Decizia civilă nr. 3005/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3005/R/2011
Ședința publică din data de 14 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B.
JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 337 din 2 martie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat S. P. C. DE E. P. B.-N., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariul 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin memoriul de recurs, s-a solicitat judecarea în lipsa părților.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 337 din 2 martie 2011 pronunțată de Tribunalul B istrița Năsăud în dosarul nr. (...) s-a respins, ca neîntemeiată, acțiuneaformulată de reclamantul B. V. împotriva pârâtului S. P. C. DE E. P.
Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că între reclamant și pârât se derulează raporturi de muncă începând cu data de (...), reclamantul încadrându- se în categoria personalului contractual din sectorul bugetar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 330/2009.
Pârâtul angajator a emis în temeiul L. nr. 1. Dispoziția nr. 10/8 privind stabilirea salariilor, a îndemnizațiilor și sporurilor pentru personalul din cadrul S.P.C.E.P. B-N începând cu data de (...), prin care s-a diminuat salariul brut al angajaților săi cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză de reclamant.
Actul normativ invocat, L. nr. 1., modifică temporar, respectiv în intervalul de timp 3 iulie - 31 decembrie 2010, prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, dispunând diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută ce se acordă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Aserțiunea reclamantului, potrivit căreia în cazul său a survenit o modificare unilaterală a contractului de muncă prin diminuarea salariului, este corectă, nu însă și concluzia la care a ajuns pornind de la această constatare. Întrucât salariul reclamantului/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului. Ca atare adoptarea actului normativ modificator emis în materia legiferării salarizării personalului bugetar (în sensul creșterii ori reducerii cuantumului salariului) nu poate fi privită ca o intervenție prohibită a unui terț în raportul de muncă încheiat între alți actori, cu care nu ar avea nici o legătură, dimpotrivă intervenția legiuitorului nu este condiționată de manifestarea de voință a angajatorului ori a angajatului .
Necesitatea edictării unui act adițional modificator al cuantumului salariului, invocată de reclamant ca motiv de nelegalitate al măsurii dispuse în lipsa sa, nu poate fi reținută de instanță ca determinând consecința pretinsă prin acțiunea promovată, întrucât în cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, ci este fixat de legiuitor, care administrează bugetul public. Din această perspectivă nu se poate reclama cu succes încălcarea de către angajator a prevederilor art. 16, 17, 40 și 41 din Codul Muncii.
Supuse examenului de constituționalitate, prevederile legii au fost declarate conforme cu C. țării prin D. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională constatând că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizației/soldei cu 25% ce afectează nediscriminatoriu și în egală măsură întreg personalul bugetar constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție, anume să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
În cauză toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. Deși reclamantul susține că ,spre deosebire de toți ceilalți salariați care sunt impozitați cu 16% , el plătește bugetului de stat 41% impozit
(16%+25%), tribunalul reține că afirmația sa nu este adevărată întrucât pe de o parte cei 25% în discuție nu reprezintă un impozit ce grevează patrimonial câștigurile sale salariale, iar pe de altă parte întregii categorii sociale a angajaților bugetari îi este incidentă măsura reducerii salariale fixată temporar prin prevederile L. nr. 1.. Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C . europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Referitor la prevederile art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii invocată expres de reclamant ca temei juridic al acțiunii, tribunalul a observat că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul apreciază, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României).Oricum, tribunalul a observat că prin deciziile nr. 8. și nr. 8. instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva
Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
In cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit, în anul 2006 Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul adițional la C. nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la „ libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumulbeneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri";, unica cerință impusă fiind aceea de a se respecta art. 14 din C. privind nediscriminarea.
In contextul interdependenței salarizării personalului bugetar de existența resurselor financiare necesare alocate de la bugetul statului, reducerea temporară a cuantumului salariului, aplicată unitar întregii categorii de salariați ai statului nu poate echivala cu o expropriere, cum sugerează reclamantul, în circumstanțele inexistenței ori insuficienței resurselor financiare, pentru a se evita riscul destabilizării, prin nesustenabilitate, a întregului sistem de salarizare cu consecința afectării și prejudicierii tuturor bugetarilor.
Doar dreptul la salariu reprezintă bun în sensul convenției, nu și întinderea sa concretă, cuantumul său. per a contrario, cuantumul salariului nu ar putea fi nici diminuat, dar nici majorat niciodată, ceea ce nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Nu este în sarcina instanțelor de judecată de a verifica în ce măsură existau alternative legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în acre măsurile stabilite de autorități ar fi vădit lipsite de orice temei, cum a decis C. în anul 2009 în cauza Wieczorek c. Polonia. În aprecierea proporționalității măsurii excepționale luate, se conchide că atâta timp cât statul nu-i lipsește pe beneficiari de dreptul la salariu și nu le pune în pericol bugetul și situația personală, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență, poate reduce temporar și unitar cuantumul salariului acordat angajaților săi, fără a se putea reclama încălcarea C.. De altfel jurisprudența C. invocată expres de reclamant/ă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
Pentru considerentele de fapt și drept expuse, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într- o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B. V. solicitândcasarea sentinței și admiterea cererii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului, s-a arătat că a solicitat dreptul în urma unor sentințe favorabile în cazuri similare, cum ar fi cea dată de tribunalul V., însă a constat că criticile îndreptate împotriva sistemului judiciar sunt întemeiate.
S-a arătat că motivarea instanței de fond în sensul că măsura reducerii salariilor a fost temporară este neîntemeiată, deoarece a demonstrat cu actele depuse la dosar că reducerea salariilor afectează până în 2012, iar cum măsura reducerii drepturilor salariale s-a prelungit peste termenul inițial, securitatea națională nu mai este amenințată.
În ceea ce privește nediscriminarea aplicată salariaților bugetari, se cunosc diferențele imense dintre salariile diferitelor categorii de personal, în funcție de apartenența la instituții centrale sau locale; ordonatori principali, secundari sau terțiari de credite etc., iar ca urmare susținerea instanței de fond cum că se respectă art.14 din Constituție privind nediscriminarea este neadevărată.
Cu privire la cuantumul salariului redus nejustificat de mult, arată că aceasta afectează grav situația financiară a familiei recurentului, cu atât mai mult cu cât este la maximul pe care îl poate atinge în carieră, ca pregătire, volum de muncă și vechime, iar salariul pe care îl primește este sub limita subzistenței.
În concluzie, consideră că măsura reducerii salariului cu 25% a fost luată discreționar, nejustificat și pe termen nelimitat.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea reține următoarele:
Reclamantul a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii cu 25% drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, începând cu data de (...), în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale dintre cele cuvenite potrivit contractului individual de muncă și dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1..
Recurentul reclamant se consideră vătămat în drepturile sale prin aplicarea art. 1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
Criticile formulate de către recurent cu privire la faptul că a promovat acțiunea în urma unor sentințe favorabile și că a constatat că există o practică neunitară la nivelul instanțelor, nu sunt de natură a conduce la modificarea soluției recurate, deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a indicat nici o hotărâre judecătorească pronunțată în litigii asemănătoare, iar pe parcursul soluționării cauzei nu au fost depuse la dosar hotărâri pronunțate de instanțele naționale în asemenea litigii, astfel încât nu se poate susține că tribunalul a ignorat jurisprudența națională.
În mod corect s-a reținut de către prima instanță faptul că potrivit art. 16 alin. 1 din L. nr. 1., prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de 0(...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel cum a reținut și instanța de fond prin D. nr. 8. și 8., Curtea Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată de diminuare cu 25% a salariilor are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
Nu poate fi primită nici critica privitoare la greșita apreciere de către instanța de fond cu privire nediscriminarea dintre diferitele categorii de salariați bugetari, astfel, în mod just s-a reținut că măsura a fost instituită și s-a aplicat în mod nediscriminatoriu tuturor angajaților autorităților și instituțiilor publice, motiv pentru care diminuarea cuantumului salariului/indemnizației/soldei s-a realizat în același procent, respectiv cu 25%, pentru toate categoriile profesionale a angajaților bugetari.
Cum măsura de diminuare a salariului a afectat în egală măsură toți salariații dinsistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurauactivitatea, nu se poate invoca o eventuală discriminare a reclamantului prin prisma art.
14 din C. europeană.
Prin cererea de recurs, reclamantul a mai invocat faptul că măsura dispusă în temeiul L. nr. 1. a afectat în mod grav situația financiară a familiei sale, însă în cauză reclamantul nu a dovedit în nicio modalitate că măsura luată l-a pus pe reclamant în imposibilitatea de a se achita de obligațiile asumate anterior sau de al lipsi de mijloacele de subzistență.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. va respinge ca nefondat recursul, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. V. împotriva sentinței civile nr. 337 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
Red.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud.fond: C. N.
G. C.
GREFIER
| ← Decizia civilă nr. 2490/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 820/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
