Decizia civilă nr. 3024/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3024/R/2011
Ședința publică din data de 14 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B. JUDECĂTORI: I.-R. M.
G.-L. T. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 493 din 21 martie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat R. Ș., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, pârâta recurentă P. M. B., a depus la dosar o cerere prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Constatând că s-a solicitat judecarea în lipsa părților, cauza fiind în stare de judecată, Curtea o reține în pronunțare.
C U R T E A A supra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 493/F/(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăudîn dosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesualepasive a pârâtei P. municipiului B. invocată de pârâtă.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul R. Ș., împotriva pârâtei P. municipiului B., fiind obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive tribunalul a reținut că potrivit art. 21 din L. nr. 215/2001, republicată, personalitatea juridică aparține unităților administrativ-teritoriale, adică orașelor, comunelor, municipiilor. T., conform art. 77 din L. nr. 215/2001, republicată, primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă, fiind aparatul de specialitate al primarului.
Î., este de observat faptul că pretențiile reclamantului s-au îndreptat împotriva angajatorului. Or, angajator este P. municipiului B., entitate care are organe proprii de conducere, astfel că în această calitate și în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 2 C.proc.civ. pârâta justifică legitimare procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut faptul că reclamantul este angajat al pârâtei pe postul de paznic treapta I, activitatea sa fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar.
Față de obiectul acțiunii, tribunalul a analizat legalitatea măsurii diminuării salariale atât din perspectiva Legii nr. 1. aplicabilă pe perioada (...) -
(...), cât și din perspectiva Legii noi nr. 2., aplicabilă pe întreg anul 2011.
Prin art. 1 din L. nr. 1., în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantului, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s- au diminuat cu 25%.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului.
Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia
și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională.
Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare, alăturată unei serii de măsuri de gestionare a problemelor financiare cu care se confruntă bugetul de stat constituie în opinia tribunalului o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale.
În temeiul obligației instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, tribunalul a considera că se impune a analiza dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
discriminarea reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatuldin sectorul privat nu s-a putut reține de tribunal, întrucât pentru a exista oîncălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă.
Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Î., atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale.
Ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nueste în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantului și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, T. a considerat că nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a opinat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei,
Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din (...)), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în cemăsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
În cauză, reclamantul nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată l-a pus pe reclamant în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării Legii nr. 2., nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă că, în continuare, există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă. Această restrângere îndeplinește însă toate exigențele prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege (L. nr. 2., începând cu data de 1 ianuarie 2011, pe tot parcursul anului 2011), fiind justificată de menținerea în continuare a existenței unei amenințări la adresa securității naționale (conform expunerii de motive la L. nr. 2.), măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Măsura are caracter temporar (aplicându-se numai pentru anul 2011), astfel că nu afectează substanța dreptului, se aplică nediscriminatoriu întregului personal bugetar, există un raport de proporționalitate cu situația care a determinat-o (criza economică accentuată), există un just echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului, reclamantul nedovedind situația sa financiară gravă începând din 1 ianuarie 2011, care constituie un element în analiza proporționalității.
În baza art. 274 C.proc.civ., reținând culpa procesuală a reclamantului care a căzut în pretenții, a fost obligat să plătească pârâtei suma de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.
La stabilirea acestui cuantum s-a avut în vedere faptul că deși onorariul a fost de 620 lei conform facturii depuse la dosar, suma a fost apreciată ca disproporționată în raport de dificultatea, amploarea și durata cauzei.
Potrivit art. 132 din S. profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său.
Onorariile vor fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului, depinzând de următoarele elemente: timpul și volumul de muncă necesar pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat, din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau alți specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerilede timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
În prezenta cauză, s-a constatat că prestația apărătorului a constat în depunerea unei întâmpinări prin care în principal se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar se relevă în mod sumar netemeinicia acțiunii, respectiv în prezența la cele 3 termene de judecată acordate, din care la primul termen de judecată se solicită acordarea unui termen pentru pregătirea apărării, la al doilea termen se depune întâmpinare și actele solicitate de instanță, iar la ultimul termen de judecată se pun concluzii în conformitate cu întâmpinarea depusă la dosar.
T., aceeași întâmpinare și aceeași apărare este formulată în alte 5 dosare de același fel aflate pe rolul instanței la termenul de judecată din data de 21 martie 2011 (este vorba de dosarele nr. (...); (...); (...); (...); (...)), precum și în dosare identice aflate pe rolul altor completuri de judecată.
Ca atare, deși apărarea a fost una comună în mai multe dosare de același fel, onorariul solicitat în fiecare a fost de 620 lei.
Această sumă a fost apreciată de tribunal ca nerezonabilă raportat la conținutul întâmpinării, la durata scurtă de soluționare a cauzei, la munca concretă depusă de avocat în dosar, la valoarea obiectului litigiului (la un calcul sumar se poate observa că diminuarea salarială a fost de cca. 200 lei lunar, ceea se înseamnă cca. 1400 lei pe perioada iulie - decembrie 2010, iar onorariul de avocat este cuprins între 40% și 50% din suma solicitată).
Suma acordată de instanță, de 250 lei, a fost apreciată ca rezonabilă raportat la criteriile de individualizare prevăzute de S. profesiei de avocat, aceasta nefiind situată sub nivelul onorariilor minimale prevăzute în protocolul încheiat între UNBR și Ministerul Justiției în prezent în vigoare (art. 2 pct. 2 lit. e din protocol).
Din dispozițiile art. 274 alin. 3 C.pr.civ. rezultă posibilitatea instanței de a mări sau micșora onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari sau nepotrivit de mici, față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 401/(...), respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.
O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.
Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În același sens s-a pronunțat constant și Curtea Europeană a Drepturilor
Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în careconstituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie
2006, cauza Costin contra R., Hotărârea din 26 mai 2005).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta P. municipiului B., solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului recurenta a arătat că deși acțiunea reclamantului a fost respinsă, instanța de fond a redus cuantumul cheltuielilor de judecata in mod nejustificat.
Instanța de fond nu era îndreptățita sa reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul său, care are ca finalitate, pe de o parte, prestarea asistentei juridice, iar pe de altă parte, plata onorariului si, eventual, a altor cheltuieli, întrucât acestea nu pot fi stânjenite sau controlate, direct sau indirect de niciun organ al statului.
Prin urmare, in mod greșit, instanța de fond a făcut in cauza aplicarea dispozițiilor art. 274 pct. 1 si 3 C.pr.civ. si a redus prin apreciere, cheltuielile judiciare privind onorariul convenit de avocat cu clientul său.
Conform dispozițiilor art. 30 din L. nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat si clientul sau nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, iar in conformitate cu art. 94 alin. 2 si 3 din S. profesiei de avocat, onorariul se stabilește prin negociere, fiind totodată exclusa obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul sau.
De asemenea, in art. 95 din statut s-a stabilit ca reclamațiile si contestațiile privind onorariile si cheltuielile făcute in interesul clientului se soluționează potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 2 din L. nr. 51/1995, adică de consiliul baroului, deciziile acesteia putând fi atacate prin plângere la C. permanenta, a cărei soluție este definitiva.
In aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie sa aibă in vedere atât valoarea pricinii, cat si proporționalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea apărării in cauza, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Astfel, nu este justificata reducerea onorariului achitat de parte avocatului sau, mai ales ca acțiunea a fost respinsa in întregime.
Faptul ca avocatul a determinat, exclusiv in limitele prerogativelor legale și statutare, conferite profesiei de avocat, soluționarea cererii la numai doua termene" nu reprezintă un motiv de reducere a onorariului avocațial, diligenta profesionala a apărătorului paratei conducând la soluționarea cererii intr-un timp foarte scurt.
Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din S. profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute in alin. 3 al textului menționat.
T. de lege menționat permite instanței sa mărească sau sa micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constata ca sunt nepotrivit de mici sau de mari fata de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat. T. face referire si la "tabloul onorariilor minimale", care nu mai exista in prezent, trimiterea fiind astfel superflua.
Art. 274 alin.3 C.pr.civ. este menit sa împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa fireasca, aceea de a permite justițiabilului sa beneficieze de o asistenta judiciara calificata pe parcursul procesului.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului pârâta ar fi in imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află in culpă procesuală si nici in culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
În speță, onorariul apărătorului pârâtului, recurent de față, a fost de 500 lei, plus TVA 120 lei, în total 620 lei conform dovezilor depuse la dosar, iar instanța l-a redus considerându-l ca nepotrivit fără a motiva care a fost valoarea la care s-a raportat si fara a lua in calcul munca avocatului.
In drept recurenta a invocat prevederile art. 304 pct.7, 8 si 9 C.pr.civ.
Intimatul reclamant, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare și nici nu s-aprezentat în instanță pentru a-și susține poziția procesuală.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legaleincidente Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoareleconsiderente:
Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ., „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de ori vor constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat";.
Din aceste dispoziții legale rezultă că instanța are posibilitatea să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma criteriilor legale prevăzute de textul mai sus enunțat.
Curtea constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale menționate, apreciind că, în raport de munca concretă depusă de avocat în dosar, respectiv de conținutul întâmpinării, durata scurtă de soluționare a cauzei, precum și în raport de valoarea obiectului litigiului, cuantumul onorariului de avocat pretins cu titlu de cheltuieli de judecată este disproporționat.
Astfel, prima instanță a avut în vedere, pe de o parte, faptul că apărările pârâtei recurente cuprinse în întâmpinarea formulată prin avocat, s-au axat în principal pe excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, excepție respinsă de instanță iar, pe de altă parte, s-a avut în vedere complexitatea muncii depusă de avocat raportat la apărările formulate, obiectul cauzei, precum și faptul că aceasta face parte din categoria unor cauze repetitive în care pârâta-recurentă a fost reprezentată de același avocat, apărările formulate în aceste cauze fiind identice.
Contrar susținerilor recurentei, Curtea constată că instanța de fond a motivat reducerea onorariului avocațial și în raport de valoarea obiectului litigiului, reținând că diminuarea salarială pe perioada ce face obiectul cauzei este de aproximativ 1400 lei, iar onorariul de avocat este cuprins între 40% și
50% din suma solicitată.
Nu se poate considera că prin acordarea proporțională a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial, s-ar aduce atingere efectelor juridiceinter partes ale contractului de asistență juridică încheiat între pârâtă și avocatul ales al acesteia pentru reprezentarea intereselor sale în instanță, în cauză fiind în discuție în ce măsură partea căzută în pretenții poate fi obligată la suportarea acestora, or, o astfel de obligație poate fi stabilită ținând seama de prevederile art.
274 C.pr.civ.
În acest context Curtea constată că în cauză nu se poate fi reținută incidența prevederilor din S. profesiei de avocat referitoare la modul de soluționare a reclamațiilor și contestațiilor privind onorariile, care vizează raporturile dintre avocat și client.
Prin urmare motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9
C.pr.civ., se găsesc a fi nefondate.
Referitor la motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și 8 C.pr.civ., se constată că indicarea acestora de către recurentă este pur formală, în dezvoltarea motivelor de recurs neregăsindu-se critici care să poată fi cenzurate prin prismaprevederilor legale invocate. Hotărârea atacată este motivată, motivele sunt pertinente și necontradictorii, iar pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată nu s-a făcut ca urmare a interpretării contractului de asistență juridică, ci prin raportare la prevederile art. 274 C.proc.civ.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ.,
Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 493 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI S .-C. B. I.-R. M. G.-L. T.
GREFIER G . C.
Red.GLT/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: G.C F.
| ← Decizia civilă nr. 2938/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4340/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
