Decizia civilă nr. 2950/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2950/R/2011
Ședința septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : D. G.
JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : L. D.
G. : C. M.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul declarat de pârâta SC T. T. S. împotriva sentinței civile nr. 296 din 08 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe reclamantul intimat F. V., având ca obiect drepturi bănești.
Se constată că în cursul acestei zile de 12 septembrie 2011, reclamantul intimat a depus la dosar concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 05 septembrie 2011, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A :
În urma deliberării, reține că la data de (...), prin sentința civilă nr. 2., pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), s-a admis în parte cerereaformulată de reclamantul F. V., împotriva pârâtei S. T. T. S. B. M., fiind obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 2606 E., în echivalentul în lei la data plății, reprezentând drepturi bănești restante aferente perioadei (...) - (...); s-a respins cererea reclamantului pentru diferența de 444 E. pretinsă.
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională împotriva reclamantului pârât reconvențional, fiind obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Soluția menționată se fundamentează pe următoarele considerente:
Contractul individual de muncă este un contract consensual, simplul acord de voință al părților, neînsoțit de nici un fel de formă, fiind suficient pentru formarea valabilă a contractului.
Pârâta a confirmat susținerile reclamantului potrivit cărora între părți a existat un raport de muncă, iar contractul individual de muncă depus la filele 50 -
51 dosar, nesemnat de reclamant, dar însușit de pârâtă prin semnătură și ștampilă, face contra acesteia dovada acordului de voințe dintre părți, dar și al datei începerii activității -(...)9.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins că, pentru deplasările în străinătate, părțile au negociat ca și indemnizație de delegare și contravaloare a muncii prestate, suma de 10 E. km, iar prin răspunsul la interogatoriu pârâta a recunoscut această înțelegere.
Însă, din cuprinsul foii de parcurs nr. 165/(...) rezultă că la plecarea reclamantului în cursă, autovehiculul (...) -(...) indica un kilometraj de 4., iar la sosire 8., rezultând un nr. de 3. kilometri efectuați.
Pârâta, căreia îi revenea sarcina probei conform art. 287 Codul muncii, a depus la dosar un desfășurător al transporturilor executate de reclamant cu autovehiculul (...) -(...), din care reiese că acesta ar fi efectuat 32.247 km în curse externe. Însă, acest desfășurător nu cuprinde toate cursele evidențiate de CMR- urile de care se prevalează reclamantul (de exemplu, cursa cu destinația Luton, Anglia, CMR din (...), cea cu destinația Bedfordshire, Anglia, CMR (...)) astfel încât instanța apreciază că înscrisul nu face proba contrară foii de parcurs 165/(...) .
În consecință, instanța a constatat că reclamantul a efectuat un nr. de
34563,1 km pentru care era îndreptățit să primească, potrivit convenției dintre părți, 3456 E. (34563,1 km (...)O/100 Km).
Reclamantul a recunoscut că din această sumă i s-au achitat 1850 E. și, în consecință, instanța a admis în parte cererea reclamantului, obligând pârâta să-i plătească acestuia diferența de 2606 E., constatând că pârâta nu a făcut dovada achitării ei și respingând restul pretențiilor celui dintâi ca nefondate.
În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța a reținut din depozițiile martorilor audiați că reclamantul a abandonat autovehiculul cap tractor cu remorcă încărcat cu marfă în I., însă pârâta nu a dovedit prejudiciul cert care i s-a cauzat prin această încălcare a îndatoririlor de serviciu de către reclamant.
Pârâta nu a probat nici întârzierea predării mărfii către destinatar, nici penalitățile care pretinde că i-au fost percepute, nici întârzierea preluării următoarei comenzi planificate.
De altfel, nici unul din martorii audiați nu a confirmat că reclamantul ar fi trebuit să preia o nouă comandă, ci, dimpotrivă, au relatat că șoferii se întorceau acasă, fiind ajunul Crăciunului.
Martorul Toma A., conducător auto al unui microbuz al pârâtei, a arătat chiar că era însărcinat să aducă în țară, din E.pa, șoferii firmei.
Ca urmare, instanța a respins cererea reconvențională formulată de pârâta- reclamantă reconvențională S. T. T. S. împotriva reclamantului pârât reconvențional, ca neîntemeiată.
Reținând culpa procesuală a pârâtei, în temeiul art. 274 C.pr.civ., aceasta a fost obligată să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată proporțional cu pretențiile admise, suma de 900 lei, reprezentând onorariu avocațial.
În termen legal, a declarat recurs pârâta SC T. T. S., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii introductivede instanță și admiterii cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta critică reținerile referitoare la distanța efectivă parcursă de către reclamantul intimat, sens în care subliniază că acesta a efectuat un nr. de 32.247 km în curse externe, dar cu toate acestea, fără a avea o justificare legală, instanța de fond a considerat că a efectuat un nr. de 34563,1 km. Mai mult, societatea recurentă nu a angajat și implicit nici nu a efectuat niciodată curse cu destinația Anglia.
Nelegalitatea sentinței rezidă și din faptul că intimatul-reclamant a recunoscut că din presupusa sumă restantă, recurenta-pârâta i-a achitat 1850 E., și totuși instanța a dispus obligarea acesteia la plata diferenței de 2606 E., aceasta în condițiile în care diferența dintre 3456 E. (suma la care instanța de fond consideră că ar fi îndreptățit reclamantul) și 1850 E. (sumă pe care intimatul- reclamant a recunoscut că a primit-o) este de 1606 E.
Recurenta învederează că nu are nicio restanță de plată față de intimat, deoarece pentru activitatea prestată acesta a fost remunerat integral.
De altfel, reclamantul este cel care datorează despăgubiri societății ca urmare a prejudiciilor provocate prin abandonarea în I. a autocamionului pe care îl conducea și, implicit, a încărcăturii. Această situație a determinat o întârziere lalivrare de câteva zile, societatea recurentă fiind obligată să plătească penalizări totale de 4000 euro.
În drept, recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 299 și următoarele din
Codul de procedură civilă.
Cauza a fost lăsată în pronunțare la termenul din (...). Constatând cu ocazia deliberării că sunt necesare o serie de lămuriri, precum și pentru a pune în discuție incidența interdicției enunțate de dispozițiile art. 8 al. 1 pct. 11 din O.G. nr.
37/2007, Curtea a repus cauza pe rol, fiind stabilit termen de judecată pentru (...).
Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul reclamant F. V. a solicitat, în principal, respingerea ca nefondat a recursului și menținerea în întregime a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În susținerea solicitării principale, reclamantul intimat învederează că interdicția reglementată de prevederile art. 8 al. 1 pct. 11 din OG nr. 3. nu este incidenta speței deduse judecății, atât din punct de vedere al raportului dintre dreptul comunitar și dreptul intern cât și din punctul de vedere al naturii sumelor solicitate, respectiv al documentelor depuse în probațiune ce emană de la recurenta.
Arată că art. 8 al. 1 pct. 11 din OG nr. 3. a transpus în legislația internă prevederile art. 10 al. 1 din R.ul CE nr. 5. al Parlamentului E.pean, însă această transpunere nu este una fidelă, în contextul în care norma internă omite să preia și condițiile în care operează interdicția instituită de R., respectiv, omite să precizeze că interdicția de a fi remunerați conducătorii auto în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea de mărfuri transportate operează doar în măsura în care, printr-o astfel de modalitate de determinare a remunerației conducătorilor auto se periclitează siguranța rutieră și/sau se încurajează.
Dată fiind această omisiune și având în vedere și dispozițiile art. 148 din constituția României, în cauză se impune să se facă aplicarea art. 10 al. 1 din R..
În prezenta speță nu există nici un act prin care autoritățile naționale competente ori cele din statele membre ale UE să fi constatat în privința activității desfășurate de către intimatul reclamant o încălcare a R. în ceea ce privește clauza privind plata sumei de 10 E. km parcurși cu titlu de diurnă, împrejurare în care interdicția prevăzută de art. 8 al. 1 pct. 11 din OG 3. nu este efectivă și, totodată, nu va putea fi reținută în situația dedusă judecății.
Inaplicabilitatea interdicției prevăzute de art. 8 al. 1 pct. 11 din OG 3., în ceea ce privește activitatea desfășurată de către intimatul reclamant, rezultă fără dubii din chiar conținutul documentelor emanate de la societatea recurentă, care au fost emise în conformitate cu prevederile R. ale căror dispoziții au fost transpuse în legislația națională de OG 3..
Astfel, potrivit înscrisului intitulat Certificat de desfășurare a activității în conformitate cu R.ul (CE) nr. 5. sau cu Acordul european privind munca echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale (AETR) (Certificatul, în referințele ce urmează - Anexa 2), emis de către societatea recurentă sub nr. 265 din (...) (fila 4 dosar fond), se atestă că intimatul-reclamant conducea un vehicul exclus din domeniul de aplicare a R. (a se vedea pct. 15 din Certificat).
De altfel, interdicția menționată privește exclusiv salariul, iar nu diurna. Or, în cazul reclamantului salariul constă într-o sumă fixă de 1050 lei, iar diurna, conform contractului colectiv la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, a fost negociată la suma de 10 E. km parcurși.
În ceea ce privește critica formulată de către societatea recurentă privitor la greșeala de calcul a instanței de judecată, reclamantul intimat menționează că este lipsită de interes, atâta vreme cât aceasta eroare de calcul a fost corectată prinîncheierea C. de consiliu din data de (...) a T.ui M., suma acordată în favoarea intimatului reclamant fiind aceea de 1606 E.
Încheierea de îndreptarea a erorii materiale, parte integrantă din hotărârea recurată, a intrat în puterea lucrului judecat, aceasta nefiind recurată în termen legal de către societatea recurentă, situație în care recursul acesteia nu mai poate fi susținut prin prisma greșelii de calcul ce a fost deja îndreptată în mod irevocabil.
Nici una din probele administrate nu confirmă pretențiile formulate de către societatea recurentă prin cererea reconvențională.
Referitor la soluția subsidiară de casare, reclamantul intimat arată că în măsura în care se va aprecia ca fiind incidente în cauză prevederile art. 8 al. 1 pct.
11 din OG 3., determinarea drepturilor ce urmează a-i fi acordate se va face prin raportare la noile temeiuri de drept, aspect care însă, nu se poate realiza în mod direct în calea de atac a recursului, pentru a nu-l priva de un grad de jurisdicție, această operațiune trebuind a fi realizată în mod necesar de către instanța de fond, pentru a-i da posibilitatea de a propune probe în noul cadrul procesual stabilit prin dispozițiile de casare.
Numai în acest mod se asigură dreptul la apărare și totodată dreptul la un proces echitabil prin garantarea dublului grad de jurisdicție.
În probațiune s-au depus înscrisuri.
Recursul este parțial fondat.
Potrivit art. 57 al. 6 din Codul Muncii, în situația în care o clauza a unui contract individual de muncă este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de munca aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri.
Curtea apreciază că norma legală evocată este incidentă în cauza dedusă judecății, prin prisma faptului că prin contractul individual de muncă intervenit între părți s-a inserat și clauza potrivit căreia plata reclamantului intimat, în calitate de salariat al societății recurente, se va face în raport de distanța efectiv parcursă de acesta.
Nulitatea acestei clauze rezidă din încălcarea dispozițiilor art. 8 al. 1 pct. 11 din OUG nr. 37/2007, care statuează că, constituie contravenție acordarea de către întreprindere/operatorul de transport rutier a unor plăți conducătorilor auto, chiar și sub formă de bonificații sau prime, în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea de mărfuri transportată.
De menționat este faptul că OUG nr. 37/2007 stabilește cadrul de aplicare a regulilor privind perioadele de conducere, pauzele și perioadele de odihnă ale conducătorilor auto care efectuează operațiuni de transport rutier ce fac obiectul R. Parlamentului E.pean și al Consiliului (CE) nr. 5. de armonizare a anumitor dispoziții din domeniul social privind transportul rutier și amendare a R. Consiliului (CEE) nr. 3.821/85 și R. Consiliului (CE) nr. 2.135/98 și abrogare a R. Consiliului (CEE) nr. 3.820/85 sau operațiuni de transport rutier care fac obiectul Acordului european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale (AETR).
În sensul menționat sunt și dispozițiile art. 10 al. 1 din R.ul Parlamentului
E.pean și al Consiliului nr. 5. care instituie aceeași interdicție, stabilind că „se interzice întreprinderilor de transport să remunereze conducătorii auto salariați sau care sunt puși la dispoziția lor în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea de mărfuri transportată, chiar și sub forme de prime sau majorări salariale, în cazul în care o asemenea remunerare este de natură să pericliteze siguranța rutieră și/sau să încurajeze încălcarea regulamentului";.
Având în vedere dispozițiile art. 148 din Constituția României, Ordonanța nr.
37/2007 trebuie interpretată prin prisma dispozițiilor R.. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 249 din TCE regulamentul menționat, ca act comunitar, este obligatoriu în toate elementele și se aplică direct în fiecare stat membru. Cu alte cuvinte, regulamentele comunitare devin imediat parte a dreptului intern al statelor membre, deci inclusiv a României.
Din modul de reglementare, rezultă intenția legiuitorului intern, respectiv comunitar, de a asigura securitatea rutieră care ar putea fi periclitată în condițiile în care conducătorii auto ar efectua transporturi cu încălcarea perioadelor legale de odihnă.
Nu prezintă relevanță faptul că în cazul reclamantului intimat plata în funcție de distanța parcursă privește diurna, iar nu salariul efectiv care constă într-o sumă fixă de 1050 lei brut, întrucât legiuitorul nu face nici o distincție între modalitățile de remunerare, esențial fiind ca aceasta să se facă în raport de distanța parcursă.
Sunt lipsite de eficiență juridică și mențiunile cuprinse în certificatul de desfășurare a activității, emis de către societatea recurentă sub nr. 265 din (...), prin care se atestă că reclamantul intimat conducea un autovehicul exclus din domeniul de aplicare a R. nr. 5., aceasta deoarece societatea recurentă nu a făcut dovada că deține vreun înscris eliberat de autoritățile competente în materie care să confirme acest aspect.
Așadar, clauza privind plata către reclamantul intimat a diurnei în funcție de distanța efectiv parcursă este lovită de nulitate absolută, întrucât încalcă o normă imperativă, nulitate care însă nu poate fi asanată, ci doar constatată. Astfel, prin prisma dispozițiilor art. 57 al. 6 din Codul Muncii, această clauză este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau edictate de contractul colectiv de muncă aplicabil, care conturează regimul juridic al acordării drepturilor de diurnă personalului
(conducători auto) încadrat pe ramura de activitate transporturi.
Raportat la aspectele constatate, Curtea apreciază că prima instanță a soluționat cererea în pretenții referitoare la plata drepturilor bănești aferente perioadei (...) - (...), fără a cerceta fondul cauzei.
Or, în acest context, în conformitate cu art. 312 al. 1, 3 Cod de procedură civilă, soluția ce se impune este aceea a casării parțiale a sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea soluționării pe fond a acestei cereri.
În conformitate cu art. 315 Cod de procedură civilă și având în vedere incidența dispozițiilor art. 8 al. 1 pct. 11 din OUG nr. 37/2007 , T. va stabili regimului juridic aplicabil pretențiilor formulate de către reclamantul intimat, respectiv natura juridică a acestora.
În ceea ce privește celelalte motive de recurs formulate de către societatea recurentă, Curtea le găsește neîntemeiate, astfel că va menține soluția primei instanțe, constatând că sub acest aspect sentința este legală și temeinică.
Criticile privitoare la eroarea materială din cuprinsul sentinței privitoare la contravaloare diurnei sunt lipsite de interes ca urmare a faptului că prin încheierea camerei de consiliu din (...) a T.ui M. , s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de către societatea recurentă, astfel că valoarea diurnei a fost trecută ca fiind 1606 euro(f. 103 dosar fond). Încheierea menționată a devenit irevocabilă ca urmare a neexercitării căilor de atac de către nici una din părți, intrând astfel în puterea lucrului judecat.
Sub aspectul cererii reconvenționale, Curtea apreciază că în mod corect a reținut prima instanță că societatea recurentă nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii patrimoniale, în sensul art. 270 din Codul
Muncii.
Deși, în opinia societății recurente reclamantul intimat i-a produs un prejudiciu de 4000 E., iar acesta trebuie să fie obligat să îl repare, probatoriul administrat în cauză nu confirmă aceste susțineri.
Astfel, nici unul dintre martorii audiați în cauză, inclusiv cei propuși de către societatea recurentă, nu au indicat împrejurarea ca livrarea încărcăturii s-ar fi efectuat cu întârziere și nici că s-a efectuat de către societatea recurentă în favoarea beneficiarilor transportului o plată în cuantum de 4.000 E., cu titlu de daune interese.
Nici documentația existentă la dosar nu converge în sensul arătat. De altfel, societatea recurentă nu a depus nici un document înregistrat în contabilitatea proprie care să ateste o astfel de plată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată pretinse de părți, Curtea nu va dispune asupra acestora ca urmare a casării parțiale a sentinței atacate, acestea urmând a fi stabilite în urma rejudecării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de pârâta SC T. T. S. împotriva sentinței civile numărul 296 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o casează în parte și, în consecință, trimite spre rejudecare primei instanțe cererea formulată de reclamantul F. V. în contradictoriu cu pârâta SC T. T. S.
Menține dispoziția de respingere a cererii reconvenționale.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. D. G. S. D. L. D. C. M.
Red. /dact./ DG;
3 ex./(...);
Jud.fond: B.G.
| ← Decizia civilă nr. 2674/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2166/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
