Decizia civilă nr. 2490/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția Civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 2490/R/2011
Ședința 04 iulie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : D. G. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : D. C. G. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta A. V. împotriva sentinței civile nr. 4132 din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe pârâtul intimat P. M. C. N., având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 16 iunie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, Primăria M. C.-N. a răspuns solicitării instanței, în sensul că a depus la dosar C. colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr. 256 din (...), la D. de M. și P. S. C.
De asemenea, se constată că prin motivele de recursul reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
CU R T E A Î n urma deliberării, reține că prin cererea înregistrată la data de (...), reclamanta A. V. a chemat în judecată pe pârâtul P. municipiului C.-N. și a solicitat anularea dispoziției primarului nr. 3155/(...) pentru modificarea dispoziției nr. 1081/(...) privind reîncadrarea, stabilirea salariului de bază, a sporurilor și a altor drepturi începând cu data de (...), obligarea pârâtului la revenirea actului administrativ de reîncadrare și stabilirea drepturilor salariale corect și legal emis anterior, obligarea pârâtului la calcularea și la plata drepturilor bănești, reprezentând diferența dintre sporurile salariale corect stabilite inițial de care ar fi trebuit să beneficieze și cele acordate conform dispoziției contestate și suspendarea aplicării prevederilor dispoziției atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei pe calea ordonanței președințiale.
La data de (...), prin sentința civilă nr. 4., pronunțată de Tribunalul Cluj îndosar nr. (...), s-a respins acțiunea formulată de către reclamanta A. V., în contradictoriu cu pârâtul P. municipiului C.-N., având ca obiect un conflict de drepturi.
Hotărârea instanței de fond se întemeiază, în esență, pe următoareleconsiderente:
Membrul/a de sindicat reprezentat/ă de către reclamant are calitatea de salariat/ă al/a pârâtului de rândul 1.
În baza art. 16 lit. d și e din C. C. de M., înregistrat la D. sub nr. 2. la data de (...), s-a statuat că salariații vor beneficia de o serie de sporuri, printre care și sporul de fidelitate (stabilitate) în diferite procente, respectiv de sporul de dispozitiv în cuantum de 25%.
Așadar, la finele lunii decembrie 2009, salariul era compus din salariul de bază, spor de pericol, spor de dispozitiv, spor de stabilitate și vechime în muncă.
La data de (...), a fost emisă dispoziția de reîncadrare în temeiul L. 3., astfel că salariul, stabilit în acord cu principiul statuat de art. 3 lit. c din L. nr. 3., privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (dispoziții legale potrivit cărora salarizarea în baza acestei legi de întemeiază pe principiul luării în considerare a tuturor sporurilor, adaosurilor, etc…recunoscute sau stabilite prin acte de negociere colectivă) precum și în acord cu art. 16 lit. d și e din C. colectiv de muncă menționat, includea pe lângă salariul de bază, sporul de pericol, sporul de dispozitiv, sporul de stabilitate și sporul de vechime în muncă.
Ulterior, la data de (...), a fost emisă dispoziția de modificare a dispoziției de reîncadrare din (...), fiind înlăturat sporul de dispozitiv și sporul de stabilitate(fidelitate).
T. consideră că în mod corect aceste sporuri au fost înlăturate, în contextul în care acordarea acestora prin CCM-ul din (...) s-a făcut ulterior momentului publicării în Monitorul Oficial a L. nr. 3., excedând, astfel, prevederilor acestei legi cadru. Mai mult, aceste sporuri contravin dispozițiilor art. 12 al. 2 din L. nr.
130/1996.
De altfel, în anexa I/3 din legea nr. 3., cele două sporuri sunt cuprinse în coeficientul prevăzut în coloana de bază.
În termen legal, a declarat recurs reclamanta A. V., prin care a solicitat admiterea acestuia și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii cu consecința anulării dispoziției contestate.
Recurenta precizează că, contractul colectiv de muncă de la nivelul P. pe care își întemeiază pretențiile a fost încheiat la data de (...) și a fost înregistrat la
D. la data de (...).
Nu prezintă relevanță juridică data publicării în Monitorul Oficial a L. nr.
3., în condițiile în care acest act normativ a intrat în vigoare doar la data de (...), respectiv ulterior înregistrării contractului colectiv de muncă la D. C.
Practic, instanța a confundat data publicării in Monitorul Oficial a L. nr. 3. cu data in vigoare a acestei legi, abordare care contravine flagrant dispozițiilor art. 78 din Constituția R. si dispozițiilor art. 12 din L. nr. 24/2000.
Încă din anul 1997 - luna octombrie, raporturile de serviciu ale angajaților P. sunt reglementate prin contracte/acorduri colective de muncă. Împrejurarea că în noiembrie 2009 s-a înregistrat C. colectiv de muncă nu are legătură cu publicarea L. nr. 3., ci se datorează tocmai derulării contractelor colective pe perioade de unul sau doi ani, începând întotdeauna în lunile octombrie sau noiembrie.
Sporul de stabilitate și cel de dispozitiv nu exced prevederilor L. nr. 3., dimpotrivă ele sunt confirmate de notele de la anexa I/3 și I. pentru salariații personal contractual, respectiv funcționari publici, din administrația publică locală. Astfel, în măsura în care un salariat a beneficiat în luna decembrie 2009 de aceste două sporuri, inclusiv în baza contractului sau acordului colectiv de muncă, ori în baza unui act administrativ, acestea trebuiau incluse în salariul de bază în temeiul art. 3 lit. c), art. 7 alin. (2), art. 30 alin. (5) coroborat cu notele de la anexa I/2 și I. din L. nr. 3., texte reiterate și de art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 10 din OUG nr. 1/2010, și mai ales confirmate de D. C. C. a R. nr. 1..
De asemenea, la nivelul P. municipiului C. N., sporul de stabilitate și respectiv cel de dispozitiv existau și erau prevăzute și anterior, în actele denegociere colectivă, ultimul fiind C. colectiv de muncă nr. 1193/(...) (înregistrat la
D. C. la data (...) și în vigoare până la data de (...), respectiv (...) când a fost încheiat (pentru continuitate, de altfel) acest nou contract și acord, cu clauze similare, dacă nu chiar identice.
De asemenea, acordarea sporului de dispozitiv a fost stabilită încă din
2007, prin actul administrativ de autoritate reprezentat de HCL nr. 61/(...) prin care s-a aprobat în mod expres acordarea sporului de dispozitiv personalului din
Primăria municipiului C.-N.
Din interpretarea dispozițiilor art. 12 al. 2 și art. 8 din L. nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, art. 31 din L. nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, art. 155 și următoarele din L. nr. 53/2003, precum și din D. C. C. nr. 380/2004, D. ÎCCJ nr. 46/2008, rezultă ca personalul din instituțiile publice are dreptul de a negocia, prin acorduri/contracte colective de munca, acele drepturi suplimentare a căror acordare și cuantum nu sunt stabilite prin dispoziții legale. În același sens, a fost și soluția T.ui C. încă din
2003 - sentința civilă nr. 1..
Referitor la decizia contestată, recurenta subliniază că aceasta este nelegală
și netemeinică.
În acest sens, arată că premisa emiterii acesteia a constat într-un control efectuat de către A. cu privire la modul de aplicare a L. nr. 3. și de reîncadrare a personalului și stabilire a sporurilor. Acest control este însă unul în afara legii, A. neavând nici un fel atribuții legale de control asupra activității și asupra actelor autorităților administrației publice locale.
De altfel Ordinul nr. 32/2010 pentru monitorizarea si controlul aplicării
prevederilor L.-cadru nr. 3., privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice la nivelul instituțiilor si autoritarilor publice ale administrației locale, în baza căruia s-a efectuat controlul de către A., a fost anulat de către Curtea de A. C.
Recurenta apreciază că dispozițiile de reîncadrare contestate încalcă o serie de principii statuate prin dispozițiile L. nr. 3..
Astfel, învederează că în urma emiterii deciziilor de reîncadrare salariul brut al salariaților reprezentați în cauză s-a diminuat semnificativ, ceea ce contravine însă dispozițiilor art. 7 alin. 2 din L. nr. 3..
Un alt principiu încălcat este cel prevăzut de art. 3 lit. c din L. nr. 3..
În acest sens, menționează că sporul de dispozitiv și de stabilitate au fost prevăzute prin contractul colectiv de muncă, legal încheiat, înregistrat și necontestat. Mai mult, acesta era în vigoare și, deci, aplicabil la data de (...).
Consideră că drepturile salariale constituie un „. în sensul art. 1 din
Protocolul Adițional nr. 1 la C. E. a D. O., iar emiterea dispoziției contestate reprezintă o veritabilă ingerință în dreptul de proprietate al salariaților și o restrângere nejustificată și de neadmis în respectarea și protecția bunurilor.
După o prezentare exhaustivă a temeiurilor legale de acordare ale celor două sporuri, respectiv de includere a acestora în salariul de bază, recurenta concluzionează că hotărârile de consiliu, cât și contractul colectiv de muncă pentru personalul contractual pe anul 2009, sunt valabile, nu au fost anulate vreodată de instanța de judecată, nici măcar nu a fost contestată legalitatea lor, prin urmare, sunt perfect valabile și aplicabile la nivelul lunii decembrie 2009, și trebuie luate în considerare pentru anul 2010, mai exact, în temeiul art. 30 alin. (5) din L. nr. 3., a art. 5 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 1/2010 coroborat cu art. 3 lit. c), art. 7 alin. (2) din L. nr. 3. și art. 10 din OUG nr. 1/2010 și cu reținerile C. C., sporul de dispozitiv și cel de stabilitate urmau să fie introduse în salariul de bază al personalului care a beneficiat de aceste sporuri și le-au avut efectiv în plată - la (...).
Prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat și suspendarea aplicării dispoziției atacate, cerere care însă a rămas fără obiect în contextul soluționării cauzei la primul termen de judecată.
Prin întâmpinarea depusă la data de (...), pârâtul intimat P. M. C. N. s-a opusadmiterii recursului, cu mențiunea că includerea sporului de stabilitate și de dispozitiv în salariul reclamantei nu a avut un temei legal.
În probațiune s-a depus practică judiciară.
Recursul este nefondat.
Argumentele esențiale prin prisma cărora recurenta justifică temeinicia prezentului demers se raportează la principiile consacrate prin art. 3 lit. c și art. 7 al. 2 din L. nr.3..
Conform dispozițiilor art. 3 lit. c din actul normativ evocat, legiuitorul a statuat principiul „luării în considerare a tuturor sporurilor, indemnizațiilor sau altor drepturi de natură salarială recunoscute sau stabilite până la data intrării în vigoare a acestei legi prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă și prin acte specifice autorităților locale";. Aceste dispoziții se completează cu prevederile art. 7 al. 2 din aceeași lege, care stabilesc că la trecerea la noul sistem de salarizare nici o persoană să nu înregistreze vreo diminuare a venitului de care beneficiază potrivit reglementărilor aplicabile în decembrie 2009.
În contextul legal expus, recurenta apreciază că este îndreptățită să beneficieze de sporul de dispozitiv și sporul de stabilitate și ulterior intrării în vigoare a L. nr. 3., deoarece aceste sporuri erau cuprinse în salariul care i-a fost acordat în luna decembrie 2009, temeiul acordării constituindu-l contractul colectiv de muncă nr. 2. încheiat la nivelul P. M. C. N. la data de (...) și înregistrat la D. la data de (...). Din această perspectivă, dispoziția de reîncadrare contestată este considerată de către recurentă nelegală.
Curtea notează că interpretarea reclamantei recurente este una eronată, întrucât aceasta se raportează la principiile menționate, omițând însă să aibă în vedere o condiție esențială, implicită, de natură să confere legitimitate pretențiilor formulate.
În acest sens, Curtea reține că principiile menționate în legea nr. 3. își găsesc eficiența numai în măsura în care sporul de dispozitiv și de stabilitate au fost acordate/stabilite prin acte de negociere colective legal încheiate.
Este adevărat că legiuitorul prin dispozițiile L. nr. 3. nu a prevăzut în mod expres această mențiune, însă Curtea apreciază că această condiție este una implicită, legiuitorul neavând intenția de a recunoaște decât convențiile încheiate cu respectarea normelor legale.
Că este așa, rezultă și din dispozițiile art. 7 al. 2 din L. nr. 130/1996 care guvernează contractul colectiv de muncă, prevederi care stabilesc că „contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților ";.
De altfel, o manifestare expresă de voință a legiuitorului în sensul arătat se regăsește în art. 10 din OUG nr. 1/2010, prin care se dispune în mod expres că
„în conformitate cu prevederile art. 30 din L. cadru nr. 3., la stabilirea salariului personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în consideraredrepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L. cadru nr. 3.";.
Coroborând dispozițiile legale menționate, Curtea notează că în cauză contractul colectiv de muncă pe care se întemeiază pretențiile reclamantei - contractul colectiv de muncă nr. 2. încheiat la nivelul P. M. C. N. la data de (...) și înregistrat la D. la data de (...), nu a fost legal încheiat, întrucât acesta încalcădispozițiile art. 12 al. 1 din L. nr. 130/2006 coroborat cu art. 157 al.2 din codul
Muncii.
Astfel, potrivit art. 12 al. 1 din L. nr. 130/2006 legiuitorul stabilește că
„contracte colective de munca se pot încheia si pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.";
Așadar, aceste prevederi legale instituie interdicția referitoare la negocierea colectivă, interdicție care impune ca în cadrul negocierilor colective din cadrul instituțiilor bugetare, negocieri materializate sub forma contractelor colective de muncă, să fie excluse drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Cu alte cuvinte, sunt excluse, respectiv nu se bucură de prezumția de legalitate, negocierile și rezultatul acestora care privesc drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Potrivit interpretării reclamantei recurente, contractul colectiv menționat a fost legal încheiat, în condițiile în care prin acesta au fost negociate, pe lângă alte drepturi și sporul de dispozitiv și cel de stabilitate(fidelitate), drepturi ale căror acordare și cuantum nu erau prevăzute prin dispoziții legale.
Curtea nu poate primi aceste susțineri, în contextul în care dispozițiile art. 12 al.1 din legea nr. 130/1996 se coroborează cu dispozițiile art. 157 al. 2 din Codul Muncii, normă legală ulterioară care statuează că „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.";
In baza acestei prerogative statul, prin instituțiile sale, poate stabili si diferenția indemnizațiile si salariile de bază pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar. In acest sens, legiuitorul este in drept sa instituie modalități de salarizare in funcție de categoriile de personal si de importanta sociala a muncii, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor nereprezentând acordarea unor privilegii ori instituirea unor discriminări.
Mai mult, prin art. 8 al. 2 din L. nr. 130/1996 se statuează ";că clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege";.
Având în vedere că potrivit art. 155 din Codul muncii salariul cuprinde, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri și reținând că dispozițiile art. 12 al.1 din L. nr. 130/1996 se coroborează cu cele ale art. 157 al.
2 din Codul Muncii și ale art. 8 al.2 din Codul muncii, Curtea consideră că drepturile salariale, deci implicit și sporul de dispozitiv și cel de stabilitate(fidelitate) ale reclamantei recurente, nu puteau fi negociate printr-un contract colectiv de muncă, acestea putând fi stabilite exclusiv de către legiuitor.
Nu prezintă relevanță sub aspectul legalității contractului colectiv de muncă actele administrative adoptate la nivel local, în măsura în care acestea consfințesc drepturi stabilite cu încălcarea normelor legale.
Reclamanta recurentă invocă și nelegalitatea controlului efectuat de A. care a stat la baza emiterii dispoziției de reîncadrare contestate, omițând însă să aibă în vedere faptul că indiferent de legalitatea acestui control, includerea celor două sporuri în salariu contravenea normelor legale.
Este adevărat că, contractul colectiv de muncă pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății nu a fost anulat și nici contestat, însă aceste aspecte nu înlătură obligația instanței de a verifica pe cale incidentală conformitatea lui cu normelor legale.
De altfel, reținerile C. de A. C. concordă cu D. nr. 380/2004 a C. C. care prevede că„ dând expresie recunoașterii dreptului părților raporturilor de muncăla negocierea colectivă a drepturilor și îndatoririlor izvorâte din aceste raporturi, legislația reglementează și condițiile de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă, a clauzelor obligatorii ale acestor contracte, la nivel de unitate, la nivel de ramură și la nivel național.
Concluzionând că sporul de stabilitate(fidelitate) și de dispozitiv intrau în mod nelegal în compunerea salariului din luna decembrie 2009, acestea nu se justifică a fi incluse în salariul stabilit potrivit dispozițiilor și principiilor L. nr. 3..
Referitor la practica judiciară depusă în cauză, se impune a se preciza că în legislația internă actuală aceasta nu constituie izvor de drept.
Referitor art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 la C. E., se reține că în jurisprudența C. Europene a D. O. (C.E.D.O.) s-a statuat că noțiunea de „. înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât dreptul la un salariu poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar salariul, unui bun proprietate privată.
Dreptul ocrotit de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O. nu este însă un drept absolut, conform jurisprudenței CEDO acesta putând comporta anumite limitări de către stat, care are însă, sub acest aspect o largă marjă de apreciere, esențial fiind ca prin aceste limitări să nu fie afectat dreptul în esența lui.
Cu alte cuvinte, în măsura în care are loc o ingerință, aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de un scop legitim, respectiv să răspundă principiului proporționalității.
În acest sens, se constată că prin H. în cauzele Vilho Eskelinen vs.
Finlanda din (...), Kechko vs. Ucraina din (...) și Lelas vs. Croația din (...) s-a stabilit că există o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Noțiunea de „. în sensul CEDO este analizată și în cauzele Sabin P.escu contra R.(dreptul de proprietate), Bock și Palade împotriva R.(dreptul de superficie), cauza Driha contra R.(plăți compensatorii), cauza Beian împotriva R.(asigurări sociale), însă din cu totul altă perspectivă decât cea avută în vedere în prezenta cauză, litigiile nefiind legate de drepturi salariale.
Esențial de reținut este faptul că, C. nu conferă dreptul să primești un salariu într-un anumit cuantum, o creanță putând fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, doar dacă are o bază suficientă în dreptul intern (ex. prin jurisprudența stabilită de către instanțele de judecată). Apoi, este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat și drept urmare, acesta poate introduce, suspenda sau anula plata unor sporuri făcând modificările legislative necesare.
În acest context, recalcularea drepturilor salariale prin includerea sporurilor în salariul de bază a personalului plătit din fonduri publice nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de proprietate, iar lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art.1 al Protocolului nr. 1 deoarece statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, mai ales într-o perioadă de criză economică, în vederea reducerii deficitului bugetar.
Ca atare, în spețele anterior menționate, Curtea a reținut că nu este vorba de o privare de proprietate, analiza făcându-se doar cu privire la ingerințele statului asupra drepturilor salariale anterior stabilite.
Pe de altă parte, Hotărârea în cauza Mureșanu vs. România din (...) și
Hotărârea în cauza Aurelia P.a vs. România din (...) nu pot constitui un precedent în situația actuală întrucât, în aceste cazuri exista un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească prin care autoritățile române erau obligate la plata unor creanțe de natură salariale dar au refuzat executarea acesteia. Așadar, nu afost vorba de a se diminua, prin lege, drepturile salariale stabilite prin C. I. de M.
și actele adiționale la acesta, ori prin C. C. de M..
Or, în acest context, dispoziția de reîncadrare contestată prin care au fost excluse din salariu cele două sporuri apare ca fiind legală și temeinic emise, astfel că, în baza art. 312 al.1 Cod de procedură civilă Curtea va respinge ca nefondat recursul.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. V. împotriva sentinței civile numărul 4132 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. G. S. D. D. C. G.
Cu opinie separată G REFIER C. M.
Red. /dact./ DG; 2 ex./(...); Jud.fond: P.U.
Cu opinie separată a doamnei judecător D. C. G., în sensul casării sentinței pronunțate și a trimiterii cauzei spre competentă soluționare în jurisdicție de contencios administrativ la Tribunalul Cluj.
Apreciez că soluționarea recursului ar fi trebuit să aibă în vedere în mod prioritar , ca o chestiune de ordine publică premergătoare fondului litigiului, stabilirea competenței de soluționare a cauzei în primă instanță și consecutiv, a legalei compuneri a completului de judecată.
În acest sens, trebuie observat că petitul acțiunii vizează anularea unei
dispoziții a primarului , cu consecința revenirii la actul administrativ de r eîncadrare și stabilire a drepturilor sala riale corect și legal e mis anterior și cea aobligării pârâtei la plata drepturilor bănești în consecință.
Inițial, instanța a fost investită și cu petitul subsecvent de suspendare aplicării prevederilor dispoziției atacate, acest petit fiind disjuns și trimisă cauza spre competentă soluționare în aceste limite la completul de contencios administrativ (fila 20).
Se invocă, drept motiv de nelegalitate a actului a cărui anulare se solicită, încălcarea prevederilor L. nr. 3., anume, art. 30 alin. 5 și art. 7 alin. 2.
În mod evident, petitul acțiunii vizează anularea unui act administrativ, intrând astfel în sfera de acoperire a L. nr. 5., care la art. 2 lit. c) definește actul administrativ ca fiind „. unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice";, iar la art. 8 definește obiectul acțiunii judiciare de contencios administrativ: „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. (…)";.
Tot contenciosului este specifică și măsura suspendării executării actului administrativ unilateral atacat în instanță, conform art. 14 din L. nr. 5., deși în prezenta cauză suspendarea a fost solicitată pe calea unei ordonanțe președințiale, dar cu trimitere la o cauză similară soluționată în jurisdicție de contencios administrativ.
Se mai constată că în motivarea acțiunii, reclamantul/a afirmă că a efectuat și procedura prealabilă prevăzută de L. nr. 5. și procedura specială prevăzută de art. 34 din L. nr. 3..
Art. 34 din L. nr. 3. statuează:
„(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.
(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actulu i administrativ de s tabilire a drepturilo r salariale , la sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.
(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana
nemulțumită se po ate adresa instanței de contencios adm inistrativ sau, după c az, instanței judecătorești competente potrivit legii , în termen de 30 de zile de ladata comunicării soluționării contestației";.
Textul legal citat indică fără dubiu instanța de contencios administrativ ca fiind competentă să soluționeze contestațiile împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale în domeniul bugetar. Trimiterea făcută alternativ la „. judecătorească competentă potrivit legii"; nu poate fi interpretate ca vizând instanța specializată în soluționarea litigiilor de muncă, în speță, întrucât potrivit legii, după cum s-a arătat în cele ce preced, competența de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative, cum este cel contestat în speță, aparține și pe dreptul comun tot instanțelor de contencios administrativ.
Faptul că actul administrativ supus cenzurii instanței în prezenta cauză poartă asupra salarizării personalului bugetar, anume, asupra unui caz individual, nu atrage o altă interpretare a legii în speța de față, întrucât chiar legiuitorul definește, la alin. 2 al art. 34 din L. nr. 3., citat mai sus, ca fiind administrativ actul de stabilire a drepturilor salariale emis în baza acestei legi.
De altfel, în același sens se conturează și rațiunea legii, întrucât prin principiile edictate în partea introductivă a legii, la art. 1 (stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, cu drepturi salariale în mod exclusiv cele prevăzute în această lege), se precizează intenția legiuitorului de a scoate din sfera contractuală drepturile salariale ale personalului bugetar și a le așeza exclusiv în sfera dreptului public, nenegociabil, imperativ, astfel încât sunt consecvente acestei tendințe dispozițiile legale citate din art. 34 al legii.
Față de toate aceste considerente, constatând caracterul de act administrativ al celui a cărui anulare se solicită prin acțiune, apreciez că soluționarea litigiului s-a făcut de către completul specializat pe litigii de muncă și în compunerea specifică acestuia cu încălcarea dispozițiilor legale.
Judecata în prima fază procesuală a fost făcută de o instanță necompetentă, anume, prin încălcarea principiului specializării instanței, instituit de art. 35, 36 și 39 din L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În acest sens, consider că este o problemă de competență respectarea principiului specializării instanței și a judecătorilor, în condițiile în care, cum s-a arătat, specializarea a fost ridicată la nivel de principiu. A. deci cu evidență că în explicarea noțiunii de competență trebuie înglobată și noțiunea de specializare, doar aceasta asigurând o cunoaștere adâncită, aprofundată a domeniului în care se fac dezlegările în drept și asigurând o reală competență de soluționare a litigiului.
În plus, nu au fost respectate dispozițiile imperative privitoare la compunerea completului de judecată, în condițiile în care art. 304 pct. 1
C.proc.civ. prevede ca un motiv de casare a sentinței nealcătuirea acesteia potrivit dispozițiilor legale.
Văzând deci dispozițiile art. 312 alin. 1 și 6 raportat la art. 304 pct. 1 și 3
C.proc.civ., apreciez că ar fi trebuit pusă în discuția părților din oficiu excepția necompetenței primei instanțe și ar fi trebuit admis recursul formulat față de excepțiile invocate, cu consecința casării sentinței pronunțate și a trimiterii cauzei spre competentă soluționare în jurisdicție de contencios administrativ la Tribunalul Cluj.
Jud. D. C. G.
| ← Decizia civilă nr. 3551/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3005/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
