Decizia civilă nr. 4604/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4604/R/2011
Ședința publică din data de 9 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T. JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta R. M. împotriva sentinței civile nr. 1250 din 6 iunie 2011, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. I. B., C. LOCAL AL M. B., P. M. B. și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - D. G. A F. P. B. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 8 noiembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței s-a depus la dosarul cauzei din partea UJSLI B., delegație de reprezentare prin care deleagă pe numita P. M. B., consilier juridic, să reprezinte interesele instituției, în numele și pentru membrul de sindicat R. M.
Având în vedere că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea în lipsă, cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A A supra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. de mai sus pe rolul T. B.-N. reclamanta R. M., prin U.. B., a chemat în judecată pe pârâții Ș. G. „. I. B.,
C. local B., P. mun. B. solicitând obligarea pârâtei Ș. G. „. I. B. la calculareaindemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de L. nr. 1., în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecării în concediu; la plata diferenței dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-
2010; obligarea pârâților C. local B., P. mun. B. să asigure finanțarea pentru plata sumelor mai sus menționate.
În motivare s-a arătat că reclamanta, membru de sindicat, a început concediul de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, însă indemnizația i-a fost diminuată, deși potrivit C.ui muncii aceasta se achită cu cel puțin 5 zilelucrătoare înainte de plecarea în concediu, iar potrivit contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învățământ cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediu.
S-a arătat faptul că la data la care trebuia achitată indemnizația de concediu salariile personalului din învățământ nu erau diminuate, astfel că
L. nr. 1. nu putea fi aplicată anterior apariției ei.
Pe de altă parte, s-a arătat faptul că art. 1 din L. nr. 1. prevede diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor lunare de încadrare, a soldelor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, fără a cuprinde referiri la indemnizația de concediu de odihnă, iar L. nr. 330/2009 stabilește că prevederile din actele normative referitoare la acordarea concediilor rămân în vigoare.
Prin diminuarea indemnizației de concediu s-a adus atingere unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., măsura echivalând cu o expropriere. Mai mult, s-a încălcat speranța legitimă că persoana își mai poate valorifica dreptul său.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 112 C.proc.civ., art. 145, art. 283alin. 1 lit. c din C. muncii, art. 67 din L. nr. 168/1999, art. 28 din L. nr.
54/2003, art. 103 din L. nr. 128/1997, HG nr. 2., art. 29 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ și unic la nivel național aplicabil pe anii 2007-2010.
Pârâții C. Local al mun. B. și P. mun. B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calități procesuale pasive, iar în subsidiar au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Totodată, pârâții au formulat și cerere de chemare în garanție a M. E., C., T. și S. și a M. F. P., solicitând ca în situația în care pârâții vor cădea în pretenții chemații în garanție să le asigure sumele necesare plății drepturilor ce fac obiectul acțiunii introductive.
Prin sentința civilă nr. 1. din (...) a T. B. N., pronunțată în dosar nr. (...),s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și a P. municipiului B.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta R. M., împotriva pârâților Ș. G. „. I. B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B .
S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C.local al municipiului B. și P. municipiului B. tribunalul a reținut că esteneîntemeiată, reținând că potrivit art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din L. nr.215/2001,consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din L. nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a considerat că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Analizând fondul pretenției dedusă judecății, tribunalul a reținut că reclamanta a derulat cu pârâta Ș. G. „. I. B. raporturi de muncă , încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 330/2009. Începând cu data de 3 iulie
2010, drepturile salariale i-au fost reduse cu 25 %, reducere impusă de L. nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de
31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege. Totodată i-a fost diminuată și indemnizația de concediu de odihnă cu 25%, în temeiul aceleiași legi, reclamanta intrând în concediu de odihnă la data de 1 iulie
2010. A fost contestată și această măsură, apreciindu-se că pentru lunileiulie și august 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%, astfel că pârâta angajatoare a diminuat salariul brut al angajaților săi, inclusiv indemnizația de concediu.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis Ordinul nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, statuând că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, mediaveniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H. nr. 2., republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Prin urmare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din C. muncii, care nu sunt astfel incidente.
În baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august și, indiferent de data la care s-a achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%, iar diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Astfel, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Având în vedere faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august, trebuia diminuată cu 25% în baza L. nr. 1. și o asemenea diminuare opera și în situația în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 2., republicată. Chiar dacă la data la care se achitau, anterior intrării în vigoare a L. nr. 1., se plăteau indemnizațiile de concediu în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizarea plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Prin urmare, sub acest aspect, s-a considerat că acțiunea este neîntemeiată.
T. a mai reținut că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază se reține că aceasta reprezintă un drept salarial.
Instanța a apreciat că acțiunea este neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamant.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr. 1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat astfel că pârâtul angajator a procedat la diminuarea indemnizației reclamanților cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr.
872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salarial și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Referitor la critica de încălcare a art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a examinat și acest aspect, reținând că nu este întemeiată deoarece L. nr.1. nu contravine C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în acest domeniu.
Instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care R. și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții
Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale si interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Așadar, prin aplicarea cu prioritate față de cele interne a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din L. nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora. In cazul respingerii obiecțiilor sau excepțiilor de neconstituționalitate este posibilă formularea unor noi excepții, iar Curtea Constituțională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioara, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunțat în sensul constituționalității.
Curtea europeană a constatat că statutul conferit C.i în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților -prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu C. și protocoalele sale adiționale.
În consecință, constatarea anterioară a constituționalității L. 1. nu împiedică judecătorul național să verifice, din perspectiva articolelor 11 și 20 din Constituție, dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare C.i. Această verificare nu poate face abstracție de jurisprudența C. în materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
Examinând acțiunea prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la faptul că „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale";, instanța a reținut următoarele:
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta are un „. în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza
Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho
Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor a fost făcută în baza unei legi, nr.1., astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea
L. nr.1. s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
T. a reținut că în speță nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la C. , în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Prin urmare, o „speranță legitimă "; a reclamantei cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din
19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța a apreciat că măsura luată a avut un scop legitim , fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece salariatul nu a fost lipsit în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie
2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
T. a apreciat că nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din C. pentru că este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă și, așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local, care trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, tribunalul a considerat că examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu se mai impune a fi realizată, și a respins, în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții
P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta R. M., prin U. J. a S. L. din Î. B., solicitând modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru personalul didactic auxiliar și nedidactic acordarea concediului de odihnă este reglementată atât de prevederile art. 145 din C. M. și ale C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. Î., cât și de cele ale H. de G. nr. 2..
Reclamanta a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Arată recurenta că indemnizația de concediu cuvenită cadrelor didactice a fost diminuată cu un procent de 25%, aplicându-se în mod abuziv prevederile L.. 1..
Potrivit principiului consacrat in art.15 alin.(2) din Constituția
României, republicata, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
In același sens sunt si dispozițiile art. 1 din C. civil "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva".
În acest sens considera nelegal faptul ca indemnizația, indiferent care ar fi fost modul de calcul, a fost diminuata cu 25%.
Prevederile art. 145 din L. nr. 54/2003 - C. M., stabilesc în mod imperativ că pentru perioada concediului de odihnă, salariații beneficiază de indemnizația de concediu "cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu." Același termen este stabilit și de prevederile H. de G. nr. 2., republicată.
Mai mult decât atât, C. C. de M. U. la N. de R. Î. 2007 - 2008, înregistrat la M. cu nr. 596/(...), aplicabil si in anul 2009 tuturor salariaților din țară, conține prevederi referitoare la termenul de plată a acestei indemnizații stipulând la art. 29 faptul ca : "(1) Dreptul la concediul de odihnă este garantat de lege (…). (2) Perioada de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare salariat se stabilește de către consiliul de administrație sau de către senatul universității împreună cu sindicatele reprezentative de la nivelul unităților/instituțiilor de învățământ prevăzute În anexa nr. 6 în funcție de interesul învățământului și al celui În cauză până la data de 15 octombrie. (3) Cadrele didactice beneficiază de un concediu de odihnă de ce! puțin 62 de zile lucrătoare, respectiv 78 de zile calendaristice. (4) Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă".
Pârâții au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. D. data plecării în concediul de odihnă este în fapt anterioară datei de 3 iulie 2010, plata indemnizației de concediu s-a făcut ulterior începerii efectuării concediului, cu nerespectarea termenului de cel puțin 10 zile anterior plecării în concediu negociat prin C. C. de M. U. la N. de R. Î. Mai mult, nu a fost respectat nici măcar termenul mai scurt de cel puțin 5 zile anterior plecării în concediu, stabilit de C. M. și H. 2..
În consecință, ca urmare a nerespectării termenului imperativ de plată a indemnizației de concediu și prin interpretarea greșită a legii, pârâții au diminuat cu 25% cuantumul indemnizației, aplicând în mod nejustificat prevederile art. 1 din L. nr. 1..
Susține recurenta că diminuarea cu 25% indemnizației a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative in vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din L. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind "înghețate" la nivelul lunii decembrie 2009.
Mai mult, la data la care ar fi trebuit plătită indemnizația de concediu, respectiv înainte de plecarea în concediu, L. 1. nici măcar nu exista din punct de vedere tehnic, ea fiind publicată în M. Oficial, Partea 1 nr. 441 abia în data de (...) și intrând în vigoare abia de la data de (...).
Chiar dacă plățile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecință nu exista posibilitatea legală de a invoca dispozițiile L. nr. 1., înainte de apariția ei în M. O.
- Recurenta a mai arătat că art. 1 din L. nr. 1. dispune diminuarea cu
25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1..
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din L. nr. 330/2009 stabilește expres că "prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare".
- A mai susținut recurenta că sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al C., întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, în situația de față, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul la indemnizație pentru concediul de odihnă al salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un drept de proprietate în sensul C.i și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia prin diminuarea menționată mai sus. echivalează cu o expropriere. Practica exproprierii sau a anulării parțiale a dreptului la salariu cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale și contravine măsurilor de acordare a asistentei financiare convenite cu Comisia Europeană.
Mai mult decât atât, a fost încălcată și "speranța legitimă" a celor menționați mai sus, întrucât prin măsura dispusă prin actul contestat dreptul lor la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legaleincidente, Curtea reține că recursul este fondat, având în vedere următoareleconsiderente:
Potrivit dispozițiilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, cadrele didactice au dreptul la un concediu anual cu plată în perioadele vacanțelor școlare, respectiv universitare, cu o durată de cel puțin 62 zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale.
Prin Ordinul M. E. N.e nr. 3251 din 12 februarie 1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, s-a stabilit, la pct. 21-25, faptul că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu. La pct. 26 din aceleași norme metodologice se prevede că „Indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu";.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 145 alin. 3 din codul muncii
„Indemnizația de concediu de odihna se plătește de către angajator cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu.";
Potrivit prevederilor art. 1 din L. nr. 1. „…cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale
Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilireasalariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%";.
Relevantă în cauza dedusă judecății este stabilirea momentului nașterii dreptului reclamantei la indemnizația de concediu, iar din actele dosarului Curtea reține că acesta este anterior intrării în vigoare a L. nr. 1..
Astfel, din adeverința eliberată de Ș. G. „. I. B., rezultă că reclamanta a intrat în concediu de odihnă la data de (...), anterior datei intrării în vigoare a L. nr. 1..
Prin urmare, reclamanta are dreptul la o indemnizație de concediu în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de art. 1 din L. nr.1., întrucât art.1 alin.(1) din L. nr.1. se aplică, potrivit art. 4 din acest act normativ, de la data intrării în vigoare a acestei legi, adică de la data de 3 iulie 2011.
Aceasta înseamnă că diminuarea indemnizațiilor de concediu poate fi aplicată numai acelor situații în care dreptul la primirea acestei indemnizații s-a născut ulterior intrării în vigoare a L. nr.1., iar nu și situațiilor în care acest drept s-a născut sub imperiul legii anterioare, fiind irelevant momentul executării obligației corelative de către angajatori, prin remiterea efectivă a sumelor de bani (stingerea obligației prin plată).
Faptul că indemnizația de concediu s-a plătit la data la care intrase în vigoare L. nr. 1. nu are nicio relevanță, întrucât situația ivită în favoarea reclamantei este cea raportată la data nașterii dreptului, și nu la data valorificării lui.
O interpretare contrară ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivității legii, principiu consacrat atât prin dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituție, conform căruia, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, cât și prin cele cuprinse la art.1 din C. civil.
În ce privește acțiunea formulată împotriva pârâților C. Local al mun.
B. și P. mun. B., Curtea reține că potrivit prevederilor art. 167 din L. nr.
84/1995 (în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile bănești în cauză) unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse.
De asemenea, conform disp. art. 16 din H. nr. 2192/2004, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
În același sens sunt și dispozițiile art. 104 din L. nr. 1., care prevede că finanțarea de bază a învățământului preuniversitar se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale.
Conform art. 36 din L. nr. 215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, iar P. mun. B. este ordonator principal de credite al bugetului municipiului B., conform art. 63 alin. (4) lit. a) din L. nr. 215/2001.
Se reține astfel că pârâților C. Local al mun. B. și P. mun. B. le revin atribuții în ceea ce privește alocarea și fundamentarea fondurilor necesare unităților de învățământ, astfel că cererea reclamantei de obligare a acestor pârâți la alocarea fondurilor necesare plății diferenței de indemnizație la care este îndreptățită apare ca fiind întemeiată.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. Local al M. B. și P. M. B., Curtea urmează a menține soluția de respingere a acestei cereri, reținând în acest sens că potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr.
84/1995, republicată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C., T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar.
Referitor la chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, se reține că prin D. nr. 1. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat în sensul că „în aplicarea dispozițiilor art. 60 din C. de procedură civilă raportat la 19 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din
Ordonanța G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege";, decizie care este obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din C. de procedură civilă.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1-3 c.pr.civ., raportat la art. 304 pct. 9 c.pr.civ., Curtea va admite recursul reclamantei și va modifica în parte sentința atacată în sensul admiterii acțiunii.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite recursul declarat de U. J. A S. L. DIN Î. B. N. pentru reclamanta R. M., împotriva sentinței civile nr. 1. din 6 iunie 2011 a T. B.-N. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților Ș. G. „. I.
B., C. Local al M. B. și P. M. B.
Obligă pârâta Ș. G. „. I. B. să calculeze indemnizația de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută prin L. nr. 1. și să plătească reclamantei diferența dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată.
Obligă pârâții C. Local al municipiului B. și P. M. B. să aloce fondurile necesare pentru plata diferenței menționate.
Menține restul dispozițiilor din sentință. Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 9 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI G .-L. T. S.-C. B. I.-R. M.
GREFIER G . C.
Red.GLT/dact.MS
3 ex./(...) Jud.fond: C.N.
| ← Decizia civilă nr. 4808/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4674/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
