Decizia civilă nr. 2956/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2956/R/2011
Ședința publică din data de 13 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : I.A T.
JUDECĂTOR : D. C. G.
JUDECĂTOR : C. M.
GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de P. M. B. împotriva sentinței civile NR. 4. din 21 martie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe intimatul P. I., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești
- diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că recurenta a transmis prin fax la dosar, în ședința publică de azi, un script prin care solicită judecata cauzei în lipsa reprezentantului de la dezbateri.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4. din (...) pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. municipiului B. invocată de pârâtă.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul P.
I., împotriva pârâtei P. municipiului B., reclamantul fiind obligat să plătească pârâtei suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Examinând, cu prioritate, conform art. 137 C.proc.civ., excepția lipsei calității procesuale pasive tribunalul a reținut că aceasta nu este întemeiată.
Este adevărat că potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, republicată, personalitatea juridică aparține unităților administrativ-teritoriale, adică orașelor, comunelor, municipiilor. T., conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, republicată, primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă, fiind aparatul de specialitate al primarului.
Însă, este de observat faptul că pretențiile reclamantei s-au îndreptat împotriva angajatorului. Or, angajator este P. municipiului B., aspect reieșit din răspunsul la adresa formulată și din contractul individual de muncă atașat, situație în care această entitate ce are organe proprii de conducere, pârâta justifică legitimare procesuală pasivă, în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 2 Cod procedură civilă. Întrucât acestei entități i s-a recunoscut dreptul să încheie contract individual de muncă, aceasta justifică legitimare procesuală pasivă în cauzele în care este chemată în judecată în calitate de angajator.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul/a este angajat/ă a pârâtei pe postul de paznic, conform contractului individual de muncă, actului adițional la acesta și celorlalte înscrisuri depuse, activitatea sa fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar, iar pârâta a pus în aplicare prevederile legii nr.118/2010 privind reducerea salariilor cu 25% pentru perioada (...) - (...).
Prin acțiunea formulată, reclamantul/a a înțeles să solicite plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă cu începere de la data introducerii acțiunii, deci și pentru viitor. Față de obiectul sesizării, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale atât din perspectiva Legii nr. 118/2010 aplicabilă pe perioada (...) - (...), cât și din perspectiva Legii nr. 285/2010, aplicabilă pe întreg anul 2011.
Prin art. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariului reclamantului, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a observat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamant cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a impuspentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din Convenția europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 118/2010, dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c Codul muncii invocată expres de reclamant/ă ca temei juridic al acțiunii, tribunalul observă că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractulcolectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
În baza considerentelor anterior evocate, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, iar pârâta în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din Legea nr. 118/2010 pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamant/ă.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă a fost obligat reclamantul/a să plătească pârâtei suma de 310 lei cheltuieli de judecată reprezentând jumătate din onorariul avocațial potrivit înscrisului justificativ atașat la dosar, deoarece față de soluția adoptată privind fondul cauzei reclamantul/a este în culpă procesuală. S-a acordat doar jumătate din contravaloarea onorariului avocațial întrucât, pe de o parte, excepția invocată de pârâtă a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta constituind apărarea principală a acesteia, iar pe de altă parte, suma la plata căreia fost obligat reclamantul/a este rezonabilă ținând cont de obiectul litigiului și de apărările invocate prin întâmpinare cu privire la fondul cauzei ce au fost destul de concise.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta P. M. B. solicitândmodificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivare pârâta a arătat că prima instanță, cu toate că a respins acțiunea, a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în mod nejustificat, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art.274 pct.1 și 3 C.pr.civ.
Instanța de fond nu era îndreptățită să reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul său, care are ca finalitate, prestarea asistenței juridice, respectiv plata onorariului și, eventual, a altor cheltuieli.
Conform dispozițiilor art.30 din Legea nr.51/1995, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar în conformitate cu art. 94 alin. 2 și 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabilește prin negociere, fiind totodată exclusă obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul său.
De asemenea, în art. 95 din statut s-a stabilit că reclamațiile și contestațiile privind onorariile și cheltuielile făcute în interesul clientului se soluționează potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, adică de consiliul baroului, deciziile acesteia putând fi atacate prin plângere la C. permanentă, a cărei soluție este definitivă.
Faptul că avocatul a determinat, exclusiv în limitele prerogativelor legale și statutare ale profesiei, soluționarea cererii „la numai doua termene"; nu reprezintă un motiv de reducere a onorariului, diligența profesională a apărătorului pârâtei conducând la soluționarea cererii într-un timp scurt.
Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al textuluimenționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă aceasta împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
T. de lege menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat T. face referire și la „. onorariilor minimale";, care nu mai există în prezent, trimiterea fiind astfel superfluă.
Art.274 alin.3 C.pr.civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului pârâta ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
În speță onorariul apărătorului pârâtului, recurent de față, a fost de 500 lei, plus TVA 120 lei, în total 620 lei conform dovezilor depuse la dosar, iar instanța l-a redus considerându-l ca nepotrivit și fără ca instanța să motiveze care a fost valoarea la care s-a raportat și fără a lua în calcul munca avocatului.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat";.
Prima instanță, acordând pârâtei recurente jumătate din suma plătită pentru onorariul avocațial, a procedat la aplicarea corectă a dispozițiilor legale anterior menționate, prin raportare la apărările formulate în conținutul întâmpinării și proporția în care acestea au fost luate în considerare față de soluția pronunțată în cauză.
Astfel, prima instanță a avut în vedere, pe de o parte, faptul că apărările pârâtei recurente cuprinse în întâmpinarea formulată prin avocat, s-au axat în principal pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, excepție respinsă de instanță iar, pe de altă parte, s-a avut în vedere complexitatea muncii depusă de avocat raportat la apărările formulate, obiectul cauzei precum și faptul că aceasta face parte din categoria unor cauze repetitive în care pârâta-recurentă a fost reprezentată de același avocat, apărările raportat la obiectul acestor cauze fiind identice.
Nu se poate considera că prin acordarea proporțională a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial, s-ar aduce atingere efectelor juridiceinter partes ale contractului de asistență judiciară încheiat între primăriaunității administrativ teritoriale în litigiu și apărătorul ales al acesteia pentru reprezentarea intereselor sale în instanță, în cauză fiind în discuție în ce măsură partea căzută în pretenții poate fi obligată la suportarea acestora, or, o astfel de obligație poate fi stabilită ținând seama de prevederile art. 274
C.pr.civ., precum și de criteriile la care fac referire dispozițiile cuprinse în
Statutul profesiei de avocat la care însăși recurenta face trimitere.
Prin urmare motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9
C.pr.civ., se găsesc a fi nefondate.
Referitor la motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și 8 C.pr.civ., se constată că indicarea acestora de către recurentă este pur formală, în dezvoltarea motivelor de recurs neregăsindu-se critici care să poată fi cenzurate prin prisma prevederilor legale invocate. Hotărârea atacată este motivată, motivele sunt pertinente și necontradictorii iar pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată nu s-a făcut ca urmare a interpretării contractului de asistență judiciară, ci prin raportare la prevederile art. 274 C.proc.civ.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 4. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I .A T. D. C. G. C. M.
N. N.
GREFIER R ed.DCG Dact.SzM/2ex.
| ← Decizia civilă nr. 4659/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3515/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
