Decizia civilă nr. 3023/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3023/R/2011
Ședința publică din data de 14 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B. JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T. Ana M. împotriva sentinței civile nr. 380 din 7 martie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. C. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B. și chemații în garanție intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. B. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariul
25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, intimații P. și C. Local al M. B., Ministerul Finanțelor
Publice prin D. G. a F. P. B.-N. și M. E., C., T. și S. au depus la dosarul cauzei întâmpinări.
Instanța, invocă din oficiu, incidența dispozițiilor art. 316 C., raportat la art. 294 C., privitoare la cauza nouă, față de motivele de recurs dezvoltate în susținerea petitului subsidiar.
Constatând că s-a solicitat judecarea în lipsa părților, cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A A supra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta T. Ana M. a chemat în judecată pârâtele Ș. generală „Ș. C. M., Primăria M. B. și C. Local al mun. B. pentru ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligat pârâtul de rândul 1 la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr.1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să aloce pârâții de rândul 1, fondurile necesare plății sumelor solicitate.
În motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta are calitate de cadru didactic, fiind angajat al pârâtei de ord.1. A mai arătat reclamantul că salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra cărora cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut expres în conținutul contractului,iar S.ul, terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului de muncă stabilit contractual este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați
Consideră că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul disp.art.1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile art. 17 din Declarația Universală a D. O. și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care privesc protecția proprietății.
Pârâții C. Local al M. B. și P. M. B. prin întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Totodată au formulat și cerere de chemare în garanție a M. E., C., T. și S. șia M. F. P. pentru ca în situația în care vor cădea în pretenții chemații în garanție să le asigure sumele necesare alocării de fonduri.
Chematul în garanție M. E., C., T. și S., prin întâmpinarea depusă a invocatexcepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a arătat că între minister și reclamant nu există nici un raport obligațional, iar între pârâți și minister nu există nici o obligație de garanție și a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 380/(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud îndosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta T. Ana M., împotriva pârâților Ș. generală „Ș. cel M., C. local al municipiului B. și P. M. B.
S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. și a M. E., C., T. și S. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local almunicipiului B. și P. municipiului B. tribunalul a reținut că acești pârâți justificălegitimitate procesuală pasivă, având în vedere că potrivit art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din L. nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din L. nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Examinând fondul pretenției deduse judecății, tribunalul a reținut căreclamanta a derulat cu pârâta Ș. generală „Ș. C. M., raporturi de muncă înintervalul de timp iulie-decembrie, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 3..
Pârâta angajatoare a adus la cunoștința angajaților săi măsura reducerii drepturilor salariale cu 25 % începând cu data de 3 iulie 2010, aspect necontestat în cauză.
L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, modifică temporar, respectiv în intervalul de timp 3 iulie -31 decembrie
2010, prevederile Legii-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, dispunând diminuarea cu
25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare deîncadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută ce se acordă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Aserțiunea reclamantei/., potrivit căreia în cazul său a survenit o modificare unilaterală a contractului de muncă prin diminuarea salariului, este corectă, nu însă și concluzia la care a ajuns pornind de la această constatare. Întrucât salariul reclamantului/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului. Ca atare adoptarea actului normativ modificator emis în materia legiferării salarizării personalului bugetar (în sensul creșterii ori reducerii cuantumului salariului) nu poate fi privită ca o intervenție prohibită a unui terț în raportul de muncă încheiat între alți actori, cu care nu ar avea nici o legătură, dimpotrivă intervenția legiuitorului nu este condiționată de manifestarea de voință a angajatorului ori a angajatului.
Necesitatea edictării unui act adițional modificator al cuantumului salariului, invocată de reclamant ca motiv de nelegalitate al măsurii dispuse în lipsa sa, nu poate fi reținută de instanță ca determinând consecința pretinsă prin acțiunea promovată, întrucât în cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, ci este fixat de legiuitor, care administrează bugetul public. Din această perspectivă nu se poate reclama cu succes încălcarea de către angajator a prevederilor art. 16, 17, 40 și 41 din Codul Muncii.
Prevederile legii au fost declarate conforme cu C. țării prin D. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională constatând că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizației/soldei cu 25% ce afectează nediscriminatoriu și în egală măsură întreg personalul bugetar constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție, anume să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
În cauză toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentruapărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P.
12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența detratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei dinmediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alțiindicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajatortrebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c Codul muncii tribunalul a considerat că această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul a apreciat că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța este obligată să acorde prioritate reglementărilorinternaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. T. a observat că prin deciziile nr. 8. și nr. 8. instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a considerat că se impune a analiza dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru carenu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene saucel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fiintervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva
Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzândunei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
In cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit, în anul 2006 Curtea E. a D.
O. a stabilit că art. 1 din Protocolul adițional la C. nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la „. apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri";, unica cerință impusă fiind aceea de a se respecta art. 14 din C. privind nediscriminarea.
In contextul interdependenței salarizării personalului bugetar de existența resurselor financiare necesare alocate de la bugetul statului, reducerea temporară a cuantumului salariului, aplicată unitar întregii categorii de salariați ai statului nu poate echivala cu o expropriere, cum sugerează reclamantul, în circumstanțele inexistenței ori insuficienței resurselor financiare, pentru a se evita riscul destabilizării, prin nesustenabilitate, a întregului sistem de salarizare cu consecința afectării și prejudicierii tuturor bugetarilor.
Doar dreptul la salariu reprezintă bun în sensul convenției, nu și întinderea sa concretă, cuantumul său. per a contrario, cuantumul salariului nu ar putea fi nici diminuat, dar nici majorat niciodată, ceea ce nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Nu este în sarcina instanțelor de judecată de a verifica în ce măsură existau alternative legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în acre măsurile stabilite de autorități ar fi vădit lipsite de orice temei, cum a decis C. în anul 2009 în cauza
Wieczorek c. Polonia. În aprecierea proporționalității măsurii excepționale luate, se conchide că atâta timp cât statul nu-i lipsește pe beneficiari de dreptul la salariu și nu le pune în pericol bugetul și situația personală, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență, poate reduce temporar și unitar cuantumul salariului acordat angajaților săi, fără a se putea reclama încălcarea C.. De altfel, jurisprudența C. invocată expres de reclamant/ă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În cauză, reclamantul/a nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență.
Reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii ca neîntemeiată, dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu se mai impune a fi realizată, fiind respinsă, în temeiul art. 60 C., cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P. și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii atacate, în principal, în sensul admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial, iar în subsidiar, în sensul admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiv a obligării pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că esența motivării sentinței rezidă în aceea că, în opinia instanței de fond, salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. europene a drepturilor omului.
Menționează recurenta că, pentru motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care a precizat că înțelege să le invoce din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia, nu este de acord cu interpretarea instanței de fond și consideră că dispozițiile convenției trebuie interpretate în sensul susținut de aceasta (respectiv că salariul constituie un bun sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul lui).
În măsura în care dispozițiilor convenției li s-ar da interpretarea pe care reclamanta o susține ca fiind cea corectă, cererea acesteia ar fi întemeiată integral și s-ar justifica admiterea prezentului recurs, integral, pentru întreaga perioadă (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010).
Dar, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă. pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie 2010).
Potrivit Legii nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor Legii nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010), face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Consideră că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv înceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
C. puțin sub acest aspect, al considerării legale a unei măsuri dispuse prin retroactivitatea unei legi, hotărârea instanței de fond este nelegală, motiv pentru care recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în modalitatea precizată „în subsidiar";.
În drept, recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C..
Prin întâmpinare (f. 10), intimatul pârât P. municipiului B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a P.ui municipiului B. și a C. Local al municipiului B., solicitând respingerea recursului, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și a M. E., C. T. și S. formulată la fondul cauzei.
Intimații Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. B.-N. și M. E., C., T. și S., prin întâmpinările depuse la dosar, au solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile, Curtea reține că acesta estenefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cuverificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.
Recurenta-reclamantă se consideră vătămată în drepturile sale prinaplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fimodificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele: "(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul și-a exprimat expres, prin această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibă scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege.
Sub aspectul susținerilor reclamantei recurente privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și Libertăților
Fundamentale Curtea reține următoarele:
Conform art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și
Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Art.1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C., în lumina jurisprudenței Curții Europene a D. O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr.
1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, fiind analizată de Curtea E. a D. O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E. a D.
O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al P. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E. a D. O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,
Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza M.u contra României invocată de reclamantă prin cererea introductivă nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în cauza respectivă reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz
„bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
În cauză, Curtea de A. reține că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel cum a reținut și instanța de fond prin D. nr. 8. și 8., Curtea
Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „…de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui,pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe dată cererii reclamantei, astfel cum a fost formulată, este temeinică și legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar prin recurs, de admitere înparte a acțiunii, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, Curtea reține că recursul este nefondat întrucât motivarea invocată în susținerea acestei cereri este diferită de cea formulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, prin cererea introductivă reclamanta a investit în mod procedural instanța cu o acțiune având ca obiect acordarea diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă și cele achitate efectiv (respectiv restituirea diferenței de 25% din salariu reținută în 2010, în temeiul Legii nr. 1.), pentru perioada iulie-decembrie 2010.
În motivarea acțiunii sale reclamanta a invocat în esență, pe de o parte, faptul că S.ul, terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este aceeași atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați.
Pe de altă parte, reclamanta a susținut că reducerea salariului în baza art. 1 din L. nr. 1. încalcă prevederile Declarației universale a drepturilor omului și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în ce privește protecția proprietății.
Nici prin acțiunea introductivă și nici prin vreo precizare ulterioară reclamanta nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor de 25 % reținute din indemnizația de concediu, cu motivarea că „aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1."; reprezintă o aplicare retroactivă a dispozițiilor acestei legi.
Drept urmare, o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii direct în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C. raportat la art. 316
C..
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 C. Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, cu consecința menținerii hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E R espinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T. ANA M. împotriva sentinței civile nr. 380 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
GREFIER G . C.
Red.GLT/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: C.N.
| ← Decizia civilă nr. 2678/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3727/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
