Decizia civilă nr. 3136/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3136/R/2011
Ședința publică din data de 21 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-R. M.
JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B.
GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA - S. T. și S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA B. împotriva sentinței civile nr. 942 din 21 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. L. ȘI I. AL M. DE L. DIN D. O. și pe pârâta intimată S. R. DE T. F. DE M. „. M. SA C.-N., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, s-au depus la dosarul cauzei concluzii scrise și copii ale contractului colectiv de muncă solicitate la termenul anterior, atât din partea reclamantului intimat cât și a pârâtei recurente.
Având în vedere că părțile au solicitat judecarea în lipsă, cauza fiind în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 942 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității de reprezentant a S. L. și I. al M. de L. din D. O., excepția inadmisibilității cererii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta de rând 1.
A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții D. T. și S. N. prin S. L. ȘI I. AL M. DE L. DIN D. O. în contradictoriu cu pârâtele S. N. DE T. F. DE M. „. M. S. B. și S. R. DE T. F. DE M. „. M. S. C.-N.
Au fost obligate pârâtele în solidar la plata în favoarea fiecăruia dintre reclamanți a salariului suplimentar pentru anii 2006, 2007 și 2008, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat în raport de rata inflației până la data plății efective.
A fost respinsă ca nefondată solicitarea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant, excepțiainadmisibilității cererii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, toateacestea invocate de pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. S., care se impune a fi analizate cu prioritate conform art. 291 din Codul muncii raportat la art. 137 alin. 1 din C.pr.civ., instanța le-a respins pentru următoarele considerente:
Conform art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003, actualizată, „organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză";. Astfel, legea prezumă că o cerere de chemare în judecată formulată prin sindicat se realizează cu consultarea prealabilă și cu acordul membrilor săi, iar revocarea acestui mandat legal impune titularului dreptului ieșirea din pasivitate, prin opunere la promovarea cererii sau prin renunțare la judecată (art. 28 alin. 2 teza finală).
În speță, pe lângă lipsa semnăturilor reclamanților - care, în temeiul prevederilor citate, nu sunt necesare - pârâta de rând 1 se mai prevalează de încetarea contractului individual de muncă al reclamantului D. T. și de pierderea calității de membru de sindicat.
Sub acest aspect, se constată că prezenta cerere a fost promovată la data de (...), disjungerea din dosarul inițial și apoi declinarea de competență nefiind decât incidente procedurale și neechivalând cu promovarea unei noi cereri de chemare în judecată.
Astfel, în condițiile în care încetarea contractului individual de muncă al reclamantului D. T. s-a produs ulterior introducerii acțiunii, la data de (...), și în lipsa unei renunțări exprese la judecată, urmează că S. L. și I. al M. de L. din D. O. are calitatea de reprezentant al ambilor petenți.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, procedura instituită prin C. X al C. C. de M. incident are o natură privată și nu poate fi asimilată procedurilor prealabile obligatorii instituite prin norme legale. De aceea și pentru respectarea dreptului efectiv de acces la o instanță garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a impus respingerea acestei excepții.
Apoi, întrucât obiectul cererii constă în acordarea de drepturi bănești de natură salarială în sensul art. 155 din Codul muncii, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii. Acțiunea fiind promovată cu respectarea termenului de prescripție, s-a respins și excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de societatea pârâtă.
Pe fondul cauzei, analizând actele dosarului, instanța a reținuturmătoarele:
După cum reiese din înscrisurile depuse în copie la dosar (filele 20, 21) și din susținerile necontestate ale reclamanților D. T. și S. N., aceștia au avut calitatea de angajați ai pârâtei S. N. de T. F. de M. „. M. S. în perioada vizată, respectiv în cursul anilor 2006, 2007 și 2008.
Potrivit art. 30 alin. 1 din C. C. de M. la N. U. încheiat în cadrul S. N. de T. F. de M. „. M. S. pentru anul 2005-2006 (filele 53-66), „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";, iar art. 31 raportat la anexa nr. 6 stabilește criteriile care condiționează acordarea acestui salariu suplimentar (filele 2-27). C. C. de M. încheiat pentru anul 2007-2008 preia aceeași formulare, mai puțin terminologia de muncă „..
Prin prezenta cerere, reclamanții solicită obligarea pârâtelor la achitarea sumelor reprezentând salariul suplimentar pentru anii 2006, 2007 și 2008.
Pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. S. nu contestă îndeplinirea cerinței de conduită profesională bună a reclamanților, dar se prevalează de lipsacaracterului obligatoriu a clauzei de acordare a salariului suplimentar datorită formulării „poate primi"; în locul celei de „va primi";, respectiv de situația financiară dificilă a companiei.
Una dintre regulile de interpretare a convențiilor este aceea de interpretare în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul (art. 978 din Codul civil).
Apoi, art. 30 alin. 3 din CCM statuează neechivoc faptul că „Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar";, instituindu-se astfel în sarcina angajatorului obligația de constituire a fondului, iar nu opțiunea de a decide dacă se impune sau dorește aplicarea clauzei convenite.
Pe de altă parte, drepturile salariale în discuție nu au fost prevăzute sub condiția suspensivă a inițierii unor forme de dialog de către S. pentru acordarea acestei forme de ajutor și nici sub aceea a unei solicitări exprese din partea salariaților - după cum susține pârâta de rând 1 -, stipulațiile contractuale fiind suficient de clare atât sub aspectul condițiilor de acordare cât și sub acela al întinderii drepturilor pentru a permite aplicarea lor directă.
Referitor la dificultățile financiare invocate, în temeiul art. 287 din Codul muncii revenea angajatorului sarcina de a proba existența factorilor care au determinat necuprinderea în bugetul de venituri și cheltuieli a contravalorii drepturilor salariale menționate. Simpla afirmație conform căreia aceste drepturi nu pot fi acordate pentru lipsa de fonduri nu este de natură a justifica neîndeplinirea de către pârâte a obligațiilor asumate prin C. colectiv de muncă.
Apoi, necuprinderea în fondul de salarii inclus în bugetul de venituri și cheltuieli supus aprobării Guvernului României a fondului necesar acordării ajutoarelor materiale s-a făcut din culpa pârâtei de rând 1, iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru a justifica neexecutarea obligațiilor asumate prin C. C. de M., aceasta cu atât mai mult cu cât bugetele de venituri și cheltuieli au fost aprobate ulterior semnării Contractelor C. de M., prin care pârâta își asumase - implicit - și obligația de includere în buget a sumelor necesare îndeplinirii obligației contractuale.
Reclamanții au solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată, însă nu au făcut dovada acestora, deși sarcina probei le revenea în temeiul art. 1169 cod civil și art. 129 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă; pe cale de consecință, s-a făcut aplicarea art. 274 alin. 1 din codul de procedură civilă și s-a respins această solicitare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. N. DE T. F. DE M. „.- M. S. - S. T. C.-N. solicitând casarea sentinței atacate în temeiul art. 3048
C.pr.civ. și rejudecând cauza, respingerea acțiunii formulată față de aceasta.
În motivare pârâta a arătat că din contractul colectiv de muncă pe care își întemeiază reclamanții acțiunea, rezultă că, semnatar ala acestuia este S. N. de T. F. de M. și ca urmare aceasta are obligația de a respecta și de a duce la îndeplinire prevederile acestui contract colectiv de muncă.
În baza H.G. nr. 582/1998 a fost înființată S. N. de T. F. de M. „. M. S., societate pe acțiuni, cu personalitate juridică, care, în condițiile Legii nr.
31/1990 a înființat sucursale regionale, fără personalitate juridică printre care
și S. N. de T. F. de M. „. M. S. - S. T.
Conform H.G. nr. 582/1998, art.13 alin.1 S. N. de T. F. de M. „. M. S. își stabilește bugetul propriu de venituri și cheltuieli, iar în temeiul art.15 alin.2, consiliul de administrație al S. „. M. stabilește, prin contractul colectiv de muncă, drepturile de salarizare și celelalte drepturi de personal.
Drepturile salariale solicitate de către reclamantă reprezentând un salariu suplimentar pentru anii 2006, 2007 și 2008 sunt drepturi izvorâte din C. C. de M. art. 64 încheiat la nivel de societate, iar părțile semnatare ale acestui contract sunt reprezentanții salariaților prin sindicate și D. G. al S. N. de T. F. de M. „. M. S. care conform H.G. nr.582/1998, art.18 alin.2 este și Președintele Consiliului de A. și nu reprezentanții Sucursalei T. a Societății Naționale de T. F. de M. „. M. S..
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, ori, așa cum se observă din cele de mai sus, societatea
- S. N. de T. F. de M. „. M. S.- S. T. nu a încheiat și nici nu a semnat nici un act juridic prin care să se oblige la plata unor drepturi bănești către salariații membrii de sindicat.
Având în vedere cele de mai sus, pârâta solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și respingerea acțiunii formulată împotriva acestei pârâte.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și pârâta S. N. DE T. F. DE M. „.-M. S. B. solicitând admiterea recursului și reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond respingerea acțiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2.
Învederează instanței că la dosarul cauzei, reclamanții au depus la termenul un răspuns la întâmpinare ce nu a fost comunicat pârâtei recurente încălcând-se astfel principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.
Pe de altă parte înțelege să invoce motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C.pr.civ..
Instanța de fond, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a organizației sindicale considerând că în cauză nu sunt necesare semnăturile reclamanților - membri de sindicat prin care s-ar fi demonstrat că aceștia cunosc demersul judiciar ce se promovează în numele lor, cu toate că au reținut în cauză că este nevoie de acordul membrilor de sindicat.
Totodată recurenta înțelege să invoce prevederile art. 304 pct. 8
C.pr.civ., arătând că în mod greșit instanța de fond a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283 alin.1 lit. c din Codul Muncii, asimilând plata unor ajutoare bănești - salariul suplimentar - ca fiind de natură salarială.
Pârâta arată instanței că cererea este întemeiată pe prevederile clauzelor contractuale cuprinse în CCM aplicabile în perioada 2006 - 2008 ori, în acest caz, este clar că sunt incidente dispozițiile art. 283 alin.1 lit. « e» din Codul Muncii, care prevăd că: cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
De asemenea recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., arătând că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității cererii, pentru lipsa procedurii prealabile fără a avea în vedere prevederile din CCM 2007 -2009 și dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul
Muncii, și art. 7 alin.2 din Legea 130/1996, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Prin Deciziile nr. 194/2004 și nr. 351/2006 pronunțate de Curtea Constituțională s-a statuat că „atunci când obiectul recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, art. 3041 din același cod lasă instanței de recurs posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, altfel spus și dincolo de limitele amintite. Recursul constituie, în această ipoteză, o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă însăși cauza atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronunțată de prima instanță, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute în art. 304 din Codul deprocedură civilă";.
Astfel că, pârâta solicită instanței de recurs analizarea legalității și temeiniciei pentru toate aspectele fondului cauzei și respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru cele arătate mai sus, completate de următoarele considerente:
Este criticabilă soluția instanței de fond care, fără a reține terminologia utilizată de art. 30 din CCM la nivel de unitate, potrivit căreia se stabilește în sarcina CFR M. doar o facultate, o posibilitate de acordare a unui salariu suplimentar și nu o obligativitate, instituie în sarcina recurentei o obligație privind plata acestuia.
Pe de altă parte, factorii economici reprezint principalul fundament pe care se grefează, sub aspect juridic, negocierea colectivă sau individuală, astfel că ținând seama și de prevederile OUG nr. 8. care interzic acordarea premiului anual în situația în care societatea a înregistrat pierderi sau restanțe față de bugetul de stat, solicită să se constate că salariul suplimentar nu reprezintă un drept stabilit de părți ci un stimulent acordat salariaților, condiționat de posibilitățile angajatorului.
În drept, art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 și 3041 C.pr.civ., art. 969, 977 și urm. Cod Civil, prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul Muncii, Legii 54/2003, OUG nr. 8., C. C. de M. ale S. CFR M. SA valabile în perioada 2008-2010.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține că recursurile sunt nefondate, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Recursul pârâtei S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA - S. T. este nefundat având în vedere următoarele considerente:
În conformitate cu dispozițiile art. 241 alin.1 lit. c C.muncii, „clauzele contractuale colective de muncă produc efecte ……pentru toți salariații angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel";, cum este situația în cauza dedusă judecății.
Astfel, obligația de plată a dreptului recunoscut de acordul colectiv încheiat la nivelul S. S.A B. în favoarea tuturor salariaților săi, revine angajatorului direct. Chiar dacă recurentul nu este semnatar al contractului colectiv de muncă, constituie o structură din cadrul S. S.A B. și este obligată, conform art.40 alin.2 lit. c din Codul muncii să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Or, în speță, tocmai acest acord colectiv de muncă este aplicabil membrilor de sindicat reprezentați de reclamant, în considerarea calității lor de salariați în cadrul S. S.A B..
Prevederile HG nr. 582/1998 nu au semnificația aplicării unui regim salarial diferit angajaților Sucursalei decât cel al celorlalți salariați din cadrul
S. S.A B., deoarece acordul colectiv se aplică în mod nediferențiat de organizarea și structura regională a societății.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A., în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. va respinge recursul acestei pârâte.
În ceea ce privește recursul pârâtei S. N. DE T. F. DE M. "C. M." S.,
Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., Curtea constată că acesta este nefondat.
Astfel, deși recurenta a înțeles să invoce acest motiv de recurs, privind încălcarea de către instanță a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, nu a indicat în concret dispozițiile legale pretins a fi încălcate.
În condițiile în care, prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei, reclamanții reprezentați de sindicat au înțeles să-și exprime punctul de vedere față de aspectele învederate de recurentă în conținutul întâmpinării depusă la fondul cauzei, fără a invoca aspecte noi de natură să conducă la modificarea pretențiilor astfel deduse judecății, astfel cum acestea au fost formulate prin cererea introductivă, nu se impunea acordarea unui nou termen de judecată, nefiind incidente dispozițiile art. 132 C.pr.civ..
Pe de altă parte, recurenta a fost legal citată pe parcursul judecării cauzei în fața instanței de fond, astfel că a cunoscut termenul de judecat fixat de instanță, având posibilitatea să-și delege un reprezentant în instanță care să-i reprezinte interesele. În atare condiții, nu se poate susține că i-ar fi fost prejudiciate interesele sau că s-ar fi încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7
C.pr.civ., Curtea constată, contrar susținerilor recurentei, că instanța de fond s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant al S. și în mod corect a respins această excepție raportat la prevederile art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, potrivit cărora „în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. 1, organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzuta de lege, inclusiv de a formula acțiune in justiție in numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor in cauza.";
Legiuitorul recunoaște expres prin dispozițiile art. 1 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 28 din Legea nr. 54/2003, calitatea de reprezentant al organizației sindicale în cazul acțiunilor promovate în numele membrilor de sindicat în vederea apărării drepturilor acestora ce decurg din dreptul muncii. Așadar suntem în prezența unui mandat legal conferit organizației sindicale.
Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8, invocat de recurentă, se constată de asemenea că este nefondat, raportat la dispozițiile le4gale incidente în materie.
Astfel, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin. 1 din C.muncii.
Prin urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin.
1 lit. a - d din C. muncii a reglementat distinct termene speciale de prescripție.
D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, iar prin prezenta acțiune reclamantul nu ainvocat neexecutarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, ci a solicitat plata unor adaosuri neacordate ce fac parte, potrivit dispozițiilor art.155 din C. muncii, din categoria drepturilor salariale, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile menționate anterior este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c din C. muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. e din C.muncii.
Motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., urmează a fi de asemenea înlăturate având în vedere următoarele considerente: Cu privire la excepția inadmisibilității sau cea a prematurității justificate prin prisma neîndeplinirii procedurii prealabile în fața comisiilor mixte patronat-sindicate, Curtea constată că această procedură nu este obligatorie, ea nefiind prevăzută de lege, iar art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, prevede că numai în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței se face după îndeplinirea procedurii prealabile, în condițiile prevăzute în acea lege. În cauza dedusă judecății nu există nici o procedură prealabilă prevăzută de lege care să fie obligatoriu de urmat înainte de promovarea acțiunii.
De altfel, din interpretarea dispozițiilor art. 109 din contractul colectiv de muncă reiese că „procedura prealabilă în fața comisiilor mixte"; la care face trimitere recurenta reprezintă o eventuală modalitate alternativă de soluționare a litigiilor, care însă nu exclude accesul la instanță.
Referitor la fondul cauzei, Curtea reține că potrivit art. 243 alin. 1 din C. muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar conform dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. b din C.muncii, efectele clauzelor contractului colectiv de muncă se întind pentru toți salariații angajatorului pentru contractele încheiate la nivel de unitate.
Așa cum a reținut și prima instanță, Curtea consideră că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept și nu o facultate a angajatorului, contractul colectiv de muncă precizând în mod expres cum și din ce fonduri se plătesc aceste drepturi.
Astfel, art. 30 alin. 3 precizează că :„ Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";. Din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții rezultă așadar în mod evident obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Pentru aceste motive, având în vedere faptul că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de
10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, se reține că dispozițiile invocate de către recurentă pentru a justifica atât caracterul facultativ al dreptului pretins, cât și lipsa fondurilor necesare plății drepturilor salariale ce fac obiectul prezentei acțiuni nu pot prezenta relevanță în speță.
În sensul caracterului necondiționat al dreptului la acordarea salariului suplimentar, pledează și art. 31 din CCM care face trimitere la criteriile de acordare a salariului suplimentar, prevăzute în anexa 6, din care rezultă că plata dreptului este obligatorie, cu excepția unor situații care țin de conduita disciplinară a salariaților.
Mai mult, contractul colectiv de muncă ce constituie temeiul acordării drepturilor pretinse prin acțiune, nu cuprinde nici o mențiune de natură să conducă la concluzia că acordarea acestora ar fi una condiționată, stipulând în mod expres îndreptățirea salariaților de a beneficia de aceste drepturi.
Lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, respectiv diverse plafonări legale, nu pot fi reținute ca justificări pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, în contextul în care acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative ulterior adoptării actelor normative menționate prin memoriul de recurs.
Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, potrivit dispozițiilor art.7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 din C.muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât salariații recurentei erau îndreptățiți la plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv a adaosurilor la salariu, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă aplicabil.
În egală măsură, nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 12 din Legea nr.130/1996, care sunt incidente doar în cazul salariaților instituțiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituție, ci o societate pe acțiuni, neavând relevanță în raport de forma sa de organizare, persoana acționarului majoritar.
Criticile recurentei potrivit cărora obligația lor de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în C. colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii atacate.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA - S. T. și S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA B. împotriva Sentinței civile nr. 942 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
GREFIER G. C.
Red.I.R.M/Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud. fond: A. G. Călugăr
| ← Decizia civilă nr. 5375/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 271/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
