Decizia civilă nr. 67/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 67/R/2011
Ședința publică din data de 12 ianuarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-R. M. JUDECĂTORI: G. L. T.
S.-C. B. GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 2343 din 28 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții intimați P. C. D. și P. P., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate reclamanților intimați și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs s-a solicitat judecarea în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării în baza actelor de la dosar.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 2343 din 28 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada (...) - (...) invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții P. C. D. și P. P. împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C., CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, M. F. P. B., si în consecință au fost obligate pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C. și TRIBUNALUL CLUJ la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor de 5% începând cu data de (...) în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de (...) în raport cu luna martie 2007 și de 11% începând cu data de (...) în raport cu luna septembrie 2007, sumelor reactualizate potrivit indicelui de inflație începând cu data de (...) și până la data plății efective.
Pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B. a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut în esență că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate și de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța acercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio- profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de C. muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003.
Reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Printr-o o serie de acte normative (de exemplu: O.G nr. 1., O.G nr.
11/2007, O.G nr. 16/2007, O.G nr. 27/2007, L. nr. 232/2007, O.G nr. 8., O.G nr. 20/2007, O.G nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din O.G nr. 1.); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din O.G nr. 1.); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din O.G nr. 1.); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din O.G nr. 1.); personalul Curții de C. (art. 2 din O.G nr. 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din O.G nr. 1.); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din O.G nr. 8.); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din O.G nr. 11/2007), personalul din aparatul M.ui Afacerilor Externe, a M.ui Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.
1 din O.G nr. 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din L. nr.
232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din O.G nr.
23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din O.G nr. 20/2007).
Expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din L. nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din L. nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
S-a subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio- profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de C. și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin O. nr. 2.) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personaluluibugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Instanța a constatat că este inadmisibilă operarea unei noi discriminări
(constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându- se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din C. muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din C. muncii) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale.
Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională
(cea judiciară a judecătorilor și personalului auxiliar de specialitate) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr- un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională esteresortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare.
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.7.) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din O. nr.1., întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă. Cum acțiunea a fost introdusă la data de (...), instanța, potrivit prevederilor art. 283, alin. 1 lit. c din C. muncii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada (...) - (...).
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din C. civil și art. 161 alin. 4 din C. muncii. În acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții MINISTERUL J USTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
I. Recurentul Ministerul Justiției a solicitat casarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, s-a invocat existența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.proc.civ. și s-a arătat că instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimații- reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceasta beneficiază, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea personalului auxiliar de specialitate.
Or, în cazul de față, obligarea M.ui J. la plata creșterilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Invederează că printr-o acțiune în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. C. vreme drepturile solicitate nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a personalului auxiliar de specialitate.
Curtea Constituțională, pronunțându-se prin mai multe decizii (nr.
818/819/820/(...) a constatat că: "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O. G. nr. 13712000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discrimina torii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii."
De asemenea, învederează faptul că prin D. nr. 1. decembrie 2008
Curtea Constituțională a statuat că: " ... dispozițiile Ordonanței G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Totodată, în ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 1 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.(4) din Constituția României. Instanța de judecată nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Totodată, consideră că hotărârea este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut la pct.9 al art. 304 din C. de procedură civilă.
Arată că prezenta situație nu se regăsește printre cele enumerate în definiția discriminării, astfel cum aceasta a fost dată de O. nr. 1..
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin O. G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, și nu intră în sfera competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din O. nr. 1. nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege. În afara legii, nu există discriminare, în sensul Ordonanței G. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare.
Mai arată că prin O. nr. 8., aprobată prin L. nr. 2., legiuitorul a acordat personalului auxiliar de specialitate creșteri salariale pentru anul 2007, în trepte, prin majorarea coeficienților potrivit Anexei 1 a, b și c, începând cu 1 ianuarie 2007-31 martie 2007, 1 aprilie 2007- 30 septembrie 2007 și respectiv cu 1 octombrie, în consecință personalul auxiliar de specialitate a beneficiat de creșteri salariale pe anul 2007, neputând beneficia și de drepturile altor categorii profesionale.
Pe de altă parte, prevederea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea sau dimpotrivă prevederea, însă într-un alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale, de asemenea retribuită de la bugetul de stat, este o opțiune a legiuitorului și nu se poate reține tratamentul diferențiat, câtă vreme sunt în discuție situații obiectiv diferite, particulare.
Chiar acceptând teza potrivit căreia creșterile salariale acordate prin O. nr. 1. anumitor categorii de salariați din sistemul bugetar au avut scopul de a acoperi parțial nivelul inflației, trebuie subliniat că personalul auxiliar de specialitate a beneficiat de creșteri salariale în cursul anului 2007 prin majorarea coeficienților de salarizare în aceleași tranșe, respectiv începând cu
1 ianuarie 2007, 1 aprilie 2007 și 1 octombrie 2007.
Așadar, deși au fost majorați coeficienții de multiplicare, iar nu valoarea de referință sectorială, așa cum solicită reclamanții prin cererea de chemare în judecată, astfel că personalul auxiliar de specialitate a beneficiat în anul 2007 de majorări salariale, acordate prin legea de salarizare a personalului auxiliar din sistemul justiției.
Prin urmare, aflându-se între categoriile profesionale care în cursul anului 2007 au beneficiat de majorări salariale, decizia luată la nivelul G. de a nu mai acorda și alte majorări în cursul anului, prin creșterea valorii de referință salarială, decât celorlalte categorii din sectorul bugetar care nu au beneficiat de alte creșteri, nu reprezintă o situație care să fi avut drept rezultat plasarea personalului auxiliar de specialitate într-o stare de discriminare prin nerespectarea dreptului la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
II. Recurenta C. de A. C. a solicitat modificarea sentinței în sensulrespingerii acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului a arătat că nu există temei legal pentru obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate, întrucât nu există prevederi legale exprese care să instituie acordarea acestor majorări pentru categoria de personal din care fac parte reci amanții.
Reclamanților le-au fost acordate majorări salariale în perioadele menționate printr-un alt act normativ, anume O. nr. 8.. Examinarea anexelor la această ordonanță relevă faptul că reclamanții au beneficiat de măriri salariale, drepturile lor urmând a fi calculate prin creșterea coeficienților de multiplicare, o dată în luna ianuarie 2007, apoi de la 1 aprilie 2007 și încă o dată de la 1 octombrie 2007. Simplul fapt că acordarea unor majorări salariale nu s-a făcut prin aplicarea unor procente, ca în cazul altor categorii profesionale aflate, de altfel, în situații obiectiv diferite, sau printr-unul și același act normativ pentru toți salariații bugetari nu poate echivala cu o discriminare. Este atributul legiuitorului aprecierea cuantumului măririlor salariale pe care le acordă diferitelor categorii de personal bugetar, în funcție de particularitățile sistemelor respective de salarizare.
Apreciază deci că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică astfel că în baza art. 304, respectiv 312 C., solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii.
III. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificareasentinței și respingerea cererii de chemare în judecată față de Ministerul
Finanțelor Publice.
În motivarea recursului a arătat că rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine G. respectiv P., potrivit art.17 alin1 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, P.ul fiind acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de G.
Reglementând rolul G. la art. 18 din aceeasi lege, stabilește că acesta asigură însăși elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și transmiterea acestora spre adoptare P., precum și supunerea spre adoptare P. a proiectelor legilor de rectificare bugetară și a contului general anual de execuție.
In asemenea conditii, admiterea cererii formulate împotriva M.ui F. P., în nume propriu, ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu (și nu din bugetul statului) a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se numără printre angajații M.ui F. P., încălcându-se astfel regulile prevăzute la art.14 din L. nr.500/2002 privind finanțele publice.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 și 21 din aceeasi lege sus menționată, Ministerul Finanțelor Publice nici nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul, respectiv conducătorul pârâtului de rândul I.
Mai arată că bugetul pe anul 2010 a fost deja adoptat prin L. nr. 1., iar conform art. 4 alin 1 si alin 2 din L. nr. 500/2002, legea bugetară anuală prevede și autorizează pentru anul bugetar, veniturile și cheltuielile, prin buget, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, acestea reprezentând limita maximă care nu poate fi depășita. Ministerul
Finanțelor Publice nu poate fi obligat să includă în bugetul pe anul 2010 sumele solicitate, atâta timp cât acestea nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală.
In concluzie, obligarea M.ui F. P. să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate este lipsită de suport legal și contravine tuturor dispozițiilor legale în domeniu.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs, C. constată că recursurile sunt nefondate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din C.proc.civ., la va respinge ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în cuprinsul prezentei decizii:
I. Față de criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata unor sume ca urmare a neindexării salariilor reclamanților, C. constând că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.proc.civ.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor legale enunțate în cuprinsul ei. Faptul că nu există un text legal care să instituie în favoarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești dreptul la indexarea salariului nu înseamnă că acordarea acestui drept s-a făcut prin încălcarea atribuțiilor instanței, căci aceasta, tocmai exercitând aceste atribuții, a constat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestor indexări drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din O. nr. 1..
Drepturile bănești acordate prin sentință nu au ca temei un text legal care să le proclame, ci constatarea discriminării și repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței.
Este adevărat că printr-o serie de decizii nr. 818, 819, 820, 821 și 1325 din 2008 ale Curții Constituționale, invocate de către recurentul Ministerul
Justiției , s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din
OG nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, se constată că dreptul reclamanților la egalitate de tratament față de situația similară în care se află comparativ cu celelalte categorii de salarizați din sistemul bugetar trebuie constatat prin trimitere la art. 2 pct. 1 și art. 29 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, la art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr. 7.) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.
1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii),astfel încât verificarea tratamentului diferențiat al reclamanților în raport de categoriile sociale luate ca termen de comparație se impune în lumina prevederilor legale din legislația internațională, care leagă instanțele potrivit art. 20 din Constituția României.
Este deci de competența instanței de a face verificarea situației de discriminare pe care reclamanții o invocă, chiar în situația în care sursa acesteia este indicată ca fiind dispoziții legale. Totodată, despăgubirile solicitate sunt datorate și prin raportare la dreptul comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din C. muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție).
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.12 la
C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei (în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și R. contra României).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supusejudecății, și de a aplica prevederile art. 5 din C. muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta. C. instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept
(stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
De asemenea, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce C. apreciază că este cazul în prezenta speță.
În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentului Ministerul Justiției, este adevărat că, prin D. 838 din 27 mai 2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Numai că, însăși Curtea Constituțională în decizia de mai sus a reținut faptul că, decizia pe care o pronunță în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuțiilor consacrate de art. 329 C.
Prin aceste considerente, s-a dat valoare principiului separației puterilor în stat, recunoscând lipsa de efect a hotărârii pronunțate de C. constituțională asupra hotărârii pronunțate de o instanță de judecată, această instituție neavând competența de a cenzura legalitatea unei hotărâri judecătorești.
În raport de cele mai sus reținute, criticile formulate de pârâtul Ministerul Justiției în legătură cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, apar a fi nefondate, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.proc.civ. nefiind incident în cauză.
Totodată, s-a subliniat în recursul pârâtului Ministerul Justiției că datorită creșterilor salariale acordate în cursul anului 2007 personalului auxiliar de specialitate prin majorarea coeficienților, aceștia nu s-ar afla într-o situație defavorizată față de celelalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat.
Or, trebuie remarcat faptul că O. nr. 8. și L. nr. 2. nu cuprind creșteri salariale echivalente ca semnificație cu cele solicitate prin acțiune. A., prin O. nr. 8. și L. nr. 2. sunt prevăzuți anumiți coeficienți de multiplicare pentru calcularea salariilor de bază, mai mari decât cei luați în considerare anterior, în baza Legii nr. 50/1996, în timp ce prin O. nr. nr. 1., actul normativ luat ca termen de comparație de către reclamanți pentru a se constata discriminarea sa, se acordă creșteri salariale pentru acoperirea creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006.
Or, această creștere a indicelui prețurilor bunurilor de consum se reflectă în egală măsură asupra salariului reclamanților, situație în care, în lipsa acordării unei echivalente sume care să acopere și în cazul acestora creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum, creșterea salarială acordată prin O. nr. 8. ar deveni iluzorie. În mod evident, acordarea unor coeficienți de multiplicare mai mari decât cei avuți anterior, prin O. nr. 8., a fost determinată de o reevaluare a salarizării personalului auxiliar de specialitate al instanțelorîn raport cu celelalte categorii salarizate de la bugetul de stat, nicidecum ca o măsură de prevenire a scăderii relevanței economice a salariului raportat la inflație.
Cât privește susținerea că nu ar exista analogie între situația reclamanților și cea a celorlalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat, aceasta nu poate fi reținută. Chiar dacă fiecare categorie profesională astfel salarizată are specificul muncii și deci importanța acesteia, diferită, reflectată astfel în salariul primit, un numitor comun este dat tocmai de faptul că toate aceste categorii sunt salarizate de la bugetul de stat, astfel încât trebuie ca în egală măsură să fie protejate de efectele inflației, pentru ca, respectându-se modul diferit de salarizare, să se mențină semnificația economică a salariului fiecărei atare categorii.
Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, astfel că, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariilor datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, trebuie să li se recunoască, pentru același element faptic generator de drept salarial același element salarial, și anume indexările salariale anuale.
Iar cum reclamanții sunt într-o situație identică, nu doar comparabilă, cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație, la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Drept urmare, se apreciază că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
II. Criticile formulate de recurenta C. de A. C. în legătură cu lipsa de temei legal a acțiunii, față de acordarea unor majorări salariale în favoarea reclamanților prin OG 8., se constată că sunt invocate aspecte analizate anterior, fiind inutilă examinarea lor distinctă.
III. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a înțeles să atace sentința, invocând faptul că obligația sa de a aloca fondurile necesare nu are temei legal.
C. reține că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată nu pe considerentul existenței unui raport de muncă cu reclamanții, ci pentru ca în virtutea obligației ce îi revine de a aproba bugetul să pună la dispoziția angajatorilor sau să prevadă în buget sumele necesare pentru ca angajatorul să poată plăti drepturile salariale pe care angajatorul este obligat la rândul său prin aceeași sentință.
Potrivit art. 19 din L. nr. 500/2002, M. F. coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului, prin pregătirea proiectelor de legi bugetare anuale ale legilor de rectificare, iar în acest context și pentru ca pretențiile reclamanților să poată fi valorificate, în raport de pârâții care nu dispun de fonduri decât după alocarea lor de către pârâtul M. E. și F., este necesar ca acesta să ia act de admiterea acțiunii reclamanților și astfel să aloce fondurile necesare îndestulării creanțelor pe care reclamanții le au asupra pârâților, aceasta fiind de fapt singura modalitate de a valorifica un drept de creanță asupra unei instituții publice cum sunt în speță pârâții.
Potrivit dispozițiilor art. 118 din L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar Ministerul Finanțelor Publice este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilorprincipali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea M.ui F. P. pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de P., precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Într-adevăr, Ministerul Finanțelor Publice este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art. 47 alin. 4 din L. nr.
500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice. Însă acest pârât este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțelor publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice cu privire la derularea procedurii bugetare
(întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Față de critica privitoare la incertitudinea calității sale de pârât sau chemat în garanție și cu privire la necomunicarea acțiunii, se constată că
Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, fiindu-i comunicat și un exemplar din acțiune, astfel că aceste critici se dovedesc a fi nefondate, în condițiile în care procesul s-a derulat cu respectarea dreptului la apărare.
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a admis în mod corect acțiunea și față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Ținând seama de aceste considerente, C. apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă, ca nefondat, recursurile declarate, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C., CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 2343 din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
Red.S.C.B. Dact.Sz.M./2 ex. (...)
Jud.fond.M.F.B./P. U G . C.
GREFIER
| ← Decizia civilă nr. 1003/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2344/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
