Decizia civilă nr. 279/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 279/R/2011
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S.-C. B.
I.-R. M.
JUDECĂTORI: G. L. T.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC O. P. SA B. împotriva sentinței civile nr. 1015 din 15 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat O. D., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente, av. P. A.-E., în substituirea av. Gidro Stanca, lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantului intimat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 24 ianuarie 2011, prin serviciul de registratură al instanței s-a depus la dosarul cauzei din partea reprezentantei pârâtei recurente, av. Gidro Stanca, împuternicire avocațială și dovada cheltuielilor de judecată în recurs.
La termenul de astăzi, av. P. A. E. depune la dosar delegație de substituire, copia certificatului de înregistrare al pârâtei recurente privind schimbarea denumirii și arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, în principal admiterea excepției prematurității acțiunii iar pe fond, respingerea în întregime a acțiunii ca nefondată, iar în subsidiar diminuarea valorii cuantumului sumelor la plata cărora a fost obligată pentru considerentele expuse pe larg în memoriul de recurs. S. obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în vederea pronunțării în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1015/(...), pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), s-au respins ca nefondate excepțiile nulității cererii de chemare în judecată, prescripției dreptului material la acțiune și lipseicalității procesuale active a reclamantului, excepții invocate de pârâta SC O.
P. SA.
S-a admis cererea formulată de reclamantul O. D., în contradictoriu cu pârâta SC O. P. SA și în consecință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 12.072 lei, reprezentând cota parte din profitul societății realizat în anii 2006, 2007, sumă actualizată în funcție de indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția nulității cererii de chemare în judecată s-a reținut că acțiunea de chemare în judecată este mijlocul legal prin care o persoană solicită instanței judecătorești, realizarea sau recunoașterea unui drept. Unul din elementele acțiunii este obiectul acțiunii care constă în pretenția reclamantului, valoarea lui atunci când prețuirea este posibilă, potrivit disp.art.112 alin.1 pct.3 C.proc.civ.
În speță, obiectul cererii este concretizat în sensul că se precizează cota de 10% din profitul net anual realizat de pârâtă, egală cu suma de
12.072 lei pe anii 2006, 2007.
Apoi, chiar dacă s-ar indica numai procentul, obiectul cererii, prin prisma dispozițiilor art.112 C.proc.civ., este determinat, iar echivalentul în lei este determinabil conform art.372/1 C.proc.civ.
Excepția prematurității acțiunii a fost, de asemenea, respinsă, reținându-se că este adevărat că nu au avut loc negocieri între patronat și sindicat pentru stabilirea modalității concrete de acordare a acestei cote, precum și a condițiilor de diferențiere între salariați, dar această situație nu înlătură natura dreptului solicitat ca fiind derivat din raportul juridic de muncă.
În cadrul raportului juridic, raportat la relațiile cu sindicatul, pârâta, în calitate de patron-angajator se păstrează pe o poziție privilegiată, dacă nu chiar dominantă, având în vedere posibilitățile materiale și decizionale de care dispune.
Ținând cont de această situație, pârâta era obligată să inițieze negocierile pentru executarea propriei obligații de plată a cotei părți din profit asumată prin CCM la nivel de unitate, nu să amâne negocierile pentru ca apoi să invoce încetarea efectelor juridice prin ajungerea la termen a C.
În legătură cu excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art.1 alin.2 din
Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Instanța judecătorească este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris. Regula este că prescripția extinctivă începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Atât în acțiunea introductivă, cât și ulterior în ședința publică din data de (...), reclamantul a precizat că dreptul la acțiune se naște la data de
31 decembrie pentru anul respectiv.
În cauză, dreptul la acțiune a început să curgă la 31 decembrie 2005, astfel că față de data înregistrării cauzei, acțiunea pentru dreptul la participare la profitul net aferent anului 2005 este prescris, fiind respins ca atare.
Dreptul de participare a salariaților în cotă parte la profitul net este indiscutabil legat de raportul juridic de muncă, astfel că este asimilat drepturilor salariale, de unde se constată că sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c Codul muncii, care prevăd că termenul de prescripție este de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune și nu dispozițiile art.283 alin.1 lit. e Codul muncii.
Raportul de muncă ia naștere, ca regulă, prin încheierea unui contract individual de muncă și cuprinde obligațiile părților, angajat și angajator, prestarea unei activități de către angajat în folosul angajatorului și contraprestația acestuia constând în plata drepturilor salariale indiferent de forma lor, contravine prin contractul individual de muncă și contractul colectiv de muncă.
Executarea de către o parte a prestației stabilite constituie cauza juridică pentru a solicita celeilalte părți executarea contraprestației.
În adevăr, contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii
2005-2006, apoi pe anii 2007-2010, la art.42 alin. lit. a s-a reglementat adaosul la salariul de bază reprezentând cotă parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome.
Această clauză a fost preluată de societatea pârâtă în contractul colectiv de muncă, precizându-se la art.139 că cota de participare a salariaților la profitul anual, modalitatea convenită de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P.
Așa cum s-a arătat mai sus cu ocazia motivării excepției prematurității, societatea pârâtă nu se poate preleva de propria culpă pentru neînceperea negocierilor în vederea determinării modalității concrete de acordare a cotei-părți din profit.
Clauzele contractului colectiv de muncă sunt obligatorii pentru părțile contractante, așa cum s-a stabilit prin L. nr.130/1966 privind contractul colectiv de muncă.
T., dispozițiile art.243 din Codul muncii prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie.
Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. P. S., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției prematurității acțiunii; pe fondul cauzei, respingerii în întregime a acțiunii reclamantului ca nefondată, iar în subsidiar, diminuarea valorii cuantumului sumelor la plata cărora a fost obligată, cu cheltuieli de judecată (onorariu avocațial -
714 lei).
În motivarea recursului, invocându-se prevederile art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, se arată că hotărârea atacată este nelegală prin prisma respingerii exceptiei prematuritătii acțiunii, raportat la prevederile art. 41 alin. 2 lit. a) și art. 41 alin 3 din CCM unic la nivel national pe anii 2005-
2006 și art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anul 2006
Un prim aspect de nelegalitate vizează faptul că instanța de fond, deși a arătat în considerentele hotărârii atacate motivele de fapt pentru care urmează să respingă excepția prematurității acțiunii, nu a indicat care sunt temeiurile de drept care ar sta la baza unei asemenea decizii. În plus, în dispozitivul Sentinței civile nr. 1015/(...) instanța de fond nu s-a pronunțat în ceea ce privește această excepție invocată de pârâtă.
Al doilea aspect de nelegalitate, invocat din prisma excepției prematurității acțiunii, vizează motivarea din considerentele hotărârii princare instanța de fond a înțeles "să indice" respingerea excepției invocate. Astfel, cu toate că instanța de fond recunoaște inexistenta negocierilor dintre sindicat și patronat privind stabilirea concretă a acordării cotei-parte din profitul societății, aceasta consideră că lipsa negocierilor este imputabilă exclusiv acesteia din urmă.
Această motivare este una pur subiectivă, nefiind întemeiată pe nici o prevedere legală expresă. Consideră că instanța de fond a aplicat greșit atât prevederile invocate anterior, cât și dispozițiile art. 3 alin. 6 din L. nr.
130/1996.
Arată recurenta că art. 139 din CCM la nivel de unitate pe anul 2006 a fost încheiat sub condiție suspensivă, dreptul pretins de reclamant fiind condiționat de îndeplinirea a 4 condiții suspensive și subsecvente: a) existenta negocierilor între F. și pârâtă pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare - condiție prevăzută de CCM la nivel național și reluată în CCM la nivel de unitate; b) existența unui acord între F. și pârâtă încheiat ca urmare a negocierilor de la punctul (a) care să concretizeze exact cuantumul acestui drept (cota parte de profit), precum și condițiile de acordare; c) aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului sau repartizării acestuia, în urma propunerii făcute de directorat și consiliul de supraveghere, așa cum rezultă din art. 1535 din L. nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din L. nr. 31/1990; d) existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea din profitul brut al societății a tuturor cheltuielile utile ale acesteia, precum și cota destinată fondului de rezervă.
Pe fondul cauzei, cu luarea în considerare și a prev. art. 3041 C.pr.civ., consideră că hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele motive:
Având în vedere caracteristicile specifice acestui drept se impune ca acțiunea reclamantului să fie respinsă întrucât nu s-au îndeplinit trei dintre condițiile suspensive care afectează nașterea pretinsului drept al reclamantului, și anume: existența negocierilor, existența unui acord și aprobarea AGA; aceste condiții nu se mai pot îndeplini expirând termenele în care acestea pot fi îndeplinite; pretinsul drept al reclamantului nu există;
În plus subliniază că legiuitorul prin însăși reglementarea inițială a acestui drept (L. nr. 31/1990, ulterior modificată prin L. nr. 1.) a dorit să prevadă o opțiune a angajatorului (exprimată prin voința acționarilor în Actul Constitutiv/AGA) de a recompensa salariații prin distribuirea unei cote de profit către aceștia (evident în condițiile existenței profitului într-un anumit an) și, în nici un moment, nu a dorit să instituie o obligație în acest sens.
Această intenție a legiuitorului transpare și din prevederile Contractul colectiv de muncă unic la nivel național care prevede opțiunile angajatorului: de a acorda salariaților o cotă de până la 10% din profit, de a diminua procentul menționat mai sus și chiar, de a anula acest drept.
O concluzie contrară ar determina o încălcarea dreptului de proprietate privată, profitul net fiind cuvenit exclusiv acționarilor, iar asupra destinației acestuia neputându-se dispune decât prin hotărâre AGA dată în condițiile respectării legislației privind dreptul acționarilor. L. nr. 31/1990 cere ca adunarea generală a acționarilor să hotărască asupra modului de repartizare a profitului net (art. 194 alin. 1 lit. a).
Atributul exclusiv al AGA de a decide asupra oportunității acordării acestui drept salariaților derivă inclusiv din caracterul preponderent comercial al acestuia; acest drept este specific economiei de piață având cascop final creșterea profitului. Prin motivarea salariaților a căror activitate are un efect direct asupra producerii de profit (însăși Contractul colectiv de muncă la nivel național permite stabilirea "unor condiții de diferențiere") se obține cointeresarea acestora la obținerea de profit și în final creșterea acestuia (creștere care profită de fapt acționarilor). În mod eronat instanța percepe acest drept ca un ajutor social ori drept pur salarial.
Neexistând o obligație legală a angajatorului de a acorda acest drept, ci numai o opțiune, nu se poate reține nici culpa acestuia în neinițierea negocierilor.
În plus, în lipsa unei obligații legale și a culpei, instanța nu-și poate aroga dreptul de a stabili cuantumul acestei cote și de a se substitui voinței
AGA de a decide asupra oportunității de a acorda sau nu acest drept.
În subsidiar, în cazul nu vor fi reținute apărările de mai sus, solicită modificarea în parte sentința recurate, în sensul diminuării sumelor la plata cărora a fost obligată recurenta și să se rețină caracterul brut al acestora.
Intimatul reclamant, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nua depus la dosarul cauzei întâmpinare.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursul este fondat, având în vedere următoareleconsiderente:
În ceea ce privește criticile aduse hotărârii atacate referitoare la soluționarea excepției prematurității, Curtea constată că deși soluția dată asupra acesteia nu a fost menționată în dispozitivul hotărârii atacate, totuși instanța de fond a procedat la analizarea acesteia concluzionând în sensul că se impune respingerea excepției.
Curtea mai reține faptul că argumentul pe care se întemeiază excepția prematurității, respectiv imposibilitatea acordării cotei de profit anterior desfășurării negocierilor între patronat și sindicat, constituie însăși esența fondului litigiului dedus judecății, apărările pe care se sprijină excepția fiind indisolubil legate de fondul litigiului, fără a putea fi considerate ca specifice unei veritabile excepții de prematuritate, astfel încât Curtea le va integra în contextul analizei criticilor vizând fondul litigiului.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art. 42 alin. 2 lit. a din Contractul
Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „alte venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie o condiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a cărorrealizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
În acest sens, Curtea reține că art. 41 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006, și respectiv art. 42 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, enumeră categoriile de venituri care pot fi acordate salariaților în mod distinct de salariu, cum ar fi adaosul de acord, premii, tichete de masă, tichete cadou, tichete de creșă
(prevăzut de articolele anterioare), fără a reglementa în mod expres cota de participare la profit ca un drept al angajatului, precum în cazul menționat anterior al salariului.
De asemenea, alin. 3 al art. 41 (respectiv al art. 42) din Contractele
Colective de M. unice la nivel național menționate confirmă caracterul facultativ al venitului în litigiu prin instituirea expresă a posibilității ca prin negocierile purtate la nivel de unitate pentru încheierea contractului colectiv de muncă să se stabilească nu numai diferențierea participării la profit, dar și diminuarea sau anularea participării la profit, ceea ce are semnificația că acest venit nu este un drept la care salariatul să nu poată renunța, conform art. 38 C. muncii, ci doar o facilitate care se poate concretiza în anumite situații.
Prin urmare, datorită caracterului suplimentar față de salariu, cota de participare la profit nu reprezintă un drept pur și simplu, neafectat de modalități și înzestrat prin sine însuși cu forță obligatorie în raport cu angajatorul, putând fi calificată ca un drept doar în cazul în care angajatorul consimte să-și asume prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate o obligație corelativă în condițiile reglementate prin art.183 alin. 4 și 5 din L. nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care impun necesitatea aprobării participării la profit de către adunarea generală extraordinară.
Imposibilitatea calificării ca drept neafectat de modalități a venitului pretins prin acțiune îl lipsește de protecția art. 165 din Codul muncii privind interdicția renunțării la drepturile salariale, care au ca premisă recunoașterea legală sau prin acorduri colective a unui drept salarial.
Curtea nu poate reține considerentele instanței de fond în sensul că, invocând inexistența negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare a cotei de profit în justificarea neacordării acestei cote de participare la profit, angajatorul își invocă propria culpă.
Aceasta întrucât art. 3 alin 5 din L. nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește într-adevăr faptul că inițiativa aparține patronului, însă la alin. 6 se prevede că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are loc la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, născut.
Așa cum se observă, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a preluat formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național pe anii
2005-2006) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării lafondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților. Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
Pe de altă parte, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din L. nr.
130/1996 citate mai sus, astfel că nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamanților, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de aceștia, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional.
Nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nicireclamantul prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit
și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul Codului muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice, s-au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază recursul ca fiind fondat, astfel că în temeiul art. 312 alin.1-3 cod proc. civ., recursul urmează a fi admis cu consecința modificării în parte a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului. T. va fi înlăturată obligația pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată. Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.
În temeiul dispozițiilor art. 274 c.pr.civ. intimatul O. D. va fi obligat să plătească recurentei suma de 714 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta S. O. P. S. împotriva sentinței civile nr. 1015 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul O. D. împotriva pârâtei S. O. P. S.
Înlătură obligația pârâtei de la plata cheltuielilor de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
Obligă pe intimatul O. D. să plătească recurentei suma de 714 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 26 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G. L. T.
GREFIER G . C.
Red.GLT/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: A.B./M.K.
| ← Decizia civilă nr. 2150/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 135/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
