Decizia civilă nr. 4062/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ N. 4062/R/2011
Ședința 27 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: ANA I. JUDECĂTOR: A. A. C.
JUDECĂTOR: A. C.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta G. I. prin U. J. A S. DIN Î. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 1. din 14 IUNIE 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr. (...), privind și pe pârâții Ș. G. N. 4 B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., și chemații în garanție M. E., C. T. ȘI S., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. B.- N., având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație de concediu cu 25%.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că prin memoriul de recurs, reclamantul-recurent a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.proc. civ.
Nefiind formulate alte cereri prealabile ori excepții, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1. iunie 2011 a T.ui B.-N. au fost respinse ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B., a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S..
Prin aceeași sentință a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul G. I., reprezentat de U. J. a S. L. din Î., împotriva pârâților Ș. G. nr.4 B., C. Local al M. B. și I. P. M. B.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chemaților în garanție M. E., C., T. și S., cu sediul în București, str. General Berthelot, nr.28-30,sector 1, pentru lipsa calității procesuale pasive și ca nefondată împotriva Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B.
și P. municipiului B. că este nefondată, motiv pentru care a fost respinsă potrivit următoarelor argumente.
Potrivit art.167 alin.1 din legea nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii.
Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din legea nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din legea nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul statuează că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B., are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,
C., T. și S. a fost găsită întemeiată, și a fost admisă pentru următoareleconsiderente.
Potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995, republicată, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă. În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. urmează a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.
În ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele.
Reclamantul este angajatul pârâtei Ș. G. nr.4 B., așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar. În cursul anului școlar 2009-2010 a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 1 iulie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor Legii nr. 1..
O asemenea măsură a fost contestată în prezentul cadru procesual, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 în care reclamantul/a s-a aflat în concediu de odihnă acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1.. În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis O. nr. 3. pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, statuând că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte. Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din
H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare. De altfel și din reglementarea de drept comun din art.145 Codul muncii reiese neechivoc că îndemnizația de concediu ce se calculează în funcție de drepturile salariale cu caracter permanent are o natură juridică similară cu cea a drepturilor salariale acordate pentru munca prestată, în concluzie trebuie supusă aceluiași regim juridic. ., în baza reglementărilor legale în materie, indemnizația de concediu cuvenită reclamantului coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august. În aceste condiții, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%. Aceasta întrucât diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, în care reclamantul/a s-a aflat în concediu de odihnă indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august. Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie
2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august
2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza Legii nr. 1..
O asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată. Aceasta întrucât, chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizare plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută delege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus. Prin urmare, sub acest aspect, acțiunea nu este întemeiată.
Nu poate fi reținută nici aserțiunea potrivit căreia dispozițiile Legii nr.
1. nu sunt incidente în privința indemnizației de concediu de odihnă. Așa cum lesne se poate constata, dispozițiile art. 1 ale legii fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază este evident că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea este neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamant .
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010. Dispozițiile Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative. Salariul reclamantului este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. A., măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Este neîndoielnic faptul că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de
R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional.
Așa cum rezultă din cuprinsul Legii nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Întrucât dreptul de creanță al reclamantului/ei și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul Convenției europene sau cel puțin osperanță legitimă. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de
3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantul, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare . O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din
8 noiembrie 2005). Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de C urtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuăriisalariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. În cauză nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență .În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Referitor la hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe din țară cu privire la acțiuni similare, depuse la dosar în copie de reclamant, tribunalul arată că acestea nu sunt obligatorii în litigiul de față, neavând caracter de izvor de drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, se observă că nici nu există dovada că aceste hotărâri au rămas irevocabile, fiind pronunțate în primă instanță.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, a fost respinsă ca nefondată, pentru că pârâții nu au căzut în pretenții, caz în care în mod evident nu poate fi admisă chemarea în garanție. Va fi respinsă, potrivit considerentelor anterior reliefate, și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți și nici de chemații în garanție.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal U. J. a S. L. din Î. pentru reclamantul G. I., solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 145 din Codul Muncii și art. 7 din HG nr. 250, indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, că reclamantul a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Prin întâmpinarea depusă, P. municipiului B. s-a opus admiterii recursului, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice și M. E. C., T. și S..
Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B. N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este întemeiat și în consecință, în baza art.304 pct. 9 și 312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l admită pentru următoarele considerente:
Reclamantul este angajatul unității școlare chemată în judecată, pe postul de profesor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar.
În cursul anului școlar 2009-2010 reclamantul a intrat în concediu de odihnă la data de 18 iunie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor Legii nr.
1..
Reclamantul a contestat, prin acțiune, această măsură, apreciind că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamantul s-a aflat în concediude odihnă, acesuia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
În aprecierea caracterului întemeiat al pretențiilor reclamantului, curtea va porni de la dispozițiile art. 1 din L. nr. 1., act normativ aplicabil la data de 3 iulie 2010, potrivit căruia, cuantumul brut al salariilor, indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, stabilite în conformitate cu prevederile Legii cadru nr.
330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale OUG nr. 1., se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, în aplicarea căruia s-a emis O. nr. 3. pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ. In anexa 1 pct. 21 și 22 din OUG nr. 3. se reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, stabilindu-se că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu, iar în cazul în care, concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct, pentru fiecare lună în parte.
Această reglementare este în concordanță și cu disp. art. 7 din HG nr. 250/1992 republicată, aplicabilă tuturor salariaților din unitățile bugetare, care prevede la alin. 1 că salariații au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, iar la alin.
5 că indemnizația de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Susținerea instanței de fond conform căreia „în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din Codul Muncii, care nu sunt incidente în speță";, este reală, însă se impune a reține și dispozițiile art. 145 din Codul muncii, devenit art. 150 după republicare, conține dispoziții similare cu cele ale art. 7 din HG nr. 250/1992 și cu cele din anexa nr. 1 la O. nr. 3..
În cauză, față de împrejurarea că reclamantul a plecat în concediu legal de odihnă înainte de data de 1 iulie 2010, concluzia care se impune este aceea că plata era datorată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1. (3 iulie 2010), că reclamanta era îndreptățită a-i fi plătită indemnizația de concediu de odihnă cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu.
Drept urmare, curtea constată că este întemeiată susținerea reclamantului, conform căreia nu i se putea aplica diminuarea cu 25% a indemnizației de concediu de odihnă, prevăzută de L. nr. 1., decât cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. 2 din Constituție și art. 1 C. civ. Că este așa, o dovedește cu prisosință D. în interesul legii nr. 20/(...), pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 20/2011, în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie prin care instanțasupremă a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de C. de conducere al C. de A. S., și în consecință, a stabilit că „dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, raportat la art.150 (fost art. 145) din Codul Muncii, art. 103 lit. a) din L. nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art.7 din Hotărârea G. nr.250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr.1., respectiv 3 iulie 2010.
Obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă";.
Se mai impune a se sublinia faptul că reclamantul al cărei drept la acordarea indemnizației de concediu de odihnă s-a născut în patrimoniul său anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., avea un „bun";, un „drept de proprietate"; în înțelesul Convenției și al art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.
Este adevărat că art.53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, dar nu este mai puțin adevărat că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, curtea apreciază că, restrângerea exercițiului dreptului reclamantului în baza Legii nr. 1., chiar dacă s-ar fi făcut cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 53 din Constituție, totuși, raportat la împrejurarea că dreptul reclamantului la acordarea indemnizației de concediu de odihnă s-a născut în patrimoniul său anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
Curtea apreciază ca fiind întemeiat capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții C. Local al municipiului B. și P. municipiului B. A., obligația de a plăti indemnizația de concediu de odihnă revine angajatorului, care este unitatea școlară reprezentată prin director. A. drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum prevede art. 167 alin. 1 din L. învățământului nr. 84/1995, unde se prevede că „unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit art. 36 alin. 2 lit. d din L. nr. 215/2001, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local și repartizarea fondurilor necesareunităților școlare, iar primarul, conform art. 63 alin. 4 lit. a din aceeași lege exercită funcția de ordonator principal de credite.
Având în vedere și dispozițiile art. 157 alin. 2 din Codul Muncii, curtea reține că intimaților le revin atribuții legale în ceea ce privește stabilirea și plata drepturilor salariale ce se cuveneau personalului din învățământ.
În ceea ce privește excepția invocată prin întâmpinare de către pârâții P. municipiului B. și C. Local al municipiului B. se constată că deși excepția a fost invocată și soluționată în fața instanței de fond pârâții nu au formulat recurs împotriva soluției de respingere a excepției, soluția rămânând irevocabilă în ceea ce privește excepția.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată împotriva M. F.
P., soluția de respingere se impune a fi menținută, însă raportat la D. în interesul legii nr.10/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție prin care s-a stabilit că în aplicarea art.60 C.pr.civ. raportat la art.19 din L. nr.500/2002 și art.1-4 din O.G. nr.22/2002 cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sau la ajutorul financiar prevăzut de L. nr.315/2006 nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.
Deciziile în interesul legii sunt obligatorii conform art.3307 alin.4
C.pr.civ.
În ceea ce privește chematul în garanție M. E., C., T. și S., prin sentința atacată a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, soluția rămânând irevocabilă prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege.
În baza art. 274 Cod proc.civ., pârâții vor fi obligați să plătească reclamantului suma de 124 lei cheltuieli de judecată.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 C.pr.civ. coroborat art.3041 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat cu consecința modificării sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU A. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamanta U. J. A S. L. DIN Î. B. N. împotriva sentinței civile nr.1351 din (...) a T.ui B. N., pronunțată în dosar nr.(...), pe care o modifică în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantă în numele și pentru membrul/a de sindicat G. I. împotriva pârâților Ș. G. nr. 4 B., C. local al M. B. și P. M. B. și în consecință:
Obligă pârâta Ș. G. nr. 4 B. să calculeze indemnizația de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării de 25% prevăzută de L. nr. 1. și să plătească reclamantei/. diferența dintre indemnizația integral calculată și cea efectiv încasată.
Obligă pârâții C. local al M. B. și P. M. B. să asigure finanțarea pentru plata diferenței menționate .
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 27 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. A. C. A. C. C. B.
Red. IA dact. GC
2 ex/(...)
Jud.primă instanță: M.L.B.
| ← Decizia civilă nr. 2869/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4330/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
