a coeficientului de multiplicare propriu salariului procurorilor din aceste două direcții organizate în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, presupune schimbarea sistemului de salarizare al judecătorilor și procurorilor, având în vedere că legiuitorul a stabilit că salarizarea judecătorilor și procurorilor se face în funcție de nivelul instanțelor și parchetelor unde își desfășoară activitatea, iar acceptarea acestui raționament ar presupune ignorarea și lipsirea de eficiență a dispozițiilor L. nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, L. nr. 303, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale O. nr. 2., privindsalarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, acte normative care consacră principiul ierarhizării instanțelor judecătorești care înfăptuiesc justiția și al parchetelor care funcționează pe lângă acestea, contrar celor reținute în mod eronat de instanța de fond: „. care își desfășoară activitatea în cele două structuri (D. și

D.) nu sunt procurori în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție";.

În acest sens, principiul nediscriminării nu e aplicabil în speță, deoarece procurorii din parchetele ordinare, chiar dacă participă la ședințele de judecată în cauzele instrumentate de D., nu efectuează și urmărirea penală, cu caracteristicile și dificultățile specifice cauzelor de crimă organizată, respectiv combaterea corupției. În acest sens s-a reținut în mod eronat și contradictoriu că art.11 alin.1 din O. nr.2. este discriminatoriu, fiind o prevedere aparent neutră, din care dezavantajează judecătorii și ceilalți procurori, față de procurorii din cadrul D. și D. pe baza criteriului naturii cauzelor soluționate, cu consecința restrângerii dreptului recunoscut de lege al egalității de tratament în domeniul salarizării, fără ca această prevedere să fie justificată obiectiv de un scop legitim și încălcând dispozițiile art.5 din Codul muncii, potrivit cărora în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.

Mai mult, procurorii D. și D. fac parte ope legis din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe când ceilalți procurori nu, aspecte care conduc la concluzia că aceștia din urmă nu au legitimare procesuală pentru a solicita indemnizație egală, contrar aspectelor reținute eronat în cauză, potrivit cu care dacă D. și D. ar fi fost incluse în parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care își desfășoară activitatea în cele două structuri ar fi fost salarizați potrivit nr. crt. 6-13 lit. A din Anexa la O. nr.2., fără să fie necesară o prevedere legală specială în acest sens.

Ca atare, criteriul cel mai relevant în sensul celor sus-prezentate este acela al nivelului parchetului.

Raționamentul juridic al instanței de fond este eronat și prin aceea că, deși se reține că sistemul de salarizare este guvernat de două principii fundamentale; cel al egalității de tratament și cel diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea sau cantitatea muncii, respectiv condițiile muncii, se ignoră faptul că asimilarea salarizării procurorilor care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de I. a C. O. și T. cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a făcut în urma obținerii de către procurorii ce funcționează în cadrul acestei direcții a unei trepte profesionale superioare, prin interviul susținut pentru intrarea în această structură specială.

În atare situație, solicitarea intimatei-reclamante privind plata unei indemnizații egale cu cea a procurorilor D., adică schimbarea coeficientului de multiplicare, excede atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-ar modifica printr-o hotărâre judecătorească indemnizația de încadrare a magistraților, stabilită printr-o lege de salarizare aflată în vigoare la data soluționării prezentei cauze.

Față de motivele invocate în susținerea pretențiilor formulate, în situația dată intimata-reclamantă avea posibilitatea invocării neconstituționalității dispozițiilor legii de salarizare și nicidecum a solicita -pe calea unei acțiuni în conflict de drepturi - acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute în legea salarizării în acest moment.

În realitate, prin acordarea diferențelor salariale pretinse s-a urmărit modificarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază intimata- reclamantă - acesta fiind însă un atribut exclusiv al legiuitorului.

Or, schimbarea indemnizațiilor lunare, respectiv a coeficientului de multiplicare - așa cum a menționat - este o prerogativă exclusivă a autorităților de legiferare din cadrul unui stat.

În ce privește presupusul caracter discriminatoriu al acestui sistem de salarizare, apreciat în mod eronat de către instanță ca preferențial, consideră că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin.2 din O. nr. nr.137/2000, modificată și completată prin O. nr. nr.77/2003, aprobată prin L. nr.27/2004, potrivit cu care „sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe,prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane,în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare";.

În cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.

Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității și corupției, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de drepturi bănești, sunt adecvate și necesare.

Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. b) S-a criticat acordarea drepturilor solicitate, actualizate cu rata inflației, invocându-se imposibilitatea legală a înscrierii în buget5ul propriu a unei asemenea plăți.

Recursul este nefondat.a) C. de A. reține că tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție). D., dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a C. C.. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.

În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. D. instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra României ).

Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).

În privința criticilor ce vizează greșita reținere a stării de discriminare în raport de dispozițiile legale invocate și de argumentele pronunțate, C. constată că aceste aspecte au fost analizate în cadrul primului recurs, astfel încât datorită identității de rațiune va face trimitere la considerentele acolo expuse, fără a mai fi necesară reiterarea lor. b) În mod similar criticile privind imposibilitatea de plată a sumelor actualizate au fost analizate în cadrul primului recurs.

Pentru considerentele expuse anterior, C. de A., în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtului.

3. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice P rin recurs s-a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea recursului s-a contestat, în esență, îndreptățirea reclamantei de a beneficia de drepturile salariale pretinse în raport de normele legale aplicabile exclusiv procurorilor încadrați la D. și D., precum și existență stării de discriminare.

Recursul este nefondat, și având în vedere că aspectele de fapt și dedrept invocate sunt comune cu cele din celelalte două recursuri, C. de A. va face trimitere la considerentele expuse anterior, nemaifiind necesară reluarea argumentelor.

Pentru considerentele expuse anterior, C. de A. C., în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat acest recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.

D E C I D E :

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1.820 din 09 noiembrie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 27 iunie 2011.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

L. D. S. D. G.-L. T.

G., C. M.

Red.S.D. Dact.H.C./2 ex./(...) Jud.fond: M.C., D.M.H.;

← Decizia civilă nr. 67/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de...		Decizia civilă nr. 3845/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... →

Decizia civilă nr. 2344/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 2344/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă