Decizia civilă nr. 818/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 818/R/2011
Ședința publică din data de 2 martie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M. GREFIER: S.-D. G.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. S. împotriva sentinței civile nr. 3688 din 24 august 2010, pronunțată de TRIBUNALUL SĂLAJ în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții intimați V. R. I., P. R. S. și pe pârâtul intimat Tribunalul Sălaj, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin cererile de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța, constatând cauza în stare de judecată, o reține în pronunțarea în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 3688 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosarul nr.
(...), a fost respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M.ui J., excepție invocată de acest pârât.
A fost admisă acțiunea reclamanților V. R. I. și P. R. S. în contradictoriu cu pârâții C. de A. C., Tribunalul Sălaj, Ministerul Justiției, M. E. și F. P. B. și în consecință au fost obligați pârâții de rândul 1-3 să calculeze și să achite reclamanților diferența dintre indemnizația încasată efectiv și cea corespunzătoare procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu data de (...) și până la data de (...).
A fost obligat pârâtul Tribunalul Sălaj să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
A fost obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare acestor plăți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a M.ui J., că aceasta este nefondata, având în vedere că reclamanții sunt angajați ai M.ui J., drepturile lor salariale fiind stabilite prin O. al ministrului J., și doar in baza acestui înscris se pot face rectificările necesare în carnetele lor de muncă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al C. E. nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.2., aceștia fiind asistenți judiciari.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e A. și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția „sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M.ui J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.2., pentru funcții diferite.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr. 2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă,necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din D., a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul
P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din O. nr.4. și art.4 alin.3 din L. nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de C. și J.
Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din L. nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoanesalarizate în baza OUG nr.2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din D. și D.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin D. nr. V., cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D., care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O. nr. 2.), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Prevederile din O. nr.2. privind salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim
(diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal și moral, susține că procurorii din cadrul D. și
D. își asumă un risc mai mare decât judecătorii, procurorii, sau asistenții judiciari, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.
Reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din C. (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Prin art. 2 alin.1 O.G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr.2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D.
Potrivit art. 6 alin. 2 din C. muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza O. nr. 2..
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin. 1 din O.G nr.
137/2000 coroborat cu art. 269 C. muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr.
27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar
„inter pares";, deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P. nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din C..
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâta D. G. a F. P. a județului S., solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat și desființareasentinței civile atacate ca fiind netemeinică și nelegală, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerul Finanțelor Publice, iar pe fondul cauzei respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de reclamanți.
În motivarea recursului pârâta arată că pe cale de excepție invocă lipsa calității procesuale pasive a M.ui E. și F. în cauza ce face obiectul dosarului de față.
În speță M. E. și F. nu participă nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform C.ui de procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 2 din HG nr. 386/2007 privind organizarea și funcționarea M.ui F. P. aceasta elaborează proiectulbugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Având în vedere și prevederile Legii nr. 500/2002 consideră că M. E. și F. nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanți întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul M.ui P. și nicidecum din cel al M.ui F. P..
De altfel, prin O. nr. 2. privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executării sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.
Pe fondul cauzei pârâta solicită respingerea acțiunii ca fiind nefondată, pentru următoarele:
S.ul de salarizare instituit prin O. nr.2. cu modificările ulterioare, are în vedere stabilirea unei indemnizații de încadrare brute lunare în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzute de art. 86 din L. nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorilor de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Conținutul concret diferit al atribuțiilor de serviciu al magistraților fată de alte categorii profesionale precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii profesionale distincte - magistrați, funcționari publici, demnitari, alți salariați, etc.
Fiind evident că modalitatea de salarizare a magistraților este distinctă de cea reglementată de alte categorii profesionale, diferențele fiind motivate de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natură salarială recunoscut altor categorii de salariați, nu presupune plasarea într-o situație discriminatorie.
Reclamanții nu pot susține cu succes că sunt discriminați față de alte persoane aflate sub incidența dispozițiilor O. nr. 4. și O. nr. 2., acestea aplicându-se la fel pentru toate persoanele care se găsesc în situația prevăzută de actul normativ respectiv. D. Curtea Constituțională are competența de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă principiul egalității instituit prin C. și prin urmare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
În consecință, consideră că este dreptul exclusiv al legiuitorului să stabilească acordarea sporului de 30% din salariul de bază lunar acordat ofițerilor de poliție judiciară detașați la D. N. A., precum și categoriile de salariați care pot beneficia de acest drept.
În situația în care, cum este cazul în speță dedusă judecă, norma legală invocată nu a fost declarată neconstituțională în perioada în care acesta este în vigoare, instanța de judecată are obligația de a respecta conținutul respectivei norme.
De asemenea, pârâta invocă Deciziile Curții Constituționale nr. 1325 din 4 decembrie 2008, nr. 997 din 7 octombrie 2008, nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008, rămase definitive și general obligatorii, prin care s-a constatat că dispozițiile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatori, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ca atare, instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât ar încălca principiul separației puterilor consacrate în art.1 alin.4 din C. și a prevederilor art. 61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâta C. de A. C. solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților cu privire la calculul și plata diferențelor față de indemnizațiile procurorilor D. și D..
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a arătat că nu există temei legal pentru obligarea acesteia la calcularea și plata despăgubirilor egale cu diferențele între drepturile salariale primite de reclamanți - asistenți judiciari și acelea ale procurorilor din cadrul D.N.A și D.
Salarizarea procurorilor care activează în cadrul D.N.A și D. a fost reglementată din perspectiva faptului că ambele sunt structuri organizate în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu în cadrul parchetelor din teritoriu. De altfel, L. nr.304/2004, așa cum aceasta a fost modificată prin O. nr. 5., precizează că de la data revenirii la parchetul de unde provin sau la alt parchet unde au dreptul să funcționeze potrivit legii, procurorii care activează în cadrul acestor direcții își redobândesc gradul profesional de execuție și salarizarea corespunzătoare avute anterior. (art.75 alin.111, respectiv art.87 alin.91 din L. nr.304/2004).
Cât privește argumentul bazat pe discriminarea reclamanților, Curtea
Constituțională a statuat în repetate rânduri că sunt neconstituționale dispozițiile legale din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative (e.g. Deciziile
818, 819, 820, 821 ale Curții din anul 2008).
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției s-a solicitat modificareasentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare pârâtul arată că, unul din motivele de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din C.pr.civ., conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În primul rând, este de observat că prin hotărârea pronunțată, tribunalul a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării magistraților, respectiv O. nr.2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
Pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față, prin care să se acorde drepturile salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Curtea Constituțională a constatat existența unii conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din C., Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
În aceste condiții apreciază că reclamanții nu pot beneficia de alte drepturi salariale decât cele stabilite prin lege.
De asemenea, văzând și temeiul acțiunii reclamanților, solicită să se observe că atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din C., existând posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Prin urmare, apreciază că în considerarea principiului separației puterilor în stat și în raport de prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României, în absenta unei decizii a instantei de contencios constitutional care să constate neconstituționalitatea unor dispoziții legale reclamate, reprezinta un caz vadit de depasire a atribuțiilor puterii judecatoresti. Practic, prin sentința pronunțată T. a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică.
De asemenea, reținerea în considerentele sentinței pronunțate, că în cauză, prin neacordarea drepturilor salariale solicitate de reclamanți s-a facut o discriminare directa în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/31 august 2000 republicata privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, este neintemeiata, în condițiile în care a constituit temeiul admiterii actiunii reclamantilor.
Ca argument în acest sens, solicită să se ia act că în ședința din data de 4 decembrie 2008, C. C., pronuntându-se asupra exceptiilor de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat ca dispozițiile ordonanței menționate sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Soluția primei instanțe este nelegala și prin prisma motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanța de fond a stabilit în mod eronat că, în cazul neacordării drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariul încasat de reclamantă și cel prevăzut în A. I lit. A pct. 6-13 din O. nr. 2. poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor C.i și C.i E. a Drepturilor Omului care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că nu ne aflăm în fața unui drept la aceste diferențe salariale, ca drept recunoscut și protejat de lege.
În primul rând învederează instanței că în speta, pentru perioada avuta în vedere prin acțiune, nu exista niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze pentru asistenții judiciari drepturi salariale calculate pe baza coeficientului de multiplicare prevăzut la A. I lit. A pct. 6-13 din O. nr. 2., respectiv acelasi coeficient de multiplicare prevăzut de lege pentru magistrații din cadrul Înaltei Curți de C. și J.
De asemenea, potrivit art. 6 din A. nr. 6 la L. nr. 3. intrată în vigoare începând cu data de (...), „Judecătorii, procurorii, personalul de specialitate juridica asimilat acestora precum și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare bruta lunara stabilita în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținuta și cu vechimea în magistratura prevăzuta de art. 86 din L. nr. 303/2004, republicata, cu modificarile sl completarile ulterioare, pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți în anexa nr. VI/1";.
Potrivit dispozițiilor O. nr. 2. privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, reglementează la capitolul 4 salarizarea și alte drepturi ale asistenților judiciari.
Astfel, potrivit art. 16 alin. 1 din O. nr. 27/2004, „Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, cu modificarile ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare bruta lunara potrivit coeficienților de multiplicare prevăzuți, dupa caz, la lit. A din anexa, nr. crt. 28 - 31, în raport cu vechimea în funcții juridice";.
Totodată, alin. 2 al aceluiași text prevede că „Asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevazuta la art. 41 , 5,7,18, 24 și 25";.
Din analiza textelor menționate mai sus, pârâta solicită să se observe că legea nu prevede în beneficiul asistenților judiciari dreptul la indemnizatii egale cu cele ale procurorilor și personalului auxiliar din cadrul D.N.A și D. Aceste dispoziții legale se referă în mod limitativ la: sporul de vechime în muncă, sporul pentru titlul științific de doctor în drept, condiții deosebite de muncă, premiul anual, beneficii pentru folosința caselor de vacanță, sanatorii, etc., asistență medicală gratuită.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din C., există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
De asemenea, după cum a statuat constant instanța europeană, orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea art.14 din C..
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă, sau, altfel spus, diferențierea urmărește un scop legitim și respectă un raport de proporționalitate între scop și mijloacele utilizate.
Jurisprudența Curții nu definește noțiunea de situații analoage sau comparabile, acestea fiind chestiuni ce rezultă din Împrejurările concrete ale fiecărei cauze.
În cazul de față, este cert că nu poate fi vorba despre existența vreunei
„comparabilități"; sau, cu atât mai puțin, a unei „analogii"; între situația magistraților de la instanțele judecătorești și procurorii din cadrul D.
Jurisprudența Curții Constituționale s-a exprimat constant în sensul că principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituția României, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție descopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci presupune soluții diferite pentru situații diferite.
Din examinarea dispozițiilor anterior citate, constată că legiuitorul român a reglementat salarizarea magistraților prin lege specială, respectiv O.G nr. 2., stabilind toate drepturile salariale și alte sporuri de care beneficiază această categorie profesională.
Mai mult, potrivit art. 157 alin 2 din C. Muncii, „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat ... se stabilește prin lege";. Astfel în lipsa prevederii exprese a acestor drepturi în O. nr. 2., act normativ special care reglementează drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor este evident că pretențiile intimaților-reclamanți sunt neîntemeiate.
2. În motivarea soluției primei instanțe s-a reținut că, în materia salarizării magistraților, vechimea în magistratură reprezintă criteriul esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr. 2., în corelație cu celelalte, iar în cazul procurorilor din cadrul DNA și DIICOT acest criteriu a fost eliminat întrucât aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Î., chiar dacă nu au vechimea minimă de 8 ani, potrivit art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 303/2004.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor la D. și D. este de observat ca legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durata temporara a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.
Prin urmare, în vederea numirii în cadrul D. și D. nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al P. de lângă Î., ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
În acest sens, dispozițiile art.75 și art.83 din L. nr.304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin L. nr. 2. sunt extrem de clare.
Art. 83 alin.9 din L. nr.304/2004 stabilește în acest sens că „La data încetării activității în cadrul P. N. A. procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul sa funcționeze potrivit legii";.
Prin urmare, având în vedere faptul că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la P. de pe lângă Î., numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, consideră că în mod evident criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului.
Deși instanța susține că prin dispozițiile art. 11 alin. 1 din OUG nr.
26/2007 se instituie un alt sistem de salarizare decât cel reglementat la art. 3 alin.1, în mod surprinzător reține că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea coeficientului de multiplicare de care beneficiază procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deși nu îndeplinesc nici unul din criteriile invocate în cuprinsul sentinței (nivelul instanțelor sau parchetelor, funcția deținută, vechimea în magistratură).
Prin aceasta soluție instanța eludează dispozițiile pe care le invoca în argumentarea sa juridica, instituind un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanților de a li se acorda, prin hotărâri judecătorești indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D. și D. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin O. nr. 2..
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, C. reține că recursurile sunt fondate, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Motivul de recurs privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către prima instanță este nefondat, având în vedere că instanțele judecătorești au, în temeiul dispozițiilor art. 5, 269 și 295 din C. muncii, art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, paragrafului 1 la P. nr. 12 la C. europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale și art. 14 din C. Europeană a Drepturilor Omului, în forma modificată prin P. 12, competența de a constata existența unor acte și fapte discriminatorii și de a obliga la repararea prejudiciilor cauzate prin acestea.
Deciziile Curții Constituționale nr. 818/819/820/(...) nu impietează cu nimic soluționarea prezentului litigiu.
Prin aceste decizii Curtea Constituțională constată că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Potrivit dispozițiilor art. 5 din C. muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă.
Se mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 155 din C. muncii, act normativ aplicabil și reclamanților, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 154 alin. 3 din cod prevede că la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egală din partea legii. În acest sens, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală și efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Potrivit P. nr. 12 la C. europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Prin motivele de recurs a fost invocată decizia nr. 838/(...) a Curții
Constituționale, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, stabilindu-se că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Se constată că această hotărâre nu poate avea nici o relevanță în cauză, întrucât, în speță, instanța supremă nu a pronunțat vreo decizie prin care să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Analizând însă în cauză motivele de recurs invocate de către pârâții- recurenți privind întrunirea condițiilor pentru constatarea discriminăriireclamanților, care au calitatea de asistenți judiciari, C. reține că acestea sunt fondate, în mod greșit prima instanță constatând că acțiunea formulată de către aceștia este întemeiată.
Conform dispozițiilor art. 110 din L. nr. 304/2004, asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea C. E. si S., pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime in funcții juridice de cel puțin 5 ani si care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au cetățenia romana, domiciliul in România si capacitate deplina de exercițiu; b) sunt licențiate în drept și dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare; c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal și se bucura de o bună reputație; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.
Atât C. Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 14 din C. europeană a drepturilor omului referitoare la discriminare, cât și Curtea Constituțională, au stabilit că egalitatea între cetățeni nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când acestea se justifică în mod rațional și obiectiv. Principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale sau asemănătoare, tratamentul juridic diferențiat stabilit de legiuitor în considerarea unor situații obiectiv diferite nu reprezintă nici privilegii, nici discriminare.
Principiul egalității în fața legii prevăzut de art. 16 alin. 1 din C. și al nediscriminării, prevăzut de art. 5 alin. 1 din C. munci, nu înseamnă uniformitate, fiind admise soluții legislative diferite pentru situații diferite, justificate obiectiv.
Curtea Constituțională a mai stabilit că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
În același sens, C. de Justiție a C. E. a statuat principiul egalității, ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar. În sfera dreptului comunitar, principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
Legiuitorul poate să țină seama de anumite particularități, care impun, în mod necesar și rațional, un tratament diferențiat. Ca urmare, este posibilă diferențierea salarizării, fără a fi vorba de discriminare, în funcție de folosirea unor cunoștințe și drepturi profesionale similare sau egale, depunerea unei cantități egale ori similare de efort intelectual și/sau fizic, importanța și complexitatea muncii prestate, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, condițiile de muncă etc.
În speță, C. reține că nu există elementul de comparabilitate cerut pentru reținerea discriminării.
Astfel, Statutul magistraților diferă de al asistenților judiciari, sub aspectul atribuțiilor, competențelor, condițiilor de numire în funcție. Modalitatea de salarizare a magistraților este motivată de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute pentru aceste categorii profesionale.
Chiar dacă asistenții judiciari beneficiază de o parte dintre drepturile salariale cuvenite magistraților, legiuitorul, având în vedere atribuțiile conferite acestora și răspunderea, complexitatea funcției, faptul că aceștia au doar un vot consultativ în cadrul deliberărilor, dar mai ales caracterul esențialmente temporar al funcției îndeplinite, nu a prevăzut în favoarea acestora norme care să instituie un regim identic din punct de vedere al salarizării.
Astfel, prin O. nr. 2., act normativ care a abrogat O. nr. 177/2002, salarizarea asistenților judiciari a fost stabilită după cum urmează:
Potrivit prevederilor art. 16 alin. 1 „asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare bruta lunară potrivit coeficienților de multiplicare prevăzuți, după caz, la lit. A din anexa, nr. crt. 28-
31, în raport cu vechimea în funcții juridice"; iar potrivit alin. 2 „asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 5, 7, 18, 24 și
25.";
Stabilirea diferențiată a salariilor magistraților cu atribuții efective în domeniul prevenirii, descoperiri, sancționării faptelor de corupție a avut loc urmare modificării O. nr. 177/2002 ca urmare a O. nr. 4. și respectiv O. nr. 2., prin care, categoria de mai sus a devenit beneficiara unui spor de 30% (11 aprilie 2002 - 26 aprilie 2004) și de 40% (începând cu 27 aprilie 2004).
Considerându-se discriminați, celelalte categorii de magistrați au solicitat obligarea la despăgubiri a ordonatorilor de credite în calitate de „..
În urma recursului în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție prin
D. nr. V. ianuarie 2007 a stabilit că în aplicarea nediscriminatorie a art. 11 alin. 1 din O. nr. 177/2000, precum și a dispozițiilor art. 28 alin. 4 din O. nr. 4. modificată prin O. nr. 2., drepturile salariale prevăzute de aceste teste de lege se cuvin tuturor magistraților.
Argumentele avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție au valoare de principiu, în sensul că discriminarea magistraților s-a continuat și prin adoptarea O. nr. 2., în care, anumite categorii de magistrați (procurori de la D. și D.) beneficiază de salarizarea unui procuror de la P. G. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție deși nu au gradul acelui procuror și nu se cere îndeplinirea condițiilor de vechime necesare accederii la parchetul superior.
În acest mod legiuitorul a discriminat celelalte categorii de magistrați, prin stabilirea drepturilor salariale inferioare, introducând - în mod artificial - un nou criteriu de salarizare, neavut în vedere chiar de art. 3 alin. 1 din O. nr. 2. și anume felul activității desfășurate, tinzând a împărți procesele în mai mult sau mai puțin importante, ceea ce este cu totul inacceptabil, toate cauzele fiind supuse unei judecăți imparțiale și legale din punct de vedere al importanței lor în soluționarea conflictului social de natură juridică supus organelor judiciare.
În ceea ce îi privește pe reclamanți, aceștia au calitate de asistenți judiciari, argumentele avute în vedere pentru a reține discriminarea judecătorilor față de procurorii D. și D. neputând fi reținute.
Aceasta, întrucât, asistenții judiciari au un statut juridic cu totul diferit, activitatea lor jurisdicțională fiind redusă la votul consultativ dat în completele ce judecă în primă instanță litigiile de muncă și de asigurări sociale, retribuția lor fiind de asemenea diferită față de cea a judecătorilor.
În aceste condiții nu se poate reține discriminarea invocată, intervenienții nefiind în situație asemănătoare cu cea a magistraților față de care au invocat tratamentul diferențiat, cauzator de prejudicii.
C. reține astfel că lipsa beneficiului acestui drept de natură salarială, recunoscut magistraților, nu presupune automat discriminare, ci este justificată de situațiile diferite în care se află reclamanții și care impun în mod rațional și obiectiv soluții diferite ale legiuitorului în privința salarizării, fără ca prin aceasta să se încalce principiul egalității prevăzut de C. și art. 6 alin. 2 C. muncii.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din C.pr.civ., să se admită recursurile declarate de C. de A. C.,
Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. S. să se modifice în parte sentința primei instanțe, în sensul de a se respinge acțiunea formulată de reclamanți.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâții C. de A. C., Ministerul Justiției și
Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. S. împotriva sentinței civile nr.
3688 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte
și în consecință respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții V. R. I., P. R. S. având ca obiect drepturi salariale.
Menține restul dispozițiilor din sentință.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 martie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI G .-L. T. S.-C. B. I.-R. M.
Red.I.R.M/Dact.S.M
2 ex./(...)/Jud. fond:M. K. și P. D.
S.-D. G.
GREFIER
| ← Decizia civilă nr. 424/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3388/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
