Decizia civilă nr. 3646/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3646/R/2011
Ședința publică din data de 19 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC P. I. S. împotriva sentinței civile nr. 1900 din 13 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. L., având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul pârâtei recurente av. P. R. și reprezentantul reclamantului intimat av. B. L., lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Reprezentantul pârâtei recurente depune la dosarul cauzei, în copie, demisia reclamantului intimat, pe care o comunică și reprezentantului acestuia.
Reprezentanții părților arată că nu au alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului. În susținerea motivelor de recurs arată că motivul concedierii reclamantului intimat l-a constituit desființarea unui post de ospătar, restaurantul nefiind rentabil. I s-a oferit un post de curier, care era compatibil cu cel de ospătar, în cadrul unității hoteliere, dar a refuzat oferta și și-a depus demisia, ceea ce denotă că nu a dorit să-și continue activitatea. Cu toate că prin acțiunea formulată s-a atacat decizia nr. 40/(...), instanța a dispus anularea deciziei nr.
64/(...), acordând ceea ce nu s-a cerut. Capătul de cerere privind la plata orelor suplimentare a fost admis doar în baza declarației unui martor, fără să se țină seama de pontajele aflate la dosar. De asemenea, daunele morale au fost acordate injust deoarece contestatorul a refuzat locul de muncă oferit. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea recursului ca nefondat arătând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică. În susținerea poziției procesuale menționează că desființarea postului nu a fost efectivă și reală, nefiind depuse la dosarul cauzei documente care să ateste acest lucru, respectiv statele de plată înainte și după desființarea postului, așa cum s-a solicitat în probațiune. Din depoziția martorilor a rezultat că restaurantul nu poate funcționa decât cu patru ospătari, ulterior concedierii reclamantului fiind angajată altă persoană. Referitor la decizia atacată precizează că doar aceasta i-a fost comunicată, instanța de fond anulând corect cea de-a doua decizie. Cu privire la orele suplimentare, de asemenea corect a fost reținut de instanța numărul de ore efectuate. Reclamantul era îndreptățit la daune morale întrucât a fost concediat pentru a fi angajată o altă persoană pe postul lui. Solicită cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
C U R T E A P rin sentința civila nr. 1900 din 13 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul C luj în dosar nr. (...) s-a admis în parte cererea de chemare în judecatăformulată de reclamant S. L. în contradictoriu cu intimata SC P. I. S. C.-N.
S-a dispus anularea Deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr. 64 emisă de intimată la data de (...), acesta fiind obligată să îl reintegreze pe reclamant pe postul deținut anterior concedierii, precum și să plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului drepturile salariale aferente celor 168 ore suplimentare prestate în perioada august 2009 - martie
2010 și suma de 2.000 lei reprezentând daune morale.
S-au respins ca nefondate capetele de cerere privind acordarea salariului compensatoriu și a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că între pârâtă în calitate de angajator și reclamant în calitate de salariat s-au desfășurat raporturi de muncă în temeiul contractului individual de muncă nr. 122/(...), pentru meseria de ospătar și salariul de bază lunar brut în cuantum de 1.086 lei.
Prin D. nr. 64 emisă de intimată la data de (...) s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă începând cu data de (...), în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, datorită desființării postului său.
Potrivit art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să cuprindă în mod obligatoriu motivele care au determinat luarea măsurii.
Prin prisma acestei prevederi, se observă că în cuprinsul deciziei contestate societatea intimată s-a limitat doar la a prelua sintagma legală
„desființarea locului de muncă - concediere individuală";, fără a menționa care sunt motivele concrete și reale de natură a genera situația de fapt care a impus desfacerea contractului de muncă al contestatorului.
Or, art. 65 alin. 2 coroborat cu art. 287 din Codul muncii impune angajatorului obligația de a dovedi în instanță îndeplinirea condițiilor legale pentru a se putea proceda la desfacerea contractului individual de muncă în temeiul art. 65 alin. 1: desființarea locului de muncă să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
Pe de altă parte, art. 77 din Cod limitează posibilitatea de apărare a angajatorului doar la motivele de fapt și de drept precizate în decizia contestată.
Pârâta susține că probleme de ordin economic au generat măsura desființării unui post de ospătar restaurant, care nu își regăsea utilitatea în cadrul societății.
În lipsa unei motivări corespunzătoare a deciziei contestate, instanța nu este, însă, în măsură să procedeze la verificarea întrunirii condițiilor menționate, pe baza apărărilor angajatorului. De asemenea, nu se poate stabili dacă D. nr. 9/(...) depusă la dosar reprezintă într-adevăr actul societății care a stat la baza desființării postului contestatorului, în condițiile în care din fișele de pontaj aferente lunilor februarie și martie 2010 reiese că în luna februarie s- a renunțat la un post de ospătar - unul dintre ospătari a devenit apoi șef sala restaurant, astfel că nu se poate determina dacă se mai impunea și concedierea reclamantului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 76 din Codul muncii, s- a dispus anularea Deciziei de desfacere a contractului individual de muncă nr.
6..
Văzând dispozițiile art. 78 alin. 2 din Codul muncii, instanța a apreciat că este fondat și capătul de cerere accesoriu de obligare a intimatei la reintegrarea contestatorului S. L. pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă.
În temeiul art. 78 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul a fost obligat la plata în favoarea contestatorului a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate începând cu data desfacerii contractului individual de muncă - (...) - și până la reintegrarea efectivă.
În ceea ce privește orele suplimentare pretinse, s-a reținut că potrivit stipulațiilor contractuale, norma de muncă a reclamantului urma să fie de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână, cu repartizarea inegală a programului de lucru. F. de pontaj depuse de angajator atestă respectarea unui program de 8 ore pe zi .
Cu toate acestea, proba testimonială administrată în cauză confirmă în condițiile art. 16 alin. 2 din Codul muncii susținerea reclamantului că, în mod concret, programul de muncă era altul. Astfel, martorul T. M. D. a arătat că a fost coleg de serviciu cu reclamantul și că toți ospătarii lucrau o zi în intervalul orar 10-24, iar următoarea zi era liberă, fără a se ține cont de sfârșitul de săptămână în mod special. Cu toate că a fost angajat ulterior concedierii reclamantului, și martorul G. V. L. confirmă programul ospătarilor angajați de pârâtă, respectiv că lucrează în ture, într-o săptămână în zilele de luni, miercuri, sâmbătă și duminică, iar în următoarea săptămână în zilele de marți, joi și vineri.
La solicitarea expresă a instanței, pârâta a arătat că nu este în măsură să depună condicile de prezență pentru verificarea orelor efectiv prestate de salariați.
În lumina acestui probatoriu, instanța a apreciat că reclamantul S. L. și- a dovedit susținerea că programul de muncă era în fapt altul, turele fiind de 13 ore, desfășurate în intervalul 10-23.
Astfel, urmează că reclamantul a prestat activitate timp de 39 de ore într-o săptămână și 52 de ore în săptămâna următoare, rezultând un total de
182 de ore pe lună, față de cele 160 de ore prevăzute de legiuitor.
Martorul pârâtei a susținut că orele suplimentare sunt contabilizate de directorul de restaurant și de directorul hotelului iar angajații beneficiază de compensarea lor cu zile libere în cursul aceleiași săptămâni sau a celei următoare. SC P. I. S. nu a depus, însă, niciun înscris în acest sens, iar lipsa unei evidențe a orelor prestate de reclamant generează și imposibilitatea de verificare a compensării muncii suplimentare prestate cu ore libere plătite în următoarele 30 de zile, conform art. 119 din Cod, imposibilitate imputabilă societății angajatoare.
Având în vedere acestea, în temeiul art. 120 din Codul muncii și art. 41 alin. 3 lit. c din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pentru anii 2007-2010 (obligatoriu conform art. 30 din Legea nr. 130/1996), tribunalul a apreciat că solicitarea reclamantului este întemeiată și a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente celor 168 ore suplimentare prestate în perioada august 2009-martie 2010. Din acest total 14 ore suplimentare au fost prestate în luna august 2009, după cum a indicat însuși reclamantul, iar în lunile următoare câte 22 de ore pe lună.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, în mod evident situația creată l-a afectat pe reclamant și în plan moral, nepatrimonial, întrucât s-a aflat în postura de a fi disponibilizat în mod nelegal după ce a prestat activitatefără a fi retribuit în mod corespunzător și a trecut o perioadă îndelungată de timp până la recunoașterea temeiniciei solicitării sale.
În acest context, tribunalul a apreciat că stările de supărare și frustrare generate de conduita culpabilă a societății nu sunt suficient compensate prin admiterea cererii cu privire la pretențiile restante, ci se impune ca angajatorul să răspundă și pentru prejudiciul moral suferit de salariat în legătură cu serviciul, astfel că în temeiul art. 269 din Codul muncii a dispus obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.000 lei cu titlu de daune morale.
Pe de altă parte, însă, anularea deciziei de concediere a salariatului produce efecte retroactive iar prin măsurile subsecvente dispuse, de reintegrare și de acordare de despăgubiri, se realizează punerea părților în situația anterioară emiterii deciziei. De aceea, reclamantul nu poate beneficia și de acordarea salariului compensatoriu solicitat. Doar în situația în care decizia de concediere rămânea în ființă și își producea efectele specifice ar fi putut beneficia reclamantul de această compensare pentru disponibilizarea neimputabilă lui, în temeiul art. 67 din Codul muncii raportat la art. 78 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național încheiat pe anii 2007-
2010.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC P. I. S. solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant.
În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată întrunește toate elementele de legalitate cerute si prevăzute de art. 74 din Codul Muncii, că motivul concedierii l-a reprezentat desființarea unui post de ospătar, fiind efectivă în sensul ca din organigrama societății a fost exclus un post de ospătar, a avut o cauza serioasa ca urmare a activității reduse a restaurantului si încercarea de eficientizare a unității hoteliere.
În situația în care interpretarea actelor depuse la dosar coroborate cu prevederile ale art. 74 și art. 65 alin 2 din codul muncii ar fi fost imparțială și instanța de fond putea sesiza din organigramele depuse în probațiune ca reducerea din rândul ospătarilor a fost de la 5, câți existau în organigrama din februarie 2010 la 3 ospătari potrivit organigramei adoptată după desființarea acestor posturi, renunțându-se la 3 ospătari.
S-a oferit contestatorului un loc de munca compatibil cu pregătirea sa respectiv un post de curier de hotel care a fost refuzat.
S-a mai arătat că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, anulând decizia nr.6. prin care s-a dispus încetarea contractului de munca act necontestat, deși avea obligația de a analiza temeinicia și legalitatea deciziei nr.
40/2010 act care cuprinde toate motivele de drept și de fapt pentru care încetează raporturile de munca și care reprezintă decizia de concediere.
In ceea ce privește orele suplimentare consideră ca instanța a admis în mod pripit acest capăt de cerere, întrucât s-a bazat doar pe declarația unui martor rău intenționat fost angajat al societății, fără să țină seama de pontajele pe care le-a depus în susținerea apărării, efectuate de personal contabil calificat și care stau la baza stabilirii drepturilor salariale.
Față de daunele morale consideră că a fost acordată injust deoarece reclamantul a refuzat un loc de munca oferit în aceleași condiții salariale.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C.proc.civ.
Intimatul reclamatul S. L. prin întâmpinare (f.13-14) a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulateîn cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
Potrivit prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar așa cum rezultă din cuprinsul art. 65 alin. 2, desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.
În conformitate cu dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. a din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu alături de celelalte elemente și motivele care determină concedierea.
În speță, prin D. nr. 64/(...) emisă de recurentă în temeiul art. 65 alin. 1
Codul muncii, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al intimatului, în cuprinsul deciziei fiind menționat că motivul concedierii îl reprezentă „desființarea postului";.
Or, în cuprinsul deciziei de concediere era esențial a fi arătate motivele ce au determinat desființarea postului, respectiv acele cauze reale și serioase ce au condus la luarea acestei măsuri, astfel încât față de modul de redactare a deciziei se constată că dispozițiile art. 74 alin. 1 din C.muncii nu au fost respectate, ceea ce constituie un impediment în a verifica legalitatea sancțiunii aplicate salariatului.
Potrivit prevederilor art. 76 din C.muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.
Așadar, dispozițiile legale în materia sancționării disciplinare a salariaților sunt imperative, iar nerespectarea acestora atrage sancțiunea nulității măsurii luate de către angajator, în cauză nefiind vorba de aplicarea unui formalism exagerat, în contextul în care, încetarea raportului de muncă din voința unilaterală a angajatorului, este permisă cu respectarea condițiilor de formă riguros reglementate de legislația muncii, tocmai în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive din partea angajatorului, având și rolul de a a-l informa corect pe angajat cu privire la motivele și temeiurile de drept pentru este concediat, dar și de a permite controlul instanței de judecată asupra legalității și temeiniciei actelor angajatorului.
Cum în cauză condițiile de formă impuse de către legiuitor nu au fost respectate, întrucât motivele concedierii lipsesc, Curtea apreciază că în mod just s-a constatat de către instanța de fond nulitatea concedierii intimatului reclamant și s-a făcut aplicarea prevederilor art. 78 alin. 1 și 2 din C.proc.civ., în sensul repunerii părților în situația anterioară concedierii.
Numai după ce decizia a fost emisă corect se verifică celelalte apărări, referitoare la temeinicia concedierii, or, cum decizia analizată nu a fost întocmită cu respectarea dispozițiilor prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, nu se mai impune analizarea celorlalte critici din recurs care privesc aspectele de temeinicie a măsurii aplicate.
Deși s-a invocat de către recurent prin cererea de recurs că instanța prin anularea deciziei nr. 6. a acordat altceva decât s-a cerut, Curtea reține faptul că prin precizarea de acțiune depusă la fila 10 în dosarul de fond, reclamantul a arătat în mod expres că solicită anularea deciziei nr. 64/(...), astfel încât nu poate fi reținută incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6
C.proc.civ.
În ceea ce privește plata orelor suplimentare, se constată a fi fondate criticile recurentei, întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine că reclamantul ar mai fi prestat o activitate în folosul societății pârâte după programul normal de lucru.
Astfel, în acordarea drepturilor salariale aferente orelor suplimentare, instanța de fond a plecat de la o premisă greșită, și anume aceea că pentru salariații cu normă întreagă durata normala a timpului de muncă este de 160ore pe lună, aceasta fiind în contradicție cu prevederile art. 109 din C.muncii potrivit cărora durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și 40 ore pe săptămână, motiv pentru care numărul de ore prestate lunar variază în funcție de zilele lucrătoare ce intră în compunerea fiecărei luni.
Este real că programul de lucru după care reclamantul își desfășura activitatea era inegal, astfel cum s-a convenit prin contratul individual de muncă, respectiv după o zi cu un program cuprins între orele 10 - 23, urma o zi liberă, însă se impune a fi avută în vedere și declarația martorului G. V. L. în ceea ce privește pauza de 1 oră ce este acordată salariaților pe parcursul unei zile de lucru, astfel încât Curtea reține că programul de lucru nu este mai mare de 12 ore pe zi lucrătoare, iar în final se constată că a fost respectată durata normală de lucru de 40 ore pe săptămână.
În ceea ce privește martorul T. M. D., coleg cu reclamantul până în luna decembrie 2009, declarația acestuia este contrazisă chiar de poziția exprimată de reclamant în precizarea de acțiune potrivit căreia durată timpului de muncă într-o zi de la 10 la 23, iar apoi urma o zi liberă, în timp ce martorul a declarat că programul de lucru se desfășura în intervalul 10-24.
În aceste condiții se constată că dispoziția de obligare a pârâtei la plata orelor suplimentare pentru perioada august 2009 - martie 2010, apare a fi nejustificată, motiv pentru care se impune modificarea soluției sub acest aspect.
În ceea ce privește dispoziția de obligare a recurentei la plata daunelor morale, este real că în cadrul raporturilor de muncă, își găsesc aplicare dispozițiile art. 269 alin. 1 și 2 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în baza normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Însă, ca orice pretenție dedusă judecății, prejudiciul moral trebuie dovedit, instanța având obligația de a-l aprecia în raport de gravitatea și importanța lui.
Or, deși prin acțiune reclamantul a invocat că măsura concedierii i-a creat un disconfort psihic, în cauză nu s-a confirmat existența un prejudiciu de natură morală în dauna reclamantului și la a cărei obligare să fie obligată societatea pârâtă, respectiv nu s-a probat că actul de concediere a fost generator de prejudicii de natură morală.
Cum împrejurarea de a fi emisă decizia de concediere fără respectarea tuturor condițiilor de formă, nu este de natură a forma prin ea însăși convingerea că au fost create prejudicii morale salariatului, Curtea apreciază că nu se justifică acordarea altor despăgubiri cu excepția celor pentru acoperirea prejudiciului de natură materială în temeiul art. 78 C.muncii, motiv pentru care se impune modificarea hotărârii și sub acest aspect.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.proc.civ., a fost invocat doar formal de către recurentă, întrucât nu a indicat care este actul dedus judecății ce a fost interpretat greșit sau a cărui natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a fost schimbat, împrejurare față de care nu poate fi reținută incidența acestuia.
Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea constată recursul ca fiind fondat în parte, motiv pentru care în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ. va fi admis în parte, urmând a modifica în parte sentința tribunalului în sensul respingerii cererile reclamantului având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente orelor suplimentare și a daunelor morale.
Vor fi menține restul dispozițiilor din sentință.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., ținând cont de soluția adoptată și văzând culpa procesuală a recurentei o va obliga să plătească intimatului reclamant suma de 500 lei, cheltuieli de judecată parțiale în recurs, reprezentând o parte din onorariu avocațial justificat prin chitanța de la fila 18 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de pârâta SC P. I. S. împotriva sentinței civile nr. 1900 din 13 aprilie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că respinge cererile reclamantului S. L. având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente orelor suplimentare și a daunelor morale.
Menține restul dispozițiilor din sentință.
Obligă pe recurenta SC P. I. S. să plătească intimatului S. L. suma de
500 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G .-L. T. S.-C. B. I.-R. M.
G. C.
GREFIER R ed.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud. fond: A.G.C.
| ← Decizia civilă nr. 2708/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 648/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
