Decizia civilă nr. 3021/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3021/R/2011
Ședința publică din data de 14 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B. JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. A. împotriva sentinței civile nr. 491 din 21 martie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. C. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B. și chemații în garanție intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. B. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariul
25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, intimații P. și C. Local al M. B. și Ministerul Finanțelor
Publice prin D. G. a F. P. B.-N. au depus la dosarul cauzei întâmpinări.
Instanța, invocă din oficiu, incidența dispozițiilor art. 316 C., raportat la art. 294 C., privitoare la cauza nouă, față de motivele de recurs dezvoltate în susținerea petitului subsidiar.
Constatând că s-a solicitat judecarea în lipsa părților, cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A A supra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr. de mai sus, reclamanta C. A. a chemat în judecată pe pârâții Ș. generală „Ș. cel M. B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B., solicitând instanței obligarea pârâtei de rândul I la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin contracte aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să aloce pârâtului de rândul I fondurile necesare plății sumelor solicitate.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta are calitate de cadru didactic, fiind angajat al pârâtei de ord.1. A mai arătat reclamanta că salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra cărora cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut expres în conținutul contractului, iar S.ul, terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator șisalariat, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului de muncă stabilit contractual este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați
Consideră că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul disp.art.1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile art. 17 din Declarația Universală a D. O. și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care privesc protecția proprietății.
C. s-a pronunțat de nenumărate rânduri, chiar împotriva României, că și dreptul de creanță reprezintă un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la convenție, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi credibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță legitimă de a-l vedea concretizat, indicându-se în acest sens o serie de cauze soluționate de C., respectiv cauzele Rafinăriile Stran și Stratis contra Grecia, Jasiuniene împotriva
Lituaniei, Ouzunis contra Greciei, Șandor împotriva României, Matache împotriva
României, Sabin P.escu împotriva României, V. I. împotriva României, Stere împotriva României, Bock și Palade împotriva României, Driha împotriva
României, Beian împotriva României.
Mai mult, prin hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza M.u & României, C. s- a pronunțat în mod expres că salariile reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol, situație în care salariul la care are dreptul reclamanta în baza contractului individual de muncă reprezintă bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la convenție.
Este îndeplinită și condiția existenței unei ingerințe a unei autorități publice în dreptul la respectarea bunului ce a avut ca efect privarea de bunul în discuție, prin reducerea salariului cu 25% pe o perioadă de 6 luni și lipsirea persoanei de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent producându-se o ingerință ce a avut ca efect privarea de bunul respectiv în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf din art. 1.
În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege și să urmărească o cauză de utilitate publică, iar această condiție semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, ceea ce presupune îndeplinirea a două cerințe, respectiv să existe o lege în sensul C. în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate și legea să îndeplinească mai multe calități impuse de C. în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă.
L. nr. 1. îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil.
Cea de a doua condiție a privării de proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică, iar raportat la expunerea de motive a L. nr. 1., ținând cont de evaluările C. europene se consideră că soluția legislativă reglementată prin art. 1 din lege a fost determinată de apărarea securității naționale, ce nu implică exclusiv securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică, având în vedere situația de criză financiară mondială, în consecință fiind îndeplinită și această condiție a privării de proprietate.
În fine, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, iar acest lucru trebuie socotit îndeplinit atunci când s-a menținut un just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, adică trebuie să existe așadar un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
Pentru a se determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și dacă nu obligă partea să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională, în această privință C. a statuat că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie în mod normal o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Primul protocol decât în împrejurări excepționale (Cauza Regele Greciei împotriva Greciei; Cauza Broniowski împotriva Poloniei).
L. nr. 1. nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate, iar lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica având în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult, cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de guvern pentru a justifica lipsa totală a despăgubirilor.
Reducerea salariului cu 25% și imposibilitatea de a se recupera vreodată sumele aferente acestui procent au dus la ruperea justului echilibru ce trebuie să existe însă protecția proprietății și cerințele interesului general, iar procedându- se în acest fel s-a adus atingere substanței dreptului de proprietate, atingere care în concepția instanței europene este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. c, art. 283 și urm. din
Codul muncii, art. 274 Cod procedură civilă, art. 1 din Protocolul nr. 1 al C. europene a drepturilor omului.
Pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B., prin întâmpinarea depusă la dosar au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
Totodată au formulat cerere de chemare în garanție împotriva M. F. P. B. și
M. E., C., T. și S. B., arătând că se impune obligarea acestora să asigure fondurile necesare plății drepturilor ce formează obiectul acțiunii introductive.
Chematul în garanție M., E., C., T. și S., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a invocat în principal excepția nulității cererii de chemare în garanție și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 491/F/(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr. (...), s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B. invocate de pârâți.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta C. A., împotriva pârâților Ș. generală Ș. cel M. B., P. municipiului B., C. local al municipiului B.
S-a respins ca neîntemeiată excepția nulității cererii de chemare în garanție, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție
Ministerul Finanțelor Publice B.,
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. B.,
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S. B., ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B., C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice B., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. s-a reținut că nu este întemeiată, avându-se în vedere dispozițiile art. 167 din L. nr. 84/1995, republicată, în vigoare la data promovării acțiunii, precum și ale art. 1 alin. 3 și 4 alin. 1 din Hotărârea G. nr.
1618/2009 privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțate din bugetele locale, pe baza standardelor de cost pe elev/preșcolar pentru anul 2010, modificată și completată prin HG nr. 3..
C. local este entitatea căruia unitatea de învățământ îi înaintează proiectul de buget întocmit, cu identificarea tuturor categoriilor de venituri și cheltuieli, finanțate din bugetul local, însoțit de notele de fundamentare, calitate în care aprobă prin hotărâre proiectul de buget.
Prin urmare, primarul, care este ordonator de credite și consiliul local sunt obligate să aloce unității de învățământ sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite cadrelor didactice și celuilalt personal al unității de învățământ.
Aceeași modalitate de finanțare a învățământului preuniversitar este prevăzută și de L. nr. 1., intrată în vigoare la data de 2 februarie 2011, așa cum rezultă din cuprinsul art. 104 alin. 2 lit. a din capitolul VIII intitulat „Finanțarea și baza materială a învățământului preuniversitar";.
Întrucât primarul este ordonator de credite conform art. 63 alin. 4 lit. a din
L. nr. 215/2001, republicată, iar consiliul local răspunde de aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică, s-a constatat că pârâții primarul și consiliul local justifică legitimare procesuală pasivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C.,
T. și S. B. a fost considerată ca fiind întemeiată, avându-se în vedere că potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995, republicată, în vigoare la data promovării acțiunii, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile personalului din învățământ.
S-a reținut că aceleași dispoziții legale se regăsesc și în cuprinsul art. 111 din L. nr. 1., în prezent în vigoare.
Excepția nulității cererii de chemare în garanție a M. F. P. B. a fost respinsă,întrucât din cuprinsul cererii de chemare în garanție rezultă că aceasta se întemeiază în drept pe prevederile art. 60 și urm. C. și se relevă faptul că promovarea ei este justificată pe necesitatea alocării fondurilor necesare plății drepturilor ce formează obiectul acțiunii introductive în ipoteza în care pârâții ar cădea în pretenții.
Chemarea în garanție are ca scop obținerea unei eventuale despăgubiri a pârâtului de către chematul în garanție, pentru prestația la care pârâtul a fost obligat în raport cu reclamantul, în ipoteza admiterii acțiunii principale.
Or, tocmai un astfel de scop a fost motivat în cuprinsul întâmpinării și cererii de chemare în garanție formulate.
Este real faptul că o chemare în garanție nu poate fi admisă în litigiile de muncă, deoarece nu există raporturi de muncă între persoana încadrată în muncă și terțul chemat în garanție.
Î., în prezentul cadru procesual, dat fiind faptul că finanțarea de bază a unității de învățământ se face din fonduri alocate prin bugetul local și nu de la bugetul local, fonduri care vin de la bugetul de stat, reducerea salarială provine de la stat, care astfel nu este un terț față de raportul juridic de muncă, nu se poate susține cu deplin temei o eventuală inadmisibilitate a chemării în garanție.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul
Finanțelor Publice B. a fost respinsă avându-se în vedere că potrivit art. 167 alin.
1 din L. nr. 84/1995, republicată, în vigoare la data promovării prezentei acțiuni, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Finanțarea de bază, în care se includ și cheltuielile de personal (art. 167 alin. lit. a), se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale.
Din cuprinsul textului art. 167 din L. nr. 84/1995, republicată rezultă doar că finanțarea unității de învățământ preuniversitar se face din fonduri alocateprin bugetul local și nu de la bugetul local.
Aceste fonduri necesare finanțării de bază a învățământului preuniversitar vin de la bugetul de stat.
Conform art. 1 alin. 3 din HG nr. 1618/2009 privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, modificată și completată prin HG nr. 3. finanțarea cheltuielilor cu salariile se asigură prin bugetul local din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată. Repartizarea acestor sume pe unități administrativ-teritoriale se face conform art. 3 alin. 3 din HG nr. 1618/2009 prin decizie a directorului Direcției generale a finanțelor publice județene, respectiv a municipiului B.
Or, direcția generală a finanțelor publice nu este altceva decât reprezentantul M. F. P. în teritoriu.
Aceleași dispoziții legale se regăsesc și în cuprinsul art. 104 alin. 2 lit. a, art. 104 alin. 5 din L. nr. 1., legea învățământului, în vigoare la data judecării prezentei cauze.
Analizând pe fond acțiunea formulată și cererea de chemare în garanție a M. F. P. B., tribunalul a reținut faptul că în perioada 1 iulie 2010 - 1 decembrie 2010 și în prezent reclamanta a desfășurat activitate în calitate de profesor în cadrul unității școlare chemate în judecată, conform mențiunilor din carnetul de muncă, activitatea sa fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar.
Prin acțiunea formulată, reclamanta a înțeles să solicite plata drepturilor salariale neacordate ca urmare a reducerii prin lege cu 25% a drepturilor salariale ale personalului bugetar și repunerea sa în situația salarială anterioară lunii iulie 2010.
Prin art. 1 din L. nr. 1., în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantei, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-a diminuat cu 25%, așa cum rezultă din adeverința emisă de unitatea de învățământ, depusă la dosar.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte oriintervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 8. și nr. 8., măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului.
Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia
și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională.
Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în opinia tribunalului o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale.
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a considerat că se impune a analiza dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
discriminarea reclamantei, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatuldin sectorul privat nu s-a putut reține de tribunal, întrucât pentru a exista oîncălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă.
Așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Î., atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar în situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantei și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a opinat că veniturile viitoareconstituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei,
Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei,
Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din (...)), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză, reclamanta nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată a pus-o pe reclamantă în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Referitor la prevederile art. 40 alin. 2 lit. c C. muncii, tribunalul a reținut că această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mai mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Față de soluția respingerii excepțiilor invocate de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice B. și a acțiunii formulate de reclamantă ca fiind neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P. B., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., s-a respins ca neîntemeiată, în temeiul art. 60 C., întrucât pârâții nu au căzut în pretenții.
Totodată, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. B. și în consecință, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva acestuia, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitândmodificarea hotărârii atacate, în principal, în sensul admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial, iar în subsidiar, în sensul admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiv a obligării pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că esența motivării sentinței rezidă în aceea că, în opinia instanței de fond, salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. europene a drepturilor omului.
Menționează recurenta că, pentru motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care a precizat că înțelege să le invoce din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia, nu este de acord cu interpretarea instanței de fond și consideră că dispozițiile convenției trebuie interpretate în sensul susținut de aceasta (respectiv că salariul constituie un bun sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul lui).
În măsura în care dispozițiilor convenției li s-ar da interpretarea pe carereclamanta o susține ca fiind cea corectă, cererea acesteia ar fi întemeiatăintegral și s-ar justifica admiterea prezentului recurs, integral, pentru întreaga perioadă (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010).
Dar, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă. pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie 2010).
Potrivit L. nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor L. nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010), face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Consideră că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
C. puțin sub acest aspect, al considerării legale a unei măsuri dispuse prin retroactivitatea unei legi, hotărârea instanței de fond este nelegală, motiv pentru care recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în modalitatea precizată „în subsidiar";.
În drept, recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C..
Intimatul pârât P. municipiului B. a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui municipiului B. și a C. Local al municipiului B., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și a M. E., C. T. și S.formulată la fondul cauzei.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul chemat în garanție Ministerul F inanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B.-N., a solicitat respingerea recursuluiformulat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile, Curtea reține că acesta estenefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cuverificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.
Recurenta-reclamantă se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o L ege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele: "(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul și-a exprimat expres, prin această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibă scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege.
Sub aspectul susținerilor reclamantei recurente privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și Libertăților
Fundamentale Curtea reține următoarele:
Conform art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și
Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Art.1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C., în lumina jurisprudenței Curții Europene a D. O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr.
1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, fiind analizată de Curtea E. a D. O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E. a D. O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c.
Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al P. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E. a D. O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,
Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza M.u contra României invocată de reclamantă prin cererea introductivă nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în cauza respectivă reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz
„bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
În cauză, Curtea de A. reține că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel cum a reținut și instanța de fond prin D. nr. 8. și 8., Curtea
Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „…de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizeieconomice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din
Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a
D. O.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe dată cererii reclamantei, astfel cum a fost formulată, este temeinică și legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar prin recurs, de admitere în parte a acțiunii, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, Curtea reține că recursul este nefondat întrucât motivarea invocată în susținerea acestei cereri este diferită de cea formulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, prin cererea introductivă reclamanta a investit în mod procedural instanța cu o acțiune având ca obiect acordarea diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă și cele achitate efectiv (respectiv restituirea diferenței de 25% din salariu reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), pentru perioada iulie-decembrie 2010.
În motivarea acțiunii sale reclamanta a invocat în esență, pe de o parte, faptul că S.ul, terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați.
Pe de altă parte, reclamanta a susținut că reducerea salariului în baza art. 1 din L. nr. 1. încalcă prevederile Declarației universale a drepturilor omului și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în ce privește protecția proprietății.
Nici prin acțiunea introductivă și nici prin vreo precizare ulterioarăreclamanta nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor de 25 % reținute din indemnizația de concediu, cu motivarea că „aplicarea dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioarăintrării în vigoare a L. nr. 1."; reprezintă o aplicare retroactivă a dispozițiilor acestei legi.
Drept urmare, o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii direct în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C. raportat la art. 316
C..
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 C. Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, cu consecința menținerii hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E R espinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. A. împotriva sentinței civile nr. 491 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
GREFIER G . C.
Red.GLT/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: G.C F.
| ← Decizia civilă nr. 4822/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 375/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
