Decizia civilă nr. 3620/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)*
D. CIVILĂ Nr. 3620/R/2011
Ședința publică din data de 18 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : C. M.
JUDECĂTOR : I. T.
JUDECĂTOR : D. C. G.
GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. I. SA și respectiv de chemata în garanție A. împotriva sentinței civile nr. 1. din 9 iunie 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...)* privind și pe intimata G. C., având ca obiect litigiu de muncă - pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate intimatei și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că intimata a formulat întâmpinare la recursul formulat de A., înregistrată la data de 16 septembrie 2011 și întâmpinare la recursul declarat de S. I. SA, înregistrată la data de 11 octombrie 2011. Ambele întâmpinări sunt însoțite de acte anexă și practică judiciară.
Se constată de asemenea că la data de 12 octombrie 2011 SC I. SA a transmis prin fax la dosar note de ședință.
Având în vedere că toate părțile au solicitat judecata cauzei în cauzei în condițiile art. 242 C.proc.civ., Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. din 9 iunie 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...)* s-a admis acțiunea formulată de reclamanta G. C., împotriva pârâtei S. I. SA B., ca fiind întemeiată și, în consecință s-a constatat că pârâta a reținut și virat în mod nelegal impozitul, contribuția individuală de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate calculate asupra sumei de 5.630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu de plăți compensatorii;
Pârâtă a fost obligată să restituie reclamantului suma de 1658 lei reprezentând reținerile de mai sus.
S-a admis în parte cererea de chemare în garanție introdusă de pârâta S. I. SA B. împotriva Agenției N. de A. F. B. și, în consecință a fost obligată chemata în garanție să restituie pârâtei sumele de 757 lei - impozit pe venit și
310 lei - contribuție la asigurări sociale de sănătate.
S-au respins restul pretențiilor din cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin D. de concediere individuală nr.292/31 decembrie 2009 au încetat raporturile de muncă dintre S. I. SA B. și reclamanta G. C. C. se înscrie în cadrul Programului de concediere colectivă nr.1571/10 iunie 2009, aprobat prin H. C. de A. al pârâtei nr.06/04 iunie 2009 și prin D. D. G. al acesteia nr.97/(...). Actul stipulează la punctul 7 lit b că salariații concediați vor primi compensații sub formă de îndemnizații, cuprinse în art.103 pct.5 din contractul colectiv de muncă 2.. Acesta din urmă, depus în copie la fila 17, în clauza indicată, fixează convenția părților că, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească o plată compensatorie în sensul prevederilor art. 55 alin.4 lit.j din C. fiscal.
Obligația asumată de angajator s-a îndeplinit în ceea ce o privește pe reclamantă. Secundei i-a revenit 5.630 lei, din care s-a reținut și s-a virat la bugetul consolidat al statului: impozit 16% - 757 lei, contribuția la asigurări sociale 10,5% - 591 lei; contribuția la asigurări sociale de sănătate 5,5% - 310 lei.
Starea de fapt este atestată de adeverința nr.648/(...) și de ordinele de plată depuse la dosar.
Acțiunea introductivă este fondată și a fost admisă în direcția constatării că reținerile efectuate de pârâtă sunt în contradicție cu dispozițiile legale incidente litigiului și a obligării acesteia la restituirea în favoarea reclamantei a sumelor aferente, înlăturându-se apărările din întâmpinare și din chemarea în garanție, din acest punct de vedere.
Cum s-a menționat mai sus, desprins din chiar înscrisurile exhibate de pârâtă (programul de concediere colectivă și contractul colectiv de muncă), plățile compensatorii s-au acordat reclamantei fundamentat și pe dispozițiile art.55 alin.4 lit.j din C. fiscal. Textul normei din art.55 stabilește în alineatul 1 categoria veniturilor din salarii, în alineatul 2 definește veniturile asimilate salariilor, ambele supuse impozitării, iar în alineatul 4, ca excepție, face referire la sumele care nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, printre care, la litera j, le prevede pe cele reprezentând plăți compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Cauza de față se regăsește cu evidență în ipoteza de excepție a legii și orice aplicare sau interpretare contrară sensului clar și expres dedus din reglementarea legală nu poate fi în mod corect împărtășită.
Contribuția la asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale (așadar este datorată), după cum dispune art.21 alineat 6 din L. 1., și nu se constituie în contribuții plătite în contul angajatei, deci în rețineri de la salariat din sumele ce i se cuvin cu titlul mai sus indicat, de plăți compensatorii, conform procedeului greșit adoptat de pârâtă.
Ca și în cazul impozitării, referitor la contribuția la asigurările sociale de sănătate există o dispoziție legală expresă de nedatorare, cuprinsă în art.257 alin.6 din L. 95/2000.
Rezolvarea pe fond a cererii de chemare în garanție nu prezintă caracter inadmisibil. Din examinarea articolului 117 din C. de procedură fiscală nu rezultă că procedura aici instituită are valențele celei înscrise în articolul 109 alineat 2 Cod procedură civilă, iar neexercitarea ei în prealabil să împiedice pe titularul unui drept să se adreseze instanței competente cu o cerere de chemare în judecată, după regula alineatului 1.
În baza articolului 60 alin.1 Cod procedură civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazulcând ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Prin urmare, cererea de chemare în garanție este privită ca o nouă acțiune care se grefează pe cea principală. Soluția ce se va da celei dintâi depinde de aceea ce se va da în acțiunea principală, adică măsura încuviințării pretenției introductive imprimă limitele maxime în care se poate admite chemarea în garanție.
Orice alte raporturi existente numai între pârâtă și chemata în garanție nu pot fi discutate în acest litigiu. Pentru aceste considerente de ordin procedural, cererea introdusă împotriva terțului a fost analizată numai pentru obligația la care pârâta este îndatorată prin prezenta hotărâre judecătorească, circumscrisă subsidiarului ei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta S. I. SA și chemata în garanție A..
Chemata în garanție A. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
În motivarea recursului a arătat că obiectul acțiunii dedus judecații îl constituie restituirea sumei de bani ce i-a fost reținuta intimatului reclamant, din salariile compensatorii, cu titlu de impozit pe venit, contribuție individuala de asigurări sociale si contribuție de asigurări sociale de sănătate.
Cu toate ca L. nr. 1., in forma inițiala, reglementa ca litigiu de munca si asigurări sociale contestația privitoare la modul de calcul si de depunere a contribuțiilor de asigurări de sănătate, după intrarea in vigoare a L. nr.5. privind C. Fiscal si a HG nr.1574/2003 privind organizarea si funcționarea M.ui Finanțelor P.e si a Agenției N. de A. F., aceste litigii aparțin sferei dreptului fiscal, ce trebuie soluționate de instanța de contencios administrativ.
A., începând cu data de (...), A. N. de A. F. conform art.19 alin.1 lit.a din
HG nr.1574/2003 colectează veniturile datorate bugetului Fondului Național unic de asigurări sociale de sănătate.
În speta, litigiul este declanșat intre un contribuabil (salariat) si angajatorul sau, in calitate de mandatar legatar al organelor financiare (având atribuții specifice in domeniul încasării veniturilor bugetare), fapt ce determina ca soluționarea acestuia sa revină instanțelor de contencios administrativ, iar nu instanțelor incluse in conceptul de "jurisdicție a muncii".
A., având in vedere ca instanța de fond a calificat greșit litigiul dedus judecații, ca aparținând sferei asigurărilor sociale, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanțe, în speta T. B. N., in jurisdicția de contencios administrativ si fiscal.
Având in vedere ca A. N. de A. F. (A.), este organ de specialitate al autorităților publice centrale, acest aspect evidențiază competenta materială a secției de contencios-administrativ și fiscal, in conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din L. nr. 554/. privind contenciosul administrativ.
Mai arată că prin admiterea acțiunii, instanța a respins, in mod nelegal, excepția inadmisibilității cererii de chemare in garanție formulata de către A. N. de A. F., făcând o simpla mențiune despre aceasta in considerentele sentinței deși, in dispozitivul hotărârii, nu a precizat nimic despre aceasta.
A., chemata in garanție - A. - a invocat, prin întâmpinarea formulate, excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, susținând ca exista, în ceea ce privește această instituție, o reglementare legala derogatorie de la dreptul comun care stabilește îndeplinirea unei proceduri speciale in materia restituirii sumelor de la buget, materializata în prevederile art.117 Cod proc.fiscala și în dispozițiile pct.2 din Anexa 1 la O. nr.1899/. pentru aprobarea procedurii de restituire și derambursare a sumelor de la buget, coroborate cu prevederile art.33 din O. nr.92/2003, cu atât mai mult cu cât despăgubirile de care face vorbire norma procedural civila citata, sunt denumite în norma speciala restituiri.
Referitor la sumele reprezentând impozite si contribuții reținute de către societate de la angajați, arată ca cererea este inadmisibila, în condițiile în care legislația speciala prevede ca obligația restituirii acestor sume subzista numai în baza legii, or, în speța, temeiul restituirii îl reprezintă Programul de concediere colectiva.
Prin admiterea parțiala a cererii de chemare în garanție, instanța a considerat, în mod greșit ca A. este obligata sa restituie pârâtei SC I. SA o suma de lei care reprezintă impozit pe venit si contribuții la asigurările sociale de sănătate.
A., în considerentele sentinței civile nr.1./2011, instanța de fond a reținut, in mod greșit, aplicabilitatea art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind C. fiscal, care consacra faptul ca sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit.
In prezenta cauza, prevederile legale sus menționate nu au aplicabilitate, deoarece prin programul de concediere colectiva nr.1571/(...), elaborat de către SC I. SA, s-a stabilit ca indemnizațiile acordate cu titlu de plați compensatorii se vor calcula raportându-se la salariul tarifar și nu la salariul mediu net pe unitate așa cum este prevăzut în art.55 alin.4 lit.i din L. nr.5. privind C. fiscal.
In realitate, instanța de judecata a refuzat aplicarea unei legi in vigoare. in speța. a dispozițiilor art.55 alin.2 lit.k) din C. fiscal coroborate cu dispozițiile punctului 68, lit 1) din Normele Metodologice de aplicare a L. nr. 5. privind C. fiscal, aprobate prin H. nr. 4., cu modificările si completările ulterioare, care prevăd ca sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii. potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă. sunt considerate venituri asimilate salariilor și în consecința. sunt supuse impozitării.
A., art. 55 alin. 4 lit.j) din C. fiscal reglementează instituția plăților compensatorii definite de OUG 9., în art. 28, ca fiind sume neimpozabile, în timp ce HG nr. 4. pct. 68 lit.I) reglementează instituția compensațiilor bănești individuale, definite ca venituri asimilate salariilor.
In demersul instanței de a soluționa prezenta cauza considera necesar faptul de a nu fi calificate "compensațiile bănești individuale" ca fiind același lucru cu "plățile compensatorii".
Compensațiile bănești sunt sume asimilate veniturilor salariale, lor aplicându-se prevederile de impunere fiscala, prevăzute de art.55 alin.2 lit.k} din C. fiscal si de pct.68 1.) din Normele metodologice de aplicare a C. fiscal. aprobate prin H. nr. 4412004, conform căruia: "Compensațiile bănești individuale. acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective din fondul de salarii potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de munca reprezintă venituri asimilate salariilor";
A. ținând seama de considerentele legale mai sus invocate, de definițiile date de legiuitor celor doua noțiuni de plați compensatorii si compensații bănești, suficient de explicit si clar prezentate, învederează ca, SC I., în intenția sa de a induce în eroare instanța, folosește greșit in cererea de chemare în garanție și în întâmpinarea formulata, noțiunea de plăți compensatorii, înspeța fiind vorba de compensații bănești, achitate în virtutea punctului 68 lit.1 din Normele de aplicare ale C. fiscal, aprobate prin HG. 4..
Prin urmare, învederează ca prevederea legala menționata stabilește caracterul neimpozabil al plaților compensatorii doar daca aceste venituri sunt primite în baza unor legi speciale și finanțate din buget.
Prin programul de concediere colectiva nr.1571/(...), elaborat de către SC
I. SA, s-a stabilit ca indemnizațiile acordate cu titlu de compensații bănești se vor calcula raportându-se la salariul tarifar.
A., I. SA a acordat compensații bănești individuale către personalul disponibilizat, din fonduri proprii, în conformitate cu prevederile Contractului colectiv de muncă, aceste plăți fiind considerate venituri asimilate salariilor și în consecința fiind supuse impozitării.
Având in vedere dispozițiile legale invocate, este evident faptul ca nu se justifica restituirea sumelor solicitate cu titlu de impozit pe salariu, întrucât s- a procedat corect la calcularea, reținerea si virarea impozitului pe veniturile asimilate salariilor, in speța, impozitarea compensațiilor bănești individuale fiind in concordanta cu dispozițiile legale menționate mai sus.
In ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, contribuția lunara a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de
5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. A., angajatorii la care asigurații își desfășoară activitatea au obligația sa calculeze si sa vireze aceasta contribuție asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sănătății personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevăzut la art.258 alin. (1) din legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sănătății.
Întrucât compensațiile bănești sunt tratate, din punct de vedere fiscal, drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Referitor la contribuția plătita de angajator pentru concedii si indemnizații, considera ca angajatorul datorează aceasta contribuție, deoarece, in virtutea dispozițiilor punctului 68, lit e) din Normele Metodologice de aplicare a legii nr 5. privind C. fiscal, aprobate prin H. nr 4., cu modificările si completările ulterioare, plățile compensatorii sunt venituri de natura salariala si compun fondul de salarii la care se raportează prezenta contribuție.
Din interpretarea dispozițiilor punctului 68, lit (l) din Normele Metodologice de aplicare a legii nr 5. privind C. fiscal, aprobate prin H. nr 4., cu modificările si completările ulterioare, menționat la capitolul privind stabilirea impozitului pe venit, se poate observa fara echivoc ca plățile compensatorii sunt veniturile asimilate salariilor, si ca atare, angajatorului ii revine obligația de a retine si achita cota de contribuție privind concediile si indemnizațiile.
A., in conformitate cu dispozițiile art.4 alin.2 din O.U.G. nr.158/2005 privind concediile si indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, începând cu data de (...), cota de contribuție pentru concedii si indemnizații este de
0,85% si se aplica la fondul de salarii sau după caz, asupra veniturilor supuse impozitului pe venit.
Solicită menținerea sentinței civile ca legala in ceea ce privește respingerea celorlalte petite ale cererii de chemare in garanție privind despăgubirea SC I. SA.
Pârâta SC I. SA a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, modificarea sentinței cu respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului a arătat că Secția civila a T. nu era competenta sa soluționeze cauza deoarece litigiul de față are o natura fiscala (O. nr.92
/2003, art.1 art.2 art.26), deci, trebuie soluționate, in prima instanța, de către secția contencios administrativ și fiscal, deoarece plata impozitelor și contribuțiilor prin reținere la sursa nu îi schimba salariatului calitatea de contribuabil.
Deși a arătat la fondul cauzei ca angajatorul nu are calitate procesuala pasiva in cauza, instanța de fond a ignorat apărările formulate admițând, indirect si nelegal, că ar avea calitate procesuala pasiva.
In realitate, raportul juridic privind impozitarea compensațiilor bănești s- a realizat direct intre contribuabil (reclamant) si mandantul A. (creditor), așa incit mandantul va suporta in mod direct consecințele juridice ale operațiunii de impozitare.
Pentru restituirea impozitelor si contribuțiilor aferente compensațiilor bănești reținute de angajator si virate la A. reclamantul era obligat sa utilizeze, in prealabil, sesizării instanței de judecata procedurile speciale prevăzute de O. nr.1899 /. sau L. contenciosului administrativ, nr.5544 /..
Reclamantul nu a depus cerere de restituire a impozitelor / contribuțiilor la creditorul bugetar si, deci, in aceste condiții acțiunea formulata este prematura. Reclamantul nu a urmat nici procedura ulterioara prevăzuta de O. nr.l899 / 2004 (contestarea unei eventuale decizii date de A.) si nici procedura plângerii prealabile (art. 7 din L. nr.554 / 2004) si, deci, acțiunea formulata de acesta ar trebui respinsa ca inadmisibila.
Instanța de judecata retine greșit ca reclamanta a încasat plați compensatorii, reclamanta a beneficiat de compensații bănești.
Precizează ca plățile compensatorii se acorda numai pe baza unui act normativ (lege sau ordonanța de guvern) întrucât finanțarea (plata) acestor sume se suporta de către stat din bugetul de șomaj (prin agenția de șomaj).
Deci, pentru acordarea plaților compensatorii trebuie sa existe voința explicita a Legiuitorului, voința exprimata prin emiterea unui act normativ (lege sau ordonanța).
Plata acestor sume de bani se acorda salariaților din fondurile statului.
Începând cu data de 22 iunie 2000 firmele particulare nu mai beneficiază de finanțare din fondurile statului pentru acordarea plaților compensatorii având in vedere art.60/1 din O.U.G. nr.98 / 1999 (introdus de L. nr.312 / 2000) .
Pe de alta parte, compensațiile bănești se acorda pe baza contractului colectiv de munca (convenție civila particulara încheiata intre partenerii sociali) întrucât finanțarea (plata) acestora se suporta de către angajator din fondul de salarii propriu.
Reclamanta a fost concediata din firma in baza unei concedieri colective în baza contractului colectiv de munca (convenție civila particulara) si a programului de concediere colectiva, reclamanta a beneficiat de o suma de
5.630 lei brut, suma acordata reclamantei s-a finanțat din fondul de salarii al angajatorului; contractul colectiv de munca nu este o dispoziție legala ("acordate potrivit legii").
Deci, in condițiile legilor in vigoare (atât la data concedierii reclamantei cât si la data soluționării recursului) suma acordata reclamantei, urmare procedurii de concediere colectiva care a afectat-o si pe aceasta, este definita, în mod legal, o compensație băneasca.
H. a fost pronunțata cu încălcarea / aplicarea greșita a legii.
Instanța de judecata retine un tratament fiscal greșit (eronat) de neimpozitare pentru compensațiile banesti acordate reclamantei cu ocazia concedierii acesteia.
A., instanța de judecata a considerat ca sumele acordate reclamantei nu trebuiau impozitate in consens cu dispozițiile art.55, alin.4, lit.(j)" din C. fiscal.
Consideră ca acest lucru a fost posibil datorita erorii in care s-a aflat instanța in ce privește calificarea greșita a sumelor de care a beneficiat reclamanta, ca fiind" plați compensatorii . Pe de alta parte, instanța a ignorat si de aceasta data apărările formulate.
Compensațiile bănești, au fost legal impozitate si ca tratamentul fiscal aplicabil era cel prevăzut de pct.68, I."I)" din H.R. nr.4..
Art.40 din H.R. nr.642 / 1999 prevede ca: "Compensațiile bănești acordate potrivit art. 42 din ordonanța de urgentă nr.9. se încadrează în prevederile art.6 lit.b) din L. nr. 32 din 1991 privind impozitul pe salarii, republicată, cu modificările și completările ulterioare; acestea nu se includ în venitul lunar impozabil și nu se impun, dacă angajatorul efectuează disponibilizările prin concedieri colective în alte condiții decât cele prevăzute de ordonanța de urgență: nu a întocmit program de restructurare pentru diminuarea sau eliminarea pierderilor și arieratelor, nu se află în reorganizare judiciară, lichidare sau faliment și dispune de resurse proprii pentru acordarea acestor compensații. "
Din economia textelor prezentate anterior, rezulta ca, începând cu impozitul pe venit reglementat de O. nr.73 /., compensațiile bănești individuale acordate salariaților cu ocazia concedierilor colective, finanțate de angajator, trebuiesc impozitate de angajatori.
Susține ca compensațiile bănești acordate reclamantei trebuiau impozitate deci, erau aplicabile dispozițiile pct.68, litera "1)" din H.R. nr.4. .
Privitor la contribuția la pensie a reclamantei (591 lei ), arată că această contribuție se suporta din bugetul de șomaj administrat de agenția de șomaj; debitorul obligației de plata era agenția de șomaj (si nicidecum I.); firma nu avea acces la bugetul de șomaj si nu putea dispune de sume de bani din bugetul asigurărilor de șomaj pentru plata contribuției la pensie; ca, cererea de restituire a acestor sume a fost realizata atât de reclamanta cât si prin cererea de chemare in garanție deci, solicitarea lor nu excede cadrului procesual ; I. (deși nu era debitor) a virat aceste contribuții creditorului A., instituite publica care a încasat si dispus de aceste sume deși agenția de șomaj datora aceste sume.
Deci, A. a beneficiat de o plata nedatorata si este obligat sa o restituie. Privitor la contribuțiile proprii ale angajatorului (1.528 lei), arată că a solicitat despăgubirea firmei si cu valoarea contribuțiilor proprii achitate de angajator deoarece impozitarea reprezintă o operațiune juridica unica (act juridic unic) ale cărei efecte juridice nu pot fi soluționate (rezolvate) diferit.
Pe fondul problemei, arată ca aceste contribuții suplimentare solicitate
(contribuția la pensie, contribuție la sănătate, contribuție concedii si indemnizații, contribuție accidente de munca) se calculează raportat la fondul de salarii realizat de angajator.
Creditorul A. a beneficiat de o plata nedatorata de 1.528 lei (contribuții sociale) ce trebuie să o restituie I..
Reclamanta G. C. prin întâmpinare (f.48-50) a solicitat respingerea recursurilor.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea, deliberând, reține următoarele:
Excepția lipsei calității procesule pasive a pârâtei nu este fondată, pentru că reclamantul a acționat în calitate de fost salariat a pârâtei angajator, a invocat expres prevederile art. 281-283 C. muncii ce reglementează scopul jurisdicției muncii, părțile conflictului de muncă și termenul pentru formularea cererilor în materie dintre salariați și angajatori, fără a opta pentru chemarea în judecată a A. ca pârâtă, în baza principiului disponibilității procesuale, reclamantul fiind cel care stabilește cadrul procesual cu privire la părți, obiect și cauză a acțiunii.
O atare opțiune a reclamantului pentru chemarea în judecată a fostului angajator în baza jurisdicției muncii (art. 281-283 C. muncii) pentru restituirea unor sume reținute în opinia sa în mod nelegal, determină calificarea litigiului dedus judecății ca un conflict de muncă, neavând caracter fiscal, ceea ce justifică sub acest aspect competența secției civile de a se pronunța în materia conflictelor de muncă.
În ceea ce privește excepția necompetenței primei instanțe în soluționarea cauzei, Curtea notează că, potrivit dispozițiilor art. 159 C.pr.civilă, astfel cum aceasta au fost modificate prin L. 2., necompetența materială de ordine publică poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Ca atare, după începerea dezbaterilor asupra fondului, partea este decăzută din dreptul de a mai invoca excepția necompetenței materiale a instanței de fond, motiv pentru care acest motiv invocat direct în recurs nu poate fi primit.
Excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtă,este întemeiată:
Reclamantul a chemat în judecată fostul angajator solicitând obligarea acestuia să restituie suma reținută cu titlu de impozite și contribuții la asigurări sociale, apreciind că pârâta a reținut și virat nelegal și aceste sume la bugetul de stat în lipsa unui titlu de creanță, aceste argumente invocate de reclamantă neavând natura juridică a unui capăt de cerere distinct, ci reprezentând motive pentru care s-ar impune în opinia reclamantei restituirea sumelor reținute de angajator cu titlu de impozite și taxe contribuții din plățile compensatorii acordate cu ocazia concedierii colective.
Potrivit art.117 Cod procedură fiscală și Ordinului MFP nr. 1899/. pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, persoanele interesate pentru restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții la buget, trebuie să formuleze o cerere adresată organului fiscal competent, în cauză unitatea A. de la domiciliul contribuabilului, iar acest organ urmează a admite or respinge cererea prin act administrativ fiscal, în funcție de prevederile legale incidente. În cazul respingerii cererii de restituire prin act administrativ fiscal ce se comunică celui ce a făcut cererea, acesta poate să introducă contestație la tribunal la secția de contencios administrativ și fiscal, ocazie cu care în acel cadru procesual, instanța competentă pentru aplicarea legislației fiscale, sesizată legal, în contradictoriu cu organul fiscal, urmează să analizeze dacă în mod corect și legal s-a realizat reținerea și virarea sumei de bani cu titlu de impozit și contribuții de asigurări sociale de către angajator din plățile compensatorii acordate salariatului cu ocazia concedierii colective. De asemenea, în situația în care cererea de restituire formulată nu este soluționată, cel interesat este îndreptățit să acționeze organul administrativ pentru refuzul de rezolvare a cererii, în condițiile legii contenciosului administrativ.
Or, reclamantul nu a urmat aceste prevederi legale ce instituie o procedurăspecifică de restituire, astfel încât dreptul subiectiv dedus judecății nu este încăactual, iar acțiunea civilă formulată de către fostul salariat împotriva angajatorului este prematur formulată, deoarece reclamantul are posibilitatea de a se adresa pe cale administrativă organului fiscal competent să-i solicite restituirea sumei de bani solicitate prin acțiune. În condițiile în care reclamantul va urma procedura administrativă specială reglementată de normele procesual fiscale evocate și în acel cadru se va constata că pârâta a reținut nelegal suma solicitată ori că nu le-a virat la bugetul de stat, va putea formula o altă acțiune în acest sens împotriva pârâtei dacă suma respectivă nu i-a fost restituită, în condițiile în care s-a stabilit că acestea au fost nelegal reținute, nefiind aplicabil principiul autorității de lucru judecat întrucât acțiunea civilă nu a fost analizată în acest cadru procesual pe fond de către această instanță.
Așadar, reținând că reclamantul pentru a obține restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții trebuie să apeleze în principal la procedura legală specială instituită în acest sens prin normele procesual fiscale, iar aceasta nu a făcut acest lucru, dreptul dedus judecății împotriva pârâtei nu este încă actual, motiv pentru care va fi admisă excepția prematurității acțiunii și în consecință, va fi respinsă acțiunea ca prematur formulată.
O atare soluție de respingere a acțiunii determină în mod automat respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva A., conform art. 61-63 C.pr.civ., a cărei recurs va fi admis ca efect al soluției date recursului principal, având în vedere caracterul accesoriu al cererii de chemare în garanție, fără a mai fi necesară examinarea criticilor asemănătoare formulate de chematul în garanție.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A. va admite recursurile în baza art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va modifica sentința în sensul celor ce urmează.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE :
Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA și respectiv de chemata în garanție A. împotriva sentinței civile nr. 1. din (...) pronunțate de T. B. N. în dosar nr. (...)*, pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca prematură acțiunea formulată de reclamanta G. C. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA.
Respinge cererea de chemare în garanție.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI C . M. I. T. D. C. G.cu opinie separată N . N.
GREFIER R ed.DCG/(...)
Dact.SzM/3ex.
Motivarea opiniei separate a judecătorului C. M.
Consider, în primul rând, ca fiind fondate motivele de recurs invocate de c ătre A. N. DE A. F. și S. „. S. B., privind greșita calificare a prezentului litigiu c a fiind conflict de muncă și soluționarea eronată a acestuia de căt re prima i nstanță în cadrul jurisdicției muncii.
A., se constată, în p rimul rând, că acțiu nea formulată de re clamanta G.
C., la data de (...), întemeiată în drept de către aceasta atât pe dispozițiile C.
muncii, cât și pe dispozițiile C. fiscal, a figurat inițial pe rolul S. de contenciosadministrativ a T. B.-N..
S. „. S. B. , atât prin notele de ședință din data de (...), cât și prin î ncheierea de ședin ță din data de (...) , își exprimă poziți a față de natur a l itigiului și competența de soluționare a acest uia, considerând că Secția de c ontencios administrativ este competentă să soluționeze cauza.
Fiind pusă în discuț ia părților această p roblemă, a calificări i litigiului și a competenței de sol uționare a cauzei, în ședința publică din data de (...), astfel c um rezultă din în cheierea de ședință depusă la dosar, instanța a dispus t ranspunerea cauzei S. civile din cadrul aceleiași instanțe, constatând că l itigiul este de natură civilă.
Abia la termenul de judecată din data de (...) se pronunță în cauză sentința civilă nr.1./2011, prin care este admisă acțiunea reclamantei, se
constată că pârâta a reținut și virat în mod nelegal imp ozitul, contribuția i ndividuală de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate
și în consecință, obligă pârâta să restituie reclamantului suma de 1658 lei. Prima instanță a admis și cererea de chemare în garanție introdusă de S. „. S. B., obligând chemat a în garanție A. N. de A. F. să restituie pârâtei sumele de
757 lei cu titlu de impozit pe venit și suma de 310 lei cu titlu de contribuție la a sigurări sociale de sănătate.
Prin recursurile for mulate, nu numai a ngajatorul, ci și A. N. DE A. F., organ de specialitate în materie fiscală la nivel național, susțin că prezentul l itigiu reprezintă o pricină de contencios fiscal, fiind astfel soluționat în mod g reșit de către prima instanță într -o jurisdicție de dreptul muncii.
Obiectul acțiunii dedus judecății îl constituie restituirea sumei de bani ce i-a fost reținută reclamantului din salariile compensatorii primite la data concedierii, cu titlu de impozit pe venit și contribuții sociale.
A., consider că, în primul rând, în mod greșit prima instanță nu a investit în timp util instanța ierarhic superioară cu pronunțarea unui regulator de competență în cauză, deși aspectele privind competența instanței se impun a fi soluționate în mod prioritar și cu deosebită celeritate, interesul părților fiind ca instanța competentă să ajungă cât mai repede la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății.
Este adevărat că se impunea în acest sens o consacrare legislativă expresă a posibilității investirii instanței ierarhic superioare cu pronunțarea unui regulator de competență în situațiile menționate anterior, aceasta fiind absolut necesară pentru a nu aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil.
În lipsa unor asemenea prevederi procedurale, în numeroase litigii, astfel cum s-a întâmplat și în speță, se ajunge ca problema competenței să fie tranșată abia în recurs, după parcurgerea unui grad de jurisdicție pe fondul cauzei.
Având în vedere faptul că există reglementat un cadru procesual special privind situația în care două sau mai multe „instanțe"; s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină, cel al conflictelor de competență, care prevede o procedură necontencioasă și urgentă, această cale este desigur de preferat căii de atac a recursului împotriva unei încheieri prin care s-a întrerupt cursul judecății.
De altfel, întrucât în primul rând instanța este cea obligată să-și verifice competența, ajungându-se la conflict de competență nu numai în urma susținerilor părților, ci tocmai potrivit convingerii a două „instanțe"; că sunt necompetente a judeca pricina, este normal ca acest incident procedural să fie soluționat întotdeauna printr-o procedură special și clar reglementată între acestea, fără a fi necesară în acest stadiu intervenția părților, care, deși au un interes în stabilirea competenței, nu trebuie să fie obligate să promoveze o cale de atac și în situațiile în care „conflictele"; instanțelor ar putea fi soluționate pe cale necontencioasă.
Luând în considerare că de fapt competența materială nu trebuie să fie raportată doar la instanța de judecată, ci la jurisdicția în sfera căreia cade litigiul, atât doctrina, cât și jurisprudența au invocat în mod repetat această lacună legislativă.
Trebuie subliniat în acest sens că nici L. privind unele măsuri pentru accelerarea judecăților nu a oferit o soluție procedurală dorită acestei probleme.
Pe de altă parte, consider că, având în vedere faptul că art.158
Cod.proc.civilă face referire la „. de judecată"; în sens de complet investit cu soluționarea cauzei, art.20 din același cod poate fi aplicat și în situația în care conflictul de competența există între două completuri de judecată specializate din cadrul aceleiași instanțe, investirea instanței ierarhic superioară cu pronunțarea unui regulator de competență, chiar în condițiile prevederilor legale în vigoare, fiind de preferat, pentru ca părțile să nu fie puse în situația de a aștepta timp de aproape un an de zile soluționarea divergențelor instanțelor cu privire la competență.
În al doilea rând, apreciez că nu există niciun argument juridic care să atragă în cauză competența instanțelor de dreptul muncii în această cauză, care presupune în mod necesar, conform intenției reclamantului exprimate prin acțiune, stabilirea dacă sumele de bani reclamate prin acțiune erau sau nu datorate bugetului de stat, presupunând în acest sens aplicarea legislației materiale și procedurale fiscale.
În acest sens, poziția reclamantului, care consideră că acțiunea sa este una supusă jurisdicției muncii, deși invocă dispoziții fiscale, nu poate fi hotărâtoare în calificarea prezentului litigiu și în stabilirea jurisdicției competente, deci și a compunerii completului de judecată ce ar avea căderea să soluționeze această pricină, având în vedere faptul că instanța de judecată este cea care califică în drept acțiunea formulată și care, în raport cu aceasta, este obligată să-și verifice competența.
Prezentul litigiu este unul fiscal, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.1 alin.1 din C. fiscal, acest cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul destat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.
Conform alin.3 din același cod, în materie fiscală, dispozițiile codului prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fiscal.
Art.7 alin.1 pct. 2 definește ca fiind activitate dependentă, orice activitate desfășurată de o persoană fizică într-o relație de angajare, veniturile obținute în cadrul acestei activități dependente fiind supuse impozitării și plății contribuțiilor sociale potrivit prevederilor legislației fiscale.
Art.1 din C. de procedură fiscală prevede că acesta reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de C. fiscal.
Prin administrarea impozitelor și taxelor se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor și taxelor; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Art.22 din același Cod definește ca fiind obl ig aț ii f isc ale , obligațiile de a
calcula și înregistra în evidențele contabi le și fiscale impozitele, taxele,
con tr ibuț iile ș i al te s u me d ator ate buge tu lu i gener al consol id ate ș i de a pl ăti l a t er menele leg ale ace s te imp oz ite, taxe, co n tr ibuț ii.
Potrivit disp.art.24 din Cod, plătitor al obligației fiscale este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare.
Începând cu data de (...), A. N. de A. F., conform H. nr.1574/2003
colectează ve niturile datorate bugetul ui de stat cu titlu de impozite și c ontribuții sociale.
Apreciez astfel că, după intrarea în vigoare a L. nr.5. și a H.nr.1574/2003 privind organizarea și funcționarea M.ui Finanțelor P.e și a Agenției N. de A. F., litigiile privind impozitele, contribuțiile sociale și alte venituri bugetare aparțin sferei dreptului fiscal și trebuie soluționate de către instanțele de contencios administrativ-fiscal.
Plata salariului și reținerea impozitului și a contribuțiilor sociale obligatorii din salariu sunt două operațiuni distincte care coincid în timp, dar în timp ce plata retribuției și a altor drepturi bănești ce își au izvorul în contractul de muncă, are loc în temeiul unui raport juridic direct între unitate și persoana încadrată în muncă, reținerea impozitului este o operațiune pe care unitatea o efectuează în calitate de mandatară a S.
Așadar, obligația angajatorului, impusă imperativ de lege, de a calcula și reține lunar impozitul și contribuțiile sociale obligatorii din salariul lucrătorului nu se execută în cadrul unui raport juridic de muncă, ci a unui raport juridic de drept fiscal.
Acesta este de altfel și motivul pentru care angajatorul este îndreptățit prin legea fiscală să facă aceste rețineri și este chiar obligat să rețină și să plătească impozite și contribuții, în temeiul disp.art.40 alin.2 lit.f ) din C. muncii republicat, fiind vorba despre o reținere din salariu prevăzută de lege, în sensul prevederilor art.169 alin.1 din C. muncii.
De altfel, potrivit art.10 din L. nr.554/., litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum
și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
De altfel, și prima instanță, deși a constatat în final că este competentă să soluționeze această acțiune în temeiul disp.art.248 alin.3 și 281 C. muncii, reținând că am fi în prezența unui litigiu în legătură cu încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, nu a obligat angajatorul la plata unor despăgubiri pentru fapte ilicite săvârșite la data concedierii salariatului, ci a judecat în contencios fiscal, constatând că pârâta a reținut și virat în mod nelegal impozitul, contribuția individuală de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate și, mai mult, a obligat A. N. de A. F. să restituie angajatorului contribuțiile și impozitele în privința cărora a constatat că au fost virate la bugetul de stat în mod nelegal.
Pentru toate aceste considerente, apreciez că prezentul litigiu este de competența instanței de contencios fiscal.
Cum litigiul dedus judecății a fost greșit calificat ca aparținând sferei conflictelor de muncă, fiind soluționat de un complet colegial compus dintr-un judecător și doi asistenți judiciari, în locul unui complet dintr-un singur judecător, și cu încălcarea principiului specializării, consider că se impunea admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la T. B.-N., în jurisdicție de contencios administrativ-fiscal.
Mai consider că , și în situația în care s -ar trece peste această problemă a c ompetenței invocată atât la judecarea fondului cauzei, cât și prin motivele de r ecurs, și s -ar rețin e că suntem în prez ența unui conflict d e muncă, singura calificare ce s-ar putea da acestei acțiu ni ar fi cea a une i acțiuni în daune f ormulată de către s alariat împotriva angajatorului, întemeiată pe disp.art.269
din C. muncii, în care răspunderea unității poate fi angajată în condițiile î ntrunirii elementelor răspunderii civile contractuale.
În cadrul acestei acțiuni se verifică doar dacă aceste elemente ale r ăspunderii, respectiv fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, precum și r aportul de cauzali tate dintre faptă ș i prejudiciu sunt î ntrunite la data i ntroducerii acțiunii, culpa fiind prezum a tă în condițiile în c are acesta nu și -a î ndeplinit obligațiile legale sau convenționale.
În situația în care nu se probează în cauză săvârșirea unei fapte ilicite de către angajator, ce ar fi în speță calcularea și reținerea nelegală a unor sume reprezentând impozit și contribuții sociale din salariul lucrătorilor, soluția instanțelor de judecată a fost întotdeauna cea de respingere a acțiunii ca nefondată, constatându-se că nu poate fi antrenată în cauză răspunderea patrimonială a angajatorului.
Mai mult, în cauză a figurat ca parte, atrasă de către angajator în proces și A. N. de A. F., autoritate centrală competentă în domeniul fiscal și care și-a exprimat în cauză poziția în sensul că pârâta a calculat și a reținut în mod corect impozitul și contribuțiile sociale din compensațiile plătite reclamantului, clarificând astfel că recurenta-pârâtă nu a săvârșit în cauză o faptă ilicită care să cauzeze salariatului un prejudiciu.
Până la proba contrară, angajatorul, potrivit disp.art.40 alin.2 lit.f ) și art.169 alin.1 din C. muncii republicat, a efectuat o reținere din salariu (dacă apreciem că și salariile compensatorii trebuie asimilate acestei noțiuni),prevăzută de lege, nedovedindu-se în speță încălcări ale prevederilor legale sau convenționale.
Prin urmare, consider că, în situația în care s-ar reține că prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, având în vedere faptul că legiuitorul nu a prevăzut nicio condiție extrinsecă pentru exercițiul dreptului la acțiune în răspundere patrimonială de către salariat împotriva angajatorului, chiar și în cazul în care s-ar constata că doar organele fiscale puteau stabili caracterul ilicit al faptelor angajatorului, precum și prejudiciul cert, real și actual al salariatului, pe calea unei proceduri administrativ-fiscale, nefiind suficientă poziția A. exprimată în cauză, acțiunea reclamantului nu putea fi respinsă prematur introdusă, ci ca fiind nefondată.
C. M.
Judecător,
Red./Tehnored.: C.M.;
2 ex.-(...)
| ← Decizia civilă nr. 2053/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3147/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
