Decizia civilă nr. 424/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Subsemnata R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 424/R/2011
Ședința publică din data de 3 februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta R. L.-I. împotriva sentinței civile nr. 4373 din 7 iunie 2010 pronunțată de T. B.-N. în dosar (...) privind și pe pârâta intimată C. DE I. A. SA, având ca obiect litigiu de muncă.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 1 februarie 2011, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4. din 7 iunie 2010 pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta S. C. de I. A. SA împotriva pârâtei R. L. I. și în consecință pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 5000 E., echivalent în lei la cursul BNR din data plății, și suma de 4050 lei, cu titlu de daune interese, precum și suma de
3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că pârâta a fost angajata reclamantei cu contract individual de muncă în funcția de asistent relații publice și comunicare pe perioadă nedeterminată începând cu data de 2 septembrie 2008 având un salariu de 650 lei conform contractului individual de muncă anexat. În aceeași dată cu începerea muncii părțile au încheiat un act adițional la contractul individual de muncă care reglementa clauza de fidelitate și neconcurență între părți urmând ca prestațiile să fie reciproce respectiv urmând ca salariatul să nu înceteze contractul individual de muncă înainte de data de 31 mai 2012 iar angajatorul urmând ca la data stipulată să- i acorde salariatei un bonus de 11.000 E..
În cazul nerespectării clauzelor convenite între părți salariatul se obligă să plătească daune interese în sumă de 5000 E. și un procent de 50% din salariul mediu lunar al salariatului pentru perioada lucrată începând cu data încheierii contractului individual de muncă și până la încetarea acestuia.
Așa cum rezultă din cererea de demisie și dispozițiile de desfacere a contractului individual de muncă pârâta nu a respectat clauzele cuprinse în actul adițional semnat încetând raporturile de muncă prin demisie, motiv pentru care angajatorul a notificat-o, solicitându-i plata sumei de 5000 E. conform art.3 lit.a din act. Cum pârâta nu s-a conformat angajatorul a formulat acțiune în justiție pe care a precizat-o solicitând de la pârâtă și plata sumei de 4050 lei conform art.3 lit.b din act.
Atât prin întâmpinare cât și în timpul dezbaterilor pârâta nu a negat niciodată existența actului adițional, conținutul acestuia și faptul că l-au încheiat de comun acord semnându-l reciproc.
Pârâta a criticat însă faptul că, prin actul adițional i s-ar fi restrâns dreptul la libertate privind alegerea locului de muncă, încălcând astfel disp.art.3 din Codul Muncii.
Critica este neîntemeiată întrucât potrivit disp. art.20 din Codul muncii părțile pot conveni la aplicarea unor clauze în contractul individual de muncă sau pe parcursul derulării lui în care salariatului i se poate impune de comun acord o anumită conduită sau la respectarea anumitor prevederi în schimbul plății de către angajator a unei sume de bani care să fie în contraprestație pentru îngrădirile impuse salariatului.
S-a considerat că această reglementare (clauza de fidelitate sau confidențialitate, care nu sunt limitative, părțile pot conveni între ele și alte clauze cu respectarea legilor și a bunelor moravuri) constituie o excepție de la disp. art.38 din Codul muncii în sensul că salariatului i se permite legal să accepte anumite restrângeri ale libertății muncii sale în schimbul obținerii unui avantaj suplimentar de natură materială. Avantajul material constând într-o indemnizație care poate fi negociată între părți, urmând a fi acordată lunar sau la o dată, stabilită. Nerespectarea clauzei stipulate de către salariat cu vinovăție a clauzei poate duce la obligarea acestuia la restituirea indemnizației și la daune interese potrivit art. 24 Codul muncii.
I., în cuprinsul contractului individual de muncă sau a unui act adițional la contract, a unei clauze penale, căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 1066 și urm. din Codul civil, prin care părțile să determine în avans cuantumul prejudiciului creat prin nerespectarea de către una din acestea a obligațiilor stabilite nu contravine dispozițiilor legale incidente în speță.
Faptul că salariata și-a asumat obligația de a-l despăgubi pe angajator cu o sumă de bani reprezentând și o parte a drepturilor salariale nu constituie o încălcare a dispozițiilor imperative potrivit cărora salariatul are dreptul de a fi remunerat pentru munca depusă, între cele două aspecte neexistând nici o legătură. În perioada în care pârâta a fost angajata reclamantei, aceasta a încasat drepturile bănești ce i se cuveneau, astfel că nu i s-a adus atingere dreptului său fundamental de a fi salarizată.
Contrar susținerilor pârâtei, prevederile Legii 313/1879 nu sunt aplicabile contractelor individuale de muncă, ci ele se referă la contractele de împrumut, sau de prestațiuni în natură, nicidecum la contractele individuale de muncă.
Dată fiind clauza penală inserată în contract, angajatorul este scutit de proba întinderii prejudiciului cauzat de încetarea contactului înainte de termenul stipulat, acesta fiind determinat chiar prin convenția părților.
Apărările formulate de pârâtă în finalul întâmpinării sunt simple afirmații, fără suport probator, acesta nefăcând dovada contrară celor ce rezultă din actul de demisie, semnat de pârâtă depus în copie la dosar.
Apărările noi, invocate pentru prima dată prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor nu au fost avute în vedere de către instanță, deoarece pârâta avea obligația de a le formula în condiții de contradictorialitate, înainte de închiderea dezbaterilor, iar concluziile scrise, conform art. 146 din codul de procedură civilă reprezintă prescurtarea susținerilor verbale, neputând conține apărări noi.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta R. L.-I., solicitând modificarea hotărârii și pe cale de consecință respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei.
În motivarea recursului a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legi, motiv de recurs prev. de art.304 pct.9 C.proc.civ.
Prin întâmpinare cât și în timpul dezbaterilor pârâta nu a negat niciodată existența actului adițional, conținutul acestuia și faptul că l-au încheiat de comun acord semnându-l reciproc Act adițional la contractul de muncă ce nu a fost înregistrat la I. T. de M. B.-N., în conformitate cu art.2, a1.2, pct.a din legea 13011999 și art. 41, al.3, pct.a) din Codul Muncii, atâta timp cât el prevedea o modificare a duratei contractului, de la perioadă nedeterminată la 3 ani și 5 luni. Pârâta nu avea de ce să nege existența actului și nici conținutul acestuia, prin prisma celor cuprinse în el.
Faptul că salariata și-a asumat obligația de a-l despăgubi pe angajator cu o sumă de bani reprezentând și o parte a drepturilor salariale nu constituie o încălcare a dispozițiilor imperative potrivit cărora salariatul are dreptul de a fi remunerat pentru munca depusă, intre cele două aspecte neexistând nici o legătură. În perioada în care pârâta a fost angajata reclamantei, aceasta a încasat drepturile bănești ce i se cuveneau, astfel că nu i s-a adus atingere dreptului său fundamental de a fi salarizată - Codul Muncii, art. 272, (1) prevede că "Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie." După cum bine a constatat și instanța de fond, drepturile bănești i se cuveneau.
I., în cuprinsul contractului individual de muncă sau a unui act adițional la contract, a unei clauze penale, căreia ii sunt aplicabile prevederile art. 1066 și urm. din Codul civil, prin care părțile să determine în avans cuantumul prejudiciului creat prin nerespectarea de către una din acestea a obligațiilor stabilite nu contravine dispozițiilor legale incidente în speță.
Dată fiind clauza penală inserată în contract, angajatorul este scutit de proba întinderii prejudiciului cauzat de încetarea contactului înainte de termenul stipulat, acesta fiind determinat chiar prin convenția părților. I. clauzei penale în contractul individual de muncă în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului, conform art. 270 alin. 1 din Codul muncii nu este posibilă. Operează, în mod prohibitiv art. 38 din Codul Muncii.
De asemenea, nu sunt posibile clauzele de agravare a răspunderii, acestea fiind nule de drept, având în vedere că art. 38 din Codul Muncii care dispune: "Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate."
Dată fiind clauza penală inserată în contract, angajatorul este scutit de proba întinderii prejudiciului cauzat de încetarea contractului înainte de termenul stipulat. acesta fiind determinat chiar prin convenția părților - Din analiza prevederilor art. 271 alin (1) din Codul Muncii, rezultă că pentru a exista răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții de fond:
- calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs paguba;
- fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa ;
- prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului ;
- raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
- vinovăția (culpa) salariatului.
Numai întrunirea cumulativă a acestor condiții atrage răspunderea patrimonială. Lipsa uneia dintre condițiile enumerate înlătură această răspundere.
Noțiunea de prejudiciu. P. unei pagube în patrimoniul angajatorului de către un salariat de al său este de esența răspunderii patrimoniale. Prejudiciulconstituie o modificare negativă a patrimoniului, putându-se realiza prin diminuarea activului, creșterea pasivului, și altele.
Inexistența prejudiciului sau imposibilitatea dovedirii lui conduce la exonerarea de răspundere a celui în cauză.
Răspunderea patrimonială, este, o varietate a răspunderii civile contractuale, cu particularitățile determinate de specificul raporturilor de muncă, întrucât: pe de o parte, ea preia "normele și principiile răspunderii civile contractuale" ; pe de altă parte însă, cuprinde și derogări de la această formă a răspunderii justificate tocmai de statutul de salariat al celor răspunzători . Răspunderea patrimonială este o sancțiune specifică ce intervine pentru săvârșirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în executarea unui contract și are caracter reparator. Numai că ea își are izvorul nu într-un contract civil, ca în cazul răspunderii civile contractuale, ci în contractul individual de muncă.
Suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată - se dovedește prin contract de asistență juridică, factură sau alt mijloc de plată, documente ce nu au fost comunicate.
Apărările formulate de pârâtă în finalul întâmpinării sunt simple afirmații, fără suport probator, acesta nefăcând dovada contrară celor ce rezultă din actul de demisie. semnat de pârâtă depus în copie la dosar.
Apărările noi, invocate pentru prima dată prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor nu pot fi avute în vedere de către instanță. deoarece pârâta avea obligația de a le formula în condiții de contradictorialitate înainte de închiderea dezbaterilor, iar concluziile scrise, conform art. 146 din Codul de procedură civilă reprezintă prescurtarea susținerilor verbale, neputând conține apărări noi. Art. 129. alin. 5 prevede: Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Consideră că instanța nu s-a folosit de rolul său activ în cercetarea fondului cauzei. Dacă a considerat că unele date comunicate sunt simple afirmații ar fi trebuit să acționeze în aceea direcție și anume în a clarifica starea de fapt.
Reclamanta SC CADA DE I. A. SA B. prin întâmpinare (f.12-15) a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat A nalizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, Curtea,deliberând, constată următoarele:
În opinia Curții, analiza prezentei cauze trebuie să pornească de la definirea obligației de fidelitate,urmând a stabili în ce măsură această obligație implică o restrângere a dreptului la muncă, pentru ca, în final, să se ajungă la analiza valabilității clauzei prin care un salariat renunța la dreptul său de a demisiona.
Clauza de fidelitate - P. art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul muncii[1],salariatul are obligația de fidelitate fata de angajator in executarea atribuțiilor de serviciu.
Obligația de fidelitate constituie o obligație principala a salariatului, pe durata executării contractului individual de munca, de a se abține de la săvârșirea oricărui act sau fapt ce ar putea dauna intereselor angajatorului, fie prin concurenta, fie prin lipsa de discreție cu privire la informațiile confidențiale (secrete) privindu-l pe angajator, de natura tehnica, economica, manageriala, comerciala, etc., la care are acces, permanent sau ocazional, prinactivitatea pe care o desfășoară. Prin specificul sau, obligația in discuție are un caracter permanent pe întreaga durata a existentei contractului individual de munca .
Ca atare, obligație de fidelitate este intrinsecă relațiilor de muncă, nefiind nevoie de o prevedere explicită în acest sens în contractul de muncă sau într- un act adițional la acesta.
Mai mult, obligația de fidelitate nu include obligația salariatului de a rămâne angajat o perioadă determinată de timp și nici într-un caz nu impietează asupra dreptului salariatului de a-și da demisia.
O astfel de clauză - distinctă de obligația firească de fidelitate - e de natură a aduce în mod evident atingere libertății de muncii, urmând ca instanța să verifice în ce măsură această limitare este compatibilă cu dispozițiile codului muncii în materie.
Spre deosebire de dreptul civil care este guvernat de principiul libertății contractuale, în dreptul muncii libertatea contractuală este limitată prin lege ( art. 38 codul muncii), în interesul protecției salariaților. R.nea acestei limitări reprezentând-o raporturile de subordonare dintre părțile contractului individual de muncă, condițiile acestuia trebuie interpretate strict, relația de subordonare putând genera abuzuri.
Curtea reține că scopul imediat stabilit pentru contractele sinalagmatice este reprezentarea sau configurarea mentală a contraprestației. Or, în cauza de față, deși angajatorul s-a obligat la plata unui așa numit bonus de fidelitate, plata acestuia urma să se facă abia la finalul perioadei pe durata căreia clauza își produce efectele, ceea ce înseamnă că, fără o prestație periodică, salariatul se obligă să rămână angajat în orice circumstanțe în cadrul societății angajatoare.
Această situație îngrădește în mod nepermis libertatea de a munci a salariatului și îl obligă pe acesta să suporte orice constrângeri ale angajatorului, sporind în mod excesiv dependența sa de acesta din urmă. Prin semnarea unei astfel de clauze, angajatorul se situează într-o poziție net favorabilă, neachitând nici un fel de contraprestație salariatului pe perioada desfășurării raporturilor de muncă. Astfel, acesta nu își asumă nici un fel de risc, plătind bonusul doar la final, pe când salariatul se obligă la plata în întregime a sumei instituită cu titlu de clauză penală.
În această situație, instituirea unei clauze penale într-un cuantum ridicat apare ca prohibitivă, generând o presiune suplimentară asupra salariatului în menținerea actualului loc de muncă.
O astfel de situație apare abuzivă și dacă ne raportăm la prevederile art. 195 alin. 4 ce reglementează durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională precum și sancțiunea nerespectării acestei clauze. Astfel, textul legal invocat LIM.ZĂ cuantumul despăgubirilor ce vor fi plătite angajatorului la cuantumul tuturor cheltuielilor suportate de angajator, P. cu perioada rămasă nelucrată.
Cele de mai sus relevă intenția legiuitorului de reglementa în mod strict restrângerile în ceea ce privește libertatea de a munci, stabilind de fiecare dată un cuantum limitat la care salariatul poate fi obligat ( similar este reglementată situația clauzei de neconcurență).
Având în vedere ansamblul motivelor expuse mai sus, Curtea constată ilicitatea cauzei actului adițional invocată în prezentul litigiu, reținând că sancțiunea specifică a nevalabilității cauzei este nulitatea absolută a clauzei invocate ca temei al răspunderii.
În consecință, față de toate aceste considerente, Curtea reține că în mod greșit instanța de fond a reținut valabilitatea actului adițional, motivele de recurs apărând ca întemeiate. În temeiul art. 304 pct.9 raportat la art. 312 C., va admite recursul declarat de pârâta R. L.-I. împotriva sentinței civile nr. 4. din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...) pe care o va modificaîn tot în sensul că va respinge acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC C. DE I. A. SA în contradictoriu cu pârâta R. L.-I.
În temeiul art. 274 C., va obliga pe intimata SC C. DE I. A. SA să plătească recurentei suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul declarat de pârâta R. L.-I. împotriva sentinței civile nr.
4. din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în tot în sensul că respinge acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC C. DE I. A. SA în contradictoriu cu pârâta R. L.-I.
Obligă pe intimata SC C. DE I. A. SA să plătească recurentei suma de
1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 3 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI D . C. G. C. M. I. T.
GREFIER N. N.
Red.DCG Dact.SzM/3ex
| ← Decizia civilă nr. 654/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 818/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
