Decizia civilă nr. 4494/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ N. 4494/R/2011
Ședința din 07 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : D. G. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : L. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta U. J. A S. L. DIN Î. B. N. în numele și pentru membra de sindicat P. I.-S. împotriva sentinței civile nr. 1. din 06 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. N. 4 B., C. LOCAL AL M. B., P. M. B., și pe chemații în garanție - intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. G. A F. P. B. N., M. E., C. T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 14 septembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâții intimați P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. au depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și a M. E., C. T. și S. formulată la fondul cauzei, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2
C.pr.civ.
De asemenea, se constată că la data de 16 septembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, D. G. a F. P. B. N. în numele și pentru chematul în garanție - intimat Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea, ca nefondat, a recursului cu consecința menținerii, în întregime a sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Totodată, se constată că la data de 03 noiembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta recurentă U. J. a S. L. din Î. B.-N., a înregistrat la dosar delegația, care atestă că aceasta a împuternicit-o pe doamna consilier juridic P. M. B. pentru a o reprezenta în dosarul nr. (...) al C. de A. C.
Se mai constată că prin motivele de recurs reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin.
2 C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 1. din 06 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a C.ui local al municipiului B. și a P. municipiului B.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta P. I. S. prin U. J. a S. L. din Î. B.-N. împotriva pârâților Ș. G. N. B., C. Local al M. B. și
P. M. B.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. și a M. E., C., T. și S. B. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Excepțiile invocate de pârâți și de chemații în garanție au fost unite cu fondul cauzei.
Analizând prioritar, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. tribunalul a găsit-o nefondată, motiv pentru care a fost respinsă având în vedere următoarele;.
Potrivit art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară.
Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din L. nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din L. nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a conchis că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Reclamantul/a este angajatul/a unității școlare chemată în judecată, pe postul de învățător, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 330/2009 și a intrat în concediu de odihnă la data de 15 iunie 2010, în perioada iulie-august, indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor L. nr. 1..
Analizând fondul pretenției dedusă judecății, tribunalul a reținut că reclamanta a derulat cu pârâta Ș. G. nr.4 B. raporturi de muncă , potrivit înscrierilor din carnetul de muncă și/sau adeverinței eliberată de angajator, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 330/2009. Începând cu data de 3 iulie
2010, drepturile salariale i-au fost reduse cu 25 %, reducere impusă de L.nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege. Totodată i-a fost diminuată și indemnizația de concediu de odihnă cu 25%, în temeiul aceleiași legi, reclamanta intrând în concediu de odihnă la data de 14 iunie 2010. A fost contestată și această măsură, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august
2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis O. nr. 3. pentru aprobarea N. metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, statuând că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Prin urmare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente.
În baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantului/ei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august și, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%, iar diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Astfel, pentru luna iulie 2010, în care reclamantul/a s-a aflat în concediu de odihnă, indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Având în vedere faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august, trebuia diminuată cu 25% în baza L. nr.
1. și o asemenea diminuare opera și în situația în care indemnizația deconcediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată. Chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a L. nr. 1., se plătea indemnizația de concediu în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizarea plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Prin urmare, sub acest aspect, acțiunea nu a fost întemeiată.
T. a reținut că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază se reține că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea a fost neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat astfel că pârâtul angajator a procedat la diminuarea indemnizației reclamantului/ei cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului/ei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale cuvenite pe perioada concediului de odihnă constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia,motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salarial și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi
- angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a indemnizației de concediu de odihnă care ce calculează în raport de salariu constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Pentru respectarea prevederilor C.i trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la S. a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta are un „. în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într- un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilităa instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva
Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza
Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor și implicit a indemnizației pentru concediul de odihnă, a fost făcută în baza unei legi, nr.1., astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea L. nr.1. s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
T. a reținut că, în speță, nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la C., în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Prin urmare, o „speranță legitimă"; a reclamantului/ei cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr.
169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța a apreciat că măsura luată a avut un scop legitim, fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece reclamantul/a nu a fost lipsită în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamant/ă, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la O. nr. 3., art. 7 din HG nr. 250/1992, republicată, și ținând seama de jurisprudența C. europene mai sus arătată, va respinge ca nefondată acțiunea formulată.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs U. J. A S. L. DIN Î. în numele șipentru membrul de sindicat P. I. S. solicitând modificarea sentinței atacate însensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, acest drept fiind reglementat atât de art. 145 alin. 1 C. muncii, cât și de C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. de Î., cât și de art. 7 din HG nr. 250/1992, dispoziții conform cărora indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Reclamanta/ul a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 03 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a L. nr. 1., astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția României și ale art. 1 din C. civ., dispozițiile L. nr. 1. trebuiau aplicate doar pentru viitor, respectiv, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei/. nu putea fi diminuată cu
25%.
Tot în motivarea recursului au fost invocate prevederile art. 78 din Constituția României, ale art. 48 alin. 2 din L. nr. 330/2009, ale art. 1 din Protocolul 1 al C., concluzionându-se în sensul că reclamanta/ul avea un
„drept de proprietate"; - dreptul la indemnizație fiind un astfel de drept de proprietate -, precum și o „speranță legitimă";, în înțelesul prevederilor C. și că prin aplicarea acestei diminuări reclamanta/ul a fost privată/privat de un drept cuvenit în mod legal.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curteareține următoarele:
Recursul este fondat și urmează a fi admis ca atare, cu consecința modificării sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
Se constată, sub acest aspect, că primul motiv de recurs vizează aplicarea retroactivă a dispozițiilor art. 1 al L. nr. 1..
Teza recurentului este întemeiată.
Astfel, trebuie remarcat că așa cum se arată în cererea de recurs, modul de calcul al indemnizației de concediu stipulat de art. 145 alin.2 Codul muncii este prin raportare la „. zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin. (1) din ultimele
3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu";. În plus, există imperativul de a se plăti această indemnizație „cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu"; și ca indemnizația de concediu să nu fie „mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cucaracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă";.
În speță, se pune problema de a corela aplicabilitatea acestor dispoziții legale cu caracter general cu cele ale O.ui nr. 3. pentru aprobarea N. metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu „în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu";. În același sens sunt prevederile art. 7 din
H.G. nr. 250/1992, republicată.
Curtea constată că deși aparent aceste din urmă prevederi legale ar trebui să prevaleze, ca normă specială în raport de norma generală, în fapt, aceste din urmă stipulații legale, pe de o parte, nu au un caracter special, iar pe de altă parte, sunt abrogate.
Astfel, O.ui nr. 3. pentru aprobarea N. metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ a fost emis în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii G. nr. 250/1992, republicată, avându-se în vedere art. 8 din L. nr. 6. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților.
L. nr. 6. stipula la art. 3 că „pe durata concediului de odihnă, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună";.
Acest act normativ a fost abrogat de art. 298 din actualul Cod al muncii, L. nr. 53/2003.
Inițial Codul muncii prevedea calculul indemnizației pentru concediul de odihnă în mod similar prevederilor art. 3 din L. nr. 6., anume, „. perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu care nu poate fi mai mică decât valoarea totală a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada respectivă.
(2) Indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a veniturilor din luna/lunile în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu";.
Aceste prevederi legale au suferit modificări, fiind aduse la forma actuală prin dispozițiile O. nr. 6..
În preambulul acestui act normativ se arată că „urgența adoptării prezentului act normativ rezultă din necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de R. în cadrul negocierilor privind Capitolul 13 "Ocupare și politici sociale", de armonizare a legislației naționale cu acquis-ul comunitar";.
Prin urmare, norma generală, care anterior, prin dispozițiile L. nr. 6. și apoi ale actualului Cod al muncii, în varianta inițială, stabilea modul de calcul a indemnizației de concediu de odihnă prin raportare la salariul de bază, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere avute în chiar perioada concediului, a fost înlocuită prin norma generală dată de prevederile din cuprinsul actualului Cod al muncii astfel cum a fost modificat prin O. nr. 6., citate anterior, în sensul arătat, anume, al calculării acestei indemnizații prin raportare la media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul.
Ca o consecință, și actele normative cu putere inferioară, emise în baza prevederilor cuprinse în legi cu caracter general, trebuie considerate abrogate în măsura în care actele în aplicarea cărora au fost emise nu mai sunt în vigoare.
Este cazul O.ui nr. 3. pentru aprobarea N. metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, dar și al art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată.
Astfel, H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihna și alte concedii ale salariaților din administrația publica, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare a fost emisă în baza prevederilor art. 7 din L. nr. 6., care stipula: „regulile privind durata concediului de odihnă, inclusiv a concediului de odihnă suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin: a) hotărâre a G., pentru salariații din administrația publică, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare; b) regulamente, pentru salariații din justiție, procuratură și alte organe de stat";.
Or, în măsura în care L. nr. 6. a fost abrogată explicit, trebuie considerată abrogată implicit și H.G. nr. 250/1992, adoptată în baza acestei legi și în executarea ei. În acest sens sunt prevederile art. 67 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ce reglementează evenimentele legislative implicite: „în cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite. (…) (3) Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres";.
În mod evident, în cauză nu este vorba despre o astfel de abrogare implicită a unor acte normative speciale, întrucât după cum s-a demonstrat în cele de mai sus, actele normative invocate de către unitățile școlare în calcularea indemnizației de concediu de odihnă nu au avut un caracter special la data edictării, ci au fost în acord cu norma generală, fiind acte juridice cu putere inferioară legilor în a căror aplicare au fost emise.
Așa fiind, se constată că stabilirea cuantumului indemnizației pentru concediul de odihnă pentru salariații din învățământul preuniversitar de stat trebuia să se facă prin raportare la dispozițiile art. 145 alin.2 Codul muncii, deci cu luarea în considerare a mediei zilnice a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul.
Or, în această situație, diminuarea indemnizației prin aplicarea prevederilor art. 1 din L. nr. 1. este nelegală, făcându-se cu aplicarea retroactivă a legii.
Practic, plata indemnizației trebuia făcută cu cel puțin 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Astfel, conform art.145 alin.3 din Codul muncii, indemnizația de concediu de odihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din C. C. de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din C. C. de M. la N. de R. de Î. pe anii 2007 - 2008, aplicabil față de data înregistrării la M., prevede că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediu de odihnă.
Or, în aceste condiții, trebuie concluzionat că plata era datorată anterior intrării în vigoare a L. nr. 1. (data de 3 iulie 2010), față de data reținută necontestat a fi cea a începerii concediului de odihnă.
Nu se poate considera nici că stabilirea indemnizației ar fi trebuit corectată prin aplicarea diminuărilor impuse de L. nr. 1. ulterior întoarcerii din concediu,prin compensări operate cu alte drepturi salariale atunci scadente, și în acest mod a se respinge acțiunea.
Astfel, dreptul la primirea indemnizației de concediu este aferent muncii deja prestate de angajați de-a lungul întregului an școlar, fiind astfel un drept câștigat.
În învățământ, drepturile anuale, cum este cel la concediu de odihnă, la indemnizația pentru acest concediu etc. sunt considerate de legiuitor a fi aferente anului școlar, iar nu anului calendaristic, evocatoare fiind în acest sens dispozițiile art. 2 din anexa 1 la O. nr. 3. și ale art. 103 din L. nr. 128/1997, unde se arată că „personalul didactic beneficiază de concediu de odihnă cu durata integrală, dacă a funcționat în baza unui contract individual de munca în tot cursul anului școlar sau universitar. În cazul în care angajarea s-a făcut după începerea anului școlar sau universitar, durata concediului de odihnă este proporțională cu perioada cuprinsă între data angajării și sfârșitul anului școlar";.
Așa fiind, dreptul la concediu de odihnă plătit include un veritabil drept de creanță pentru sumele datorate cu titlu de indemnizație, la sfârșitul perioadei pentru care se acordă concediul. Acest drept a fost câștigat, în acord cu prevederile legale în vigoare la data derulării raporturilor de muncă, tocmai prin prestarea muncii în perioada pentru care se acordă concediul, or în speță concediul s-a acordat în vara anului 2010 pentru anul școlar 2009-2010, deci pentru munca depusă în intervalul septembrie 2009 - iulie 2010. Ca urmare, diminuarea indemnizației ar echivala cu o lipsire de proprietate, așa cum se afirmă în acțiune și în cererea de recurs.
Curtea apreciază că nu se impune cercetarea temeiniciei cauzei prin raportare la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
și protocoalele la aceasta, ca și la jurisprudența C., prevederile legale interne fiind suficiente pentru dezlegarea pricinii.
Faptul reglementării, prin dispozițiile art. 145 Codul muncii, a obligativității plății acestei indemnizații anterior plecării în concediu și a calculului acesteia prin raportare la media zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul este suficient pentru a deduce că la data intrării în vigoare a L. nr. 1., dreptul reclamantului/ei la plata integrală a acestei indemnizații era deja născut, neputând fi afectat de reglementări ulterioare fără a se produce o aplicare retroactivă a legii, cu încălcarea prevederilor constituționale.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. și C.local, Curtea constată că în mod corect s-a dispus respingerea acesteia de către prima instanță.
În acest sens, reține că este adevărat că în sensul prevederilor art. 14 din
Codul muncii coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. 5 din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, calitatea de angajator aparține unității de învățământ, și prin urmare acesteia îi revine în primul rând obligația de a efectua calculul și plata drepturilor de natură salarială, însă îndeplinirea acestei obligații este dependentă de asigurarea finanțării corespunzătoare de la bugetul de stat și de la bugetele unităților administrativ-teritoriale. Or, pentru aceasta sunt prevăzute prin dispoziții legale speciale atribuții specifice în sarcina instituțiilor pârâte.
Conform dispozițiilor art. 167 din L. nr. 84/1995, finanțarea de bază (care include și cheltuielile de personal) a unităților de învățământ de stat este asigurată prin bugetul local al unității administrativ-teritoriale pe a cărui rază își desfășoară activitatea, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale. Conform art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 273/2006 privind finanțele publice locale „veniturile bugetare locale se constituie din: sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat";.
Totodată, potrivit art. 16 din HG nr. 2192/2004 de aprobare a N. metodologice privind finanțarea și administrarea unităților de învățământ preuniversitar de stat „. unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
De asemenea în conformitate cu prevederile art. 13 din OUG nr.
32/2001, aprobată prin L. nr. 3., începând cu anul 2001, finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea.
Prin urmare, sursa din care trebuie plătite drepturile salariale neacordate în mod nelegal reclamanților rămâne bugetul local al unitățiiadministrativ-teritoriale de care aparține unitatea de învățământ, fiind fără relevanță din ce venituri se constituie sumele necesare pentru această plată.
În cauza dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă a pârâtului C. Local rezultă și din dispozițiile art. 36 alin. 4 lit. a din L. nr. 215/2001, care stabilesc că acesta este cel care aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația.
Așadar, atribuțiile prevăzute pentru C. Local, prin actele normative menționate se circumscriu obligației de „., pârâtul, având astfel calitate procesuală pasivă.
P. este de ordonator principal de credite al bugetului municipiului/. conform art. 63 alin. (4) lit. a) din L. 215/2001 și, în mod evident, are calitate de reprezentant al unității administrativ teritoriale, art. 62 alin. (1) din L. administrației publice locale prevăzând expres că „primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție";, cele două atribuții neputând fi disociate.
În consecință, Curtea observă că pârâții nu au fost chemați în judecată în calitate de angajatori, ci în calitate de ordonatori de credite (finanțatori), doar aceasta din urmă putând justifica legitimarea lor procesuală.
În privința cererii de chemare în garanție a M. F. P., Curtea notează că aceasta este întemeiată, după cum urmează:
Potrivit art. 60 alin. 1 C. proc. civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire, art. 61 C. proc. civ., prevăzând că cererea trebuie făcută în condițiile de formă pentru cererea de chemare în judecată, de către pârât odată cu întâmpinarea, sau când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare, urmând ca, potrivit art. 63 alin. 1 C. proc. civ., cererea principală și cererea de chemare în garanție să se judece deodată.
Este știut faptul că cererea de chemare în garanție este justificată de rațiunea că, cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate formele, potrivit cu natura acelui drept, garanția putând să reiasă din lege sau dintr-un contract încheiat între părți.
Însă, din textul art. 60 alin. 1 C. proc. civ., rezultă faptul că cererea de chemare în garanție este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate legal sau convențional, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri.
Or, obligația recurentului de garanție față de pârâții C. Local și P. derivă din lege, astfel că din această perspectivă, Curtea constată că sunt vădit nefondate susținerile, conform cărora acest pârât nu are nicio obligație degaranție în cauză, cererea de chemare în garanție îndeplinind condițiile art. 60-
63 C. proc. civ.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,
C., T. și S. B. este fondată.
Astfel, Curtea notează că potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995, republicată, în vigoare la data promovării acțiunii, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile personalului din învățământ.
Aceleași dispoziții legale se regăsesc și în cuprinsul art. 111 din L. nr. 1., în prezent în vigoare. Ca atare, având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. și C. Local a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată cu privire la această entitate.
Ținând seama de considerentele evocate, în baza art. 304 pct. 9 și 312 al. 1 și 3 Cod de procedură civilă Curtea urmează să admită recursul reclamantei/., conform dispozitivului prezentei decizii, cu consecința menținerii dispozițiilor din sentință referitoare la respingerea cererii de chemare în garanție a MECTS și la respingerea excepției lipsei calității procesuale a pârâților P. și C. L.
F. cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite recursul declarat de U. J. A S. L. DIN Î. B. N. pentru membrul de sindicat P. I. S. împotriva sentinței civile numărul 1. din 06 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte, în sensul că admite acțiunea formulată de U. J. A S. L. DIN Î. B. N. împotriva pârâților Ș. G. N. B., C. LOCAL B. și P. M. B. și în consecință:
Obligă pârâta Ș. G. N. B. să plătească salariatului diferența dintre indemnizația de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010, cuvenită fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de L. numărul 1. și indemnizația efectiv plătită.
Obligă pârâții C. LOCAL B. și P. M. B. să aloce fondurile necesare pentru plata diferenței menționate.
Admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. Local B. și
P. municipiului B. împotriva Ministerul Finanțelor Publice.
Obligă chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâților C. Local B. și P. municipiului B. fondurile necesare pentru plata acestor drepturi salariale.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. G. S. D. L. D.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./ (...) Jud.fond:C. N.
GREFIER, C. M.
| ← Decizia civilă nr. 4596/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 1003/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
