Decizia civilă nr. 4569/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr.4569/R/2011
Ședința publică din data de 8 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. M.
JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta B. F. împotriva sentinței civile nr. 3442 pronunțate de Tribunalul Cluj la data de 21 iulie 2011 în dosar nr. (...) privind și pe pârâtul P. M. C. N., având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea văzând că reclamanta a solicitat judecata cauzei în lipsă, față de obiectul cererii și calitatea părților, din oficiu invocă excepția de necompetență materială a instanței și compunerea completului de judecată care a judecat fondul și reține cauza în pronunțare.
C U R T E A asupra recursului civil de față, reține:
Prin cererea înregistrată la data de (...), reclamanta B. F. M. a chemat în judecată pe pârâtul P. municipiului C.-N., solicitând anularea Dispoziției P.ui nr. 2584/(...) pentru modificarea Dispoziției nr. 796/(...) privind reîncadrarea, stabilirea salariului de bază, a sporurilor și a altor drepturi începând cu data de (...), obligarea pârâtului să revină la actul administrativ de reîncadrare și stabilire a drepturilor salariale corect și legal emis anterior, obligarea pârâtului la calcularea și la plata drepturilor bănești, reprezentând diferența dintre sporurile salariale corect stabilite inițial și cele acordate conform dispoziției contestate și suspendarea aplicării prevederilor dispoziției atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei pe calea ordonanței președințiale.
În motivare s-a susținut că dispoziția contestată încalcă drepturile legale prin nerespectarea obligației angajatorului de a menține în anul 2010 veniturile salariale efectiv acordate la (...) potrivit prevederilor art. 3 lit.";c";, art. 30 alin. 5 și art.7 alin.2 din L. nr. 3., ca și caracterul obligatoriu al convențiilor colective.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii.
Prin sentința civilă nr. 3442 din (...) a T. C. pronunțate în dosar nr. (...), a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanta B. F. în contradictoriu cu pârâtul P. M. C.-N., având ca obiect anularea dispoziției unilaterale emisă de angajator.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență că potrivit D ispoziției nr. 796/(...) începând cu dat de (...) reclamanta a fost reîncadrată înfuncția contractuală de execuție de inspector (M) treapta profesionala IA, gradația 5, la S. C. de I. pentru Cetățeni. Aceasta avea un salariu de bază de
1470 lei care cuprindea: sporul de dispozitiv, sporul de vechime si sporul de stabilitate avute în luna decembrie 2009 la care se adăuga si sporul de toxicitate în cuantum de 87 lei, egal cu suma calculată pentru luna decembrie
2009.
Ulterior pârâtul a emis Dispoziția nr. 2584/(...) prin care salariul de bază ce cuprindea si sporul de vechime avut în luna decembrie 2009 a fost stabilit la
1081 lei la care se adăuga suma de 87 lei reprezentând spor pentru condiții periculoase egal cu suma calculată pentru luna decembrie 2009.
Potrivit art. 157 alin.2 din Codul Muncii sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
Astfel, în virtutea acestor prerogative, la data de (...) a fost publicată în Monitorul Oficial nr.762 L. nr. 330/(...) privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, din care sunt citate prevederile art. 3 lit.";c";, art. 22 și art. 23 alin. 1 și cele din anexa I/3 unde se prevede că în coeficientul prevăzut la coloana „. sunt cuprinse salariul de merit, sporul de confidențialitate, sporul de stabilitate și sporul de dispozitiv.
Ulterior, la data de (...), după publicarea L. nr.3. în Monitorul Oficial, salariații aparatului de specialitate precum și salariații serviciilor publice înființate în subordinea Consiliului Local C.-N. încadrați cu contract individual de muncă și pârâtul au încheiat C. colectiv de muncă la nivel de instituție nr.2., înregistrat la D. C. la data de (...), contract care prevede la art. 16 alin. 5 literele „d"; și „e"; că pe lângă sporurile de bază, salariații vor beneficia și de sporul de fidelitate și de loialitate față de instituție în diferite procente, în funcție de vechime în instituție și de neaplicarea unei sancțiuni și de sporul de dispozitiv în cuantum de 25% pentru protecția civilă și P., poliția comunitară, serviciul voluntar pentru situații de urgență și dispeceratele pentru intervenții pe timp de iarnă.
Conform art. 10 din O.U.G. nr. 1/(...) în conformitate cu prevederile art. 30 din L.-cadru nr. 3., la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu data de (...) nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contractele individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L.-cadru 3..
Pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale mai sus amintite au fost emise Ordinele nr.42/(...) și nr. 32/(...) a Ministrului Muncii Familiei și Protecției Sociale, prin care s-a aprobat organizarea unui sistem de monitorizare și control al aplicării L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la nivelul instituțiilor și autorităților publice ale administrației locale prin agențiile teritoriale pentru prestații sociale și direcțiile generale ale finanțelor publice teritoriale.
Astfel, potrivit acestor ordine ordonatorii de credite aveau obligația ca în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării să corecteze eventualele reîncadrări eronate și să retransmită situațiile prevăzute la alin.2.
Sporul de stabilitate și cel de dispozitiv au fost negociate după publicarea
L. nr.3. în Monitorul Oficial, și ca atare aceste reglementări exced prevederilor acestei Legi-cadru și nu pot fi luate în considerare la stabilirea salariului de bază al reclamantei, deoarece contravin și prevederilor art. 12 alin. 2 din L.nr.130/1996 care arată că, nu pot fi negociate prin contracte colective de muncă la nivelul instituției bugetare, clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Curtea Constituțională a respins prin D. nr. 1011/(...), nr. 1250/(...) și
1280/(...) excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 pct.5, art.50 lit.b din L.-cadru nr. 3. și art. 16 alin.1 si 2 din Ordonanța de U. a G. nr. 1., cu motivarea că sporurile, stimulentele, premiile, adaosurile la salariul de bază al personalului plătit din fonduri publice nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.
De asemenea, a arătat că încheierea Convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii forța lor juridică nefiind superioară legii.
Raportat la compatibilitatea măsurii cu imperativele respectării C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a arătat că în jurisprudența Curții Europene a D. O.(C.E.D.O.) noțiunea de „. înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică , astfel încât dreptul la un salariu poate fi asimilat unui drept de proprietate , iar salariul, unui bun proprietate privată.
Dreptul ocrotit de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la C. nu este un drept absolut.
Pentru a se verifica dacă recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei corespunde limitărilor prevăzute de C. trebuie avute în vedere următoarele aspecte:ingerința să fie prevăzute de lege, să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de recalculare a drepturilor salariale și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.
Astfel, prin H. în cauzele Vilho Eskelinen vs.Finlanda din 19 din
04.2007, Kechko vs.Ucraina din (...) și Lelas vs.Croația din (...) s-a stabilit că există o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
De asemenea, s-a arătat că, C. nu conferă dreptul să primești un salariu într-un anumit cuantum, o creanță putând fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, doar dacă are o bază suficientă în dreptul intern (ex.prin jurisprudența stabilită de către instanțele de judecată ). Apoi, este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat și drept urmare acesta poate introduce, suspenda sau anula plata unor sporuri făcând modificările legislative necesare.
În acest context recalcularea drepturilor salariale prin includerea sporurilor în salariul de bază a personalului plătit din fonduri publice nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de proprietate, iar lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art.1 al P. nr. 1 deoarece statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, mai ales într-o perioadă de criză economică în vederea reducerii deficitului bugetar.
Ca atare în spețele anterior menționate Curtea a reținut că nu este vorba de o privare de proprietate analiza făcându-se doar cu privire la ingerințele statului asupra drepturilor salariale anterior stabilite.
Pe de altă parte H. în cauza Mureșanu vs. R. din (...) și H. în cauza
Aurelia P.a vs. R. din (...) nu pot constitui un precedent în situația actuală întrucât, în aceste cazuri exista un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească prin care autoritățile române erau obligate la plata unor creanțe de natură salariale dar au refuzat executarea acesteia.
Față de cele ce preced, instanța în temeiul art. 283 si următoarele Codul Muncii, având în vedere că ingerința statului a fost prevăzută printr-un act normativ cu putere de lege, a existat un scop legitim pentru recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei-reglementarea salarizării unitare a tuturor categoriilor de personal plătite din fonduri publice conform importanței, răspunderii, complexității activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității-și că măsura luată nu a atins substanța drepturilor salariale cuvenite reclamantei, a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Cererea privind suspendarea aplicării prevederilor dispoziției atacate pe calea ordonanței președințiale a fost respinsă întrucât nu întrunește condițiile prevăzute de art.581 Cod pr.civ. deoarece se referă la probleme de fond ale cauzei. Fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitândmodificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În motivare reclamanta invocă prevederile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. Arată, în esență, că data publicării L. nr. 3. în Monitorul Oficial este lipsită de relevanță juridică, în condițiile în care act normativ intră în vigoare la data de (...).
Apoi, nici unul din cele două sporuri, respectiv cel de stabilitate și cel de dispozitiv nu exced prevederilor L. nr. 3., dimpotrivă ele sunt confirmate de notele de la anexa I/2 și I..
La nivelul P. municipiului C.-N., sporul de stabilitate și respectiv cel de dispozitiv existau și erau prevăzute și anterior, în actele de negociere colectivă, ultimul fiind C. colectiv de muncă nr. 1193/(...) (înregistrat la D. C. la data (...) și în vigoare până la data de (...), respectiv (...) când a fost încheiat (pentru continuitate, de altfel) acest nou contract și acord, cu clauze similare.
Mai mult, legalitatea contractului colectiv de muncă și respectiv a sporului de stabilitate au fost confirmate încă din 2003, prin sentința civilă nr.
1. a T. C.
Convențiile colective cuprind prevederi prin care salariații beneficiază de unele drepturi suplimentare celor expres prevăzute de lege, drepturi având că temei juridic principiul negocierilor colective, în funcție de posibilitățile financiare ale fiecărei instituții care realizează venituri proprii.
Din punct de vedere procedural formal, dispoziția P.ui municipiului C.-N. nr. 796 din data de (...), a fost emisă în urma controlului și a adresei nr.
386/R/31.03.201O a Agenției de P. J. C., încă controlul A. a fost în afara legii,
A. neavând niciun fel de atribuții legale de control asupra activității și asupra actelor autorităților administrației publice locale.
Pe fondul problemei, dispoziția atacată încalcă următoarele principii:
1. principiului că la trecerea la noul sistem de salarizare nicio persoană să nu înregistreze vreo diminuare a venitului de care beneficiază potrivit reglementărilor aplicabile în decembrie 2009 (art. 7 alin. (2) din L. nr. 3.).
2. principiului luării în considerare a tuturor sporurilor, indemnizațiilor sau altor drepturi de natură salarială recunoscute sau stabilite până la data intrării în vigoare a acestei legi prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă și prin acte specifice autorităților locale (art. 3 lit. c) din L. nr. 3.).
3. Principiile generale, constituționale și internaționale ale tratatelor și pactelor internaționale la care R. este parte, și care se aplică în mod obligatoriu și direct în dreptul românesc, precum și reținerile obligatorii ale forurilor internaționale competente, în speță ale Curții Europene de Justiție (CEDO) privind garantarea și respectarea dreptului de proprietate privată și protecția bunurilor, reglementate de D. U. a D. O. (art. 17, art. 23, art. 25), de C. pentruapărarea drepturilor și libertăților fundamentale la care U. E., prin T. de la L., a aderat și care a fost ratificată de R. prin L. nr. 30 din 18 mai 1994, și de art. 1 din Primul Act Adițional la C., sens în care se face trimitere la H. din 2 martie
2004 în Cauza Sabin P.escu împotriva României, publicată în M Of nr. 770 din
24 august 2005; H. din 15 februarie 2007 în cauza Rock și Palade împotriva
României - cererea nr. 21740/02; H. din 21 februarie 2008 în cauza Driha împotriva României - cererea nr. 29556/02; H. din 6 decembrie 2007 în cauza
Beian împotriva României - cererea nr. 30658/05. Recent, în H. din 15 iunie
2010 în cauza Mureșanu împotriva României (cererea nr. 12821105), Curtea E. a D. O. de la S. s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un "bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.
În acest sens, sporul de dispozitiv și sporul de stabilitate, ca drepturi personale patrimoniale câștigate și ca „. patrimoniale"; se bucură și de protecția juridică europeană, așa încât dispoziția contestată conduce la diminuarea drepturilor salariale și reprezintă o veritabilă ingerință în dreptul de proprietate al salariaților și o restrângere nejustificată și de neadmis în respectarea și protecția bunurilor, prin prisma P. nr. 1 la C.
Temeiurile legale ale includerii sporului de stabilitate și sporului de dispozitiv acordate în decembrie 2009 sunt: art. 3 lit. c) și art. 7 alin. (2), art. 30 alin. (5) din L. nr. 3., coroborat cu notele de la anexa 1/3, unde este specificat sporul de dispozitiv în administrația publică locală, reiterat și în textul art. 5 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 1/2010, 10 din OUG nr. 1/2010.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține, cu majoritate de opinii, următoarele:
În soluționarea recursului, ca o chestiune de ordine publică premergătoare fondului litigiului se conturează cea a competenței de soluționare a cauzei în primă instanță și consecutiv, a legalei compuneri a completului de judecată.
În acest sens, trebuie observat că petitul acțiunii vizează anularea unei
dispoziții a primarului , cu consecința revenirii la actul administrativ de r eîncadrare și stabili re a drepturilor sala riale corect și legal e mis anterior și cea a obligării pârâtei la plata drepturilor bănești în consecință și subsecvent suspendarea aplicării prevederilor dispoziției atacate.
Se invocă, drept motiv de nelegalitate a actului a cărui anulare se solicită, încălcarea prevederilor L. nr. 3., anume, art. 30 alin. 5 și art. 7 alin. 2.
În mod evident, petitul acțiunii vizează anularea unui act administrativ, intrând astfel în sfera de acoperire a L. nr. 5., care la art. 2 lit. c) definește actul administrativ ca fiind „. unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice";, iar la art. 8 definește obiectul acțiunii judiciare de contencios administrativ: „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. (…)";.
Tot contenciosului este specifică și măsura suspendării executării actului administrativ unilateral atacat în instanță, conform art. 14 din L. nr. 5., deși în prezenta cauză suspendarea a fost solicitată pe calea unei ordonanțepreședințiale, dar cu trimitere la o cauză similară soluționată în jurisdicție de contencios administrativ.
Se mai constată că în motivarea acțiunii, reclamantul/a afirmă că a efectuat și procedura prealabilă prevăzută de L. nr. 5. și procedura specială prevăzută de art. 34 din L. nr. 3..
Art. 34 din L. nr. 3. statuează:
„(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.
(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la
cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale , la sediulordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.
(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana
nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după c az, instanței judecătore ști competente potrivit legii , în termen de 30 de zile dela data comunicării soluționării contestației";.
Textul legal citat indică fără dubiu instanța de contencios administrativ ca fiind competentă să soluționeze contestațiile împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale în domeniul bugetar. Trimiterea făcută alternativ la „. judecătorească competentă potrivit legii"; nu poate fi interpretate ca vizând instanța specializată în soluționarea litigiilor de muncă, în speță, întrucât potrivit legii, după cum s-a arătat în cele ce preced, competența de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative, cum este cel contestat în speță, aparține și pe dreptul comun tot instanțelor de contencios administrativ.
Faptul că actul administrativ supus cenzurii instanței în prezenta cauză poartă asupra salarizării personalului bugetar, anume, asupra unui caz individual, nu atrage o altă interpretare a legii în speța de față, întrucât chiar legiuitorul definește, la alin. 2 al art. 34 din L. nr. 3., citat mai sus, ca fiind administrativ actul de stabilire a drepturilor salariale emis în baza acestei legi.
De altfel, în același sens se conturează și rațiunea legii, întrucât prin principiile edictate în partea introductivă a legii, la art. 1 (stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, cu drepturi salariale în mod exclusiv cele prevăzute în această lege), se precizează intenția legiuitorului de a scoate din sfera contractuală drepturile salariale ale personalului bugetar și a le așeza exclusiv în sfera dreptului public, nenegociabil, imperativ, astfel încât sunt consecvente acestei tendințe dispozițiile legale citate din art. 34 al legii.
Față de toate aceste considerente, constatând caracterul de act administrativ al celui a cărui anulare se solicită prin acțiune, Curtea va constata că soluționarea litigiului s-a făcut de către completul specializat pe litigii de muncă și în compunerea specifică acestuia cu încălcarea dispozițiilor legale.
Judecata în prima fază procesuală a fost făcută de o instanță necompetentă, anume, prin încălcarea principiului specializării instanței, instituit de art. 35, 36 și 39 din L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În acest sens, Curtea consideră că este o problemă de competență respectarea principiului specializării instanței și a judecătorilor, în condițiile în care, cum s-a arătat, specializarea a fost ridicată la nivel de principiu, iar înțelesul noțiunii de competență, astfel cum este indicat de D. explicativ al limbii române (http://dexonline.ro/definitie/competenta), este acela de „. a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de aexercita anumite atribuții";. Apare deci cu evidență că în explicarea noțiunii de competență trebuie înglobată și noțiunea de specializare, doar aceasta asigurând o cunoaștere adâncită, aprofundată a domeniului în care se fac dezlegările în drept și asigurând o reală competență de soluționare a litigiului.
În plus, nu au fost respectate dispozițiile imperative privitoare la compunerea completului de judecată, în condițiile în care art. 304 pct. 1
C.proc.civ. prevede ca un motiv de casare a sentinței nealcătuirea acesteia potrivit dispozițiilor legale.
Văzând deci dispozițiile art. 312 alin. 1 și 6 raportat la art. 304 pct. 1 și 3
C.proc.civ., urmează a se admite recursul formulat față de excepțiile invocate de Curte din oficiu, cu consecința casării sentinței pronunțate și a trimiterii cauzei spre competentă soluționare în jurisdicție de contencios administrativ la
Tribunalul Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamanta B. F. împotriva sentinței civile nr. 3442 din (...) a T. C. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o casează în tot în sensul că:
Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în jurisdicție de contencios administrativ.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 8 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, C. M. I. T. D. G.cu opinie separată R ed.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond.E. B.
GREFIER, N. N.
MOT.EA OPINIEI SEPARATE O pinez că recursul formulat de către reclamantă este nefondat pentruurmătoarele considerente:
Contrar opiniei majoritare, consider că sub aspectul competenței, respectiv a compunerii completului de judecată, această cauză nu comportă discuții, întrucât petitul acțiunii nu vizează anularea unui act administrativ, ce se circumscrie L. nr. 5..
Este adevărat că potrivit art. 2 lit. c) actul administrativ este „. unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice";.
La fel de real este și faptul că dispoziția de reîncadrare contestată de către reclamanta recurentă a fost emisă de către P. M. C. N.
Cu toate acestea, nu se poate reține că dispoziția de reîncadrare este un act administrativ în sensul dispoziției legale evocate, în contextul în care,emitentul actului - P. M. C. N. nu a acționat în calitate de „. publică";, ci în calitate de angajator, ca parte a raportului de muncă, respectiv a contractului individual de muncă.
Dispoziția contestată reprezintă o modificarea a raportului de muncă, ce intră în sfera dreptului muncii și nicidecum în aceea a dreptului administrativ.
Chiar dacă prin dispozițiile art. 34 din L. nr. 3. prin care s-a stabilit procedura de soluționare a contestațiilor privind dispozițiile de reîncadrare, legiuitorul nominalizează actul emis ca fiind un „. administrativ";, această mențiune nu conferă implicit acestuia natura de act administrativ în sensul legii nr. 5..
Apreciez că prin utilizarea acestei sintagme legiuitorul a avut în vedere faptul că actele de stabilire a salariilor sunt emise de angajatori în vederea gestionării, administrării activității interne, implicând și raporturile cu salariații.
Că este așa, reiese și din modul în care s-a stabilit competența de soluționare a contestațiilor, acesta statuând prin art. 34 din L. nr. 3. că
„persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației";.
Așadar, singura distincție sub aspectul competenței, rezidă din calitatea pe care o are salariatul care contestă dispoziția de reîncadrare, respectiv calitatea de funcționar public care atrage competența instanței de contencios administrativ, în timp ce, calitatea de personal contractual presupune competența instanței de litigii de muncă.
Dacă s-ar admite că intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a conferi dispozițiilor de reîncadrare caracterul de „. administrativ";, potrivit art. 2 lit. c din L. nr. 5., ar apărea ca superfluă distincția făcută de acesta sub aspectul instanței competente de soluționare a contestațiile referitoare la aceste dispoziții, prin prisma faptului că în baza L. nr. 5., competența aparține sferei contenciosului administrativ.
Pentru aceste argumente, consider că în mod legal cauza a fost soluționată de către completul specializat în litigii de muncă.
În ceea ce privește fondul cauzei, se reține că argumentele esențialeprin prisma cărora recurenta justifică temeinicia prezentului demers se raportează la principiile consacrate prin art. 3 lit. c și art. 7 al. 2 din L. nr.3..
Conform dispozițiilor art. 3 lit. c din actul normativ evocat, legiuitorul a statuat principiul „luării în considerare a tuturor sporurilor, indemnizațiilor sau altor drepturi de natură salarială recunoscute sau stabilite până la data intrării în vigoare a acestei legi prin hotărâri judecătorești, prin acte denegociere colectivă și prin acte specifice autorităților locale";. Aceste dispoziții se completează cu prevederile art. 7 al. 2 din aceeași lege, care stabilesc că la trecerea la noul sistem de salarizare nici o persoană să nu înregistreze vreo diminuare a venitului de care beneficiază potrivit reglementărilor aplicabile în decembrie 2009.
În contextul legal expus, recurenta apreciază că este îndreptățită să beneficieze de sporul de dispozitiv și sporul de stabilitate și ulterior intrării în vigoare a L. nr. 3., deoarece aceste sporuri erau cuprinse în salariul care i-a fost acordat în luna decembrie 2009, temeiul acordării constituindu-l contractul colectiv de muncă nr. 2. încheiat la nivelul P. M. C. N. la data de (...) și înregistrat la D. la data de (...). Din această perspectivă, dispoziția de reîncadrare contestată este considerată de către recurentă nelegală.
Consider că interpretarea reclamantei recurente este una eronată, întrucât aceasta se raportează la principiile menționate, omițând însă să aibăîn vedere o condiție esențială, implicită, de natură să confere legitimitate pretențiilor formulate.
În acest sens, se reține că principiile menționate în legea nr. 3. își găsesc eficiența numai în măsura în care sporul de dispozitiv și de stabilitate au fost acordate/stabilite prin acte de negociere colective legal încheiate.
Este adevărat că legiuitorul prin dispozițiile L. nr. 3. nu a prevăzut în mod expres această mențiune, însă apreciez că această condiție este una implicită, legiuitorul neavând intenția de a recunoaște decât convențiile încheiate cu respectarea normelor legale.
Că este așa, rezultă și din dispozițiile art. 7 al. 2 din L. nr. 130/1996 care guvernează contractul colectiv de muncă, prevederi care stabilesc că
„contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților ";.
De altfel, o manifestare expresă de voință a legiuitorului în sensul arătat se regăsește în art. 10 din OUG nr. 1/2010, prin care se dispune în mod expres că „în conformitate cu prevederile art. 30 din L. cadru nr. 3., la stabilirea salariului personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L. cadru nr. 3.";.
Coroborând dispozițiile legale menționate, se notează că în cauză contractul colectiv de muncă pe care se întemeiază pretențiile reclamantei - contractul colectiv de muncă nr. 2. încheiat la nivelul P. M. C. N. la data de (...) și înregistrat la D. la data de (...), nu a fost legal încheiat, întrucât acesta încalcă dispozițiile art. 12 al. 1 din L. nr. 130/2006 coroborat cu art. 157 al.2 din codul Muncii.
Astfel, potrivit art. 12 al. 1 din L. nr. 130/2006 legiuitorul stabilește că
„contracte colective de munca se pot încheia si pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale."; Așadar, aceste prevederi legale instituie interdicția referitoare la negocierea colectivă, interdicție care impune ca în cadrul negocierilor colective din cadrul instituțiilor bugetare, negocieri materializate sub forma contractelor colective de muncă, să fie excluse drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Cu alte cuvinte, sunt excluse, respectiv nu se bucură de prezumția de legalitate, negocierile și rezultatul acestora care privesc drepturi ale căroracordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Potrivit interpretării reclamantei recurente, contractul colectiv menționat a fost legal încheiat, în condițiile în care prin acesta au fost negociate, pe lângă alte drepturi și sporul de dispozitiv și cel de stabilitate(fidelitate), drepturi ale căror acordare și cuantum nu erau prevăzute prin dispoziții legale.
Apreciez că nu pot primite aceste susțineri, în contextul în care dispozițiile art. 12 al.1 din legea nr. 130/1996 se coroborează cu dispozițiile art. 157 al. 2 din Codul Muncii, normă legală ulterioară care statuează că
„sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prinlege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.";
In baza acestei prerogative statul, prin instituțiile sale, poate stabili si diferenția indemnizațiile si salariile de bază pentru demnitari si alți salariațidin sectorul bugetar. In acest sens, legiuitorul este in drept sa instituie modalități de salarizare in funcție de categoriile de personal si de importanta sociala a muncii, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor nereprezentând acordarea unor privilegii ori instituirea unor discriminări.
Mai mult, prin art. 8 al. 2 din L. nr. 130/1996 se statuează ";că clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiileprevăzute de prezenta lege";.
Având în vedere că potrivit art. 155 din Codul muncii salariul cuprinde, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri și reținând că dispozițiile art. 12 al.1 din L. nr. 130/1996 se coroborează cu cele ale art. 157 al. 2 din Codul Muncii și ale art. 8 al.2 din Codul muncii, consider că drepturile salariale, deci implicit și sporul de dispozitiv și cel de stabilitate(fidelitate) ale reclamantei recurente, nu puteau fi negociate printr-un contract colectiv de muncă, acestea putând fi stabilite exclusiv de către legiuitor.
Nu prezintă relevanță sub aspectul legalității contractului colectiv de muncă actele administrative adoptate la nivel local, în măsura în care acestea consfințesc drepturi stabilite cu încălcarea normelor legale.
Reclamanta recurentă invocă și nelegalitatea controlului efectuat de A. care a stat la baza emiterii dispoziției de reîncadrare contestate, omițând însă să aibă în vedere faptul că indiferent de legalitatea acestui control, includerea celor două sporuri în salariu contravenea normelor legale.
Este adevărat că, contractul colectiv de muncă pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății nu a fost anulat și nici contestat, însă aceste aspecte nu înlătură obligația instanței de a verifica pe cale incidentală conformitatea lui cu normelor legale.
De altfel, aceste rețineri concordă cu Decizia nr. 380/2004 a Curții Constituționale care prevede că„ dând expresie recunoașterii dreptului părților raporturilor de muncă la negocierea colectivă a drepturilor și îndatoririlor izvorâte din aceste raporturi, legislația reglementează și condițiile de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă, a clauzelor obligatorii ale acestor contracte, la nivel de unitate, la nivel de ramură și la nivel național.
Concluzionând că sporul de stabilitate(fidelitate) și de dispozitiv intrau în mod nelegal în compunerea salariului din luna decembrie 2009, acestea nu se justifică a fi incluse în salariul stabilit potrivit dispozițiilor și principiilor L. nr.
3..
Referitor la practica judiciară depusă în cauză, se impune a se preciza că în legislația internă actuală aceasta nu constituie izvor de drept.
În privința art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 la C. E., se reține că în jurisprudența Curții Europene a D. O. (C.E.D.O.) s-a statuat că noțiunea de „. înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât dreptul la un salariu poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar salariul, unui bun proprietate privată.
Dreptul ocrotit de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O. nu este însă un drept absolut, conform jurisprudenței CEDO acesta putând comporta anumite limitări de către stat, care are însă, sub acest aspect o largă marjă de apreciere, esențial fiind ca prin aceste limitări să nu fie afectat dreptul în esența lui.
Cu alte cuvinte, în măsura în care are loc o ingerință, aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să fie justificată de un scop legitim, respectiv să răspundă principiului proporționalității.
În acest sens, se constată că prin H. în cauzele Vilho Eskelinen vs.
Finlanda din (...), Kechko vs. Ucraina din (...) și Lelas vs. Croația din (...) s-astabilit că există o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Noțiunea de „. în sensul CEDO este analizată și în cauzele Sabin P.escu contra României(dreptul de proprietate), Bock și Palade împotriva României(dreptul de superficie), cauza Driha contra României(plăți compensatorii), cauza Beian împotriva României(asigurări sociale), însă din cu totul altă perspectivă decât cea avută în vedere în prezenta cauză, litigiile nefiind legate de drepturi salariale.
Esențial de reținut este faptul că, C. nu conferă dreptul să primești un salariu într-un anumit cuantum, o creanță putând fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, doar dacă are o bază suficientă în dreptul intern (ex. prin jurisprudența stabilită de către instanțele de judecată). Apoi, este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat și drept urmare, acesta poate introduce, suspenda sau anula plata unor sporuri făcând modificările legislative necesare.
În acest context, recalcularea drepturilor salariale prin includerea sporurilor în salariul de bază a personalului plătit din fonduri publice nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de proprietate, iar lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art.1 al P. nr. 1 deoarece statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, mai ales într-o perioadă de criză economică, în vederea reducerii deficitului bugetar.
Ca atare, în spețele anterior menționate, Curtea a reținut că nu este vorba de o privare de proprietate, analiza făcându-se doar cu privire la ingerințele statului asupra drepturilor salariale anterior stabilite.
Pe de altă parte, H. în cauza Mureșanu vs. R. din (...) și H. în cauza
Aurelia P.a vs. R. din (...) nu pot constitui un precedent în situația actuală întrucât, în aceste cazuri exista un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească prin care autoritățile române erau obligate la plata unor creanțe de natură salariale dar au refuzat executarea acesteia. Așadar, nu a fost vorba de a se diminua, prin lege, drepturile salariale stabilite prin C. I. de M. și actele adiționale la acesta, ori prin C. C. de M..
Or, în acest context, dispoziția de reîncadrare contestată prin care au fost excluse din salariu cele două sporuri apare ca fiind legal și temeinic emisă, astfel că, în baza art. 312 al.1 Cod de procedură civilă se impunea respingerea ca nefondat a recursului reclamantei.
JUDECĂTOR, D. G.
| ← Decizia civilă nr. 4408/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 5326/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
