Decizia civilă nr. 4808/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4808/R/2011
Ședința publică din data de 22 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de către pârâtele S. C. C. SA B. și R. T. F. DE C. C. C. SA C. împotriva sentinței civile nr. 3833 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Sălaj pronunțate în dosar nr. (...) privind și pe reclamanții intimați C. F. și I. M. reprezentați de S. L. R. V. R. C. C., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 9 noiembrie 2011 reclamantul intimat S. L. R. V. R. C. C. a înregistrat la dosar întâmpinare.
Văzând că părțile au solicitat judecata în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3833 din (...) a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr. (...), a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a paratelor S. N. DE T. F. DE C. „. C. S. B. și R. DE T. F. DE C. A., invocate de acestea.
A fost respinsă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a S. L. R.
V. R. C. C., invocată de pârâta S. „. C. S. B.
A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2007-2008, invocată de S. „. C. S. B.
A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2007-2009, invocată de R. TFC A.
A fost respinsă excepția nulității cererii de chemare în judecata, invocată de S. „. C. S. B.
A fost admisă cererea reclamantului S. L. R. V. R. C. C. în numele membrilor de sindicat I. M. și C. F. în contradictoriu cu pârâtele S. „. C. S. B. și R. DE T. F. DE C. A. și în consecința au fost obligate pârâtele la plata salariului suplimentar pentru anii 2007-2009, echivalent cu un salariu de baza de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acorda, conform C.ui colectiv de muncă, astfel: pentru I. M.. - 972 lei, și pentru C. F. -
2.496 lei. A.e sume vor fi actualizate în funcție de rata inflației la data efectiva a plății.
Au fost obligate pârâtele la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut cu prioritate excepțiileinvocate conform art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a paratelor S. „. C. S. B. și R. DE T. F. DE C. A., instanța a constatat că acestea sunt părți din C.
Colectiv de M. pentru 2007-2008 în baza căruia reclamanții solicită acordarea drepturilor salariale, astfel încât nu se poate spune că pârâtele nu sunt parte în raportul juridic dedus judecății.
De asemenea, bugetul de venituri și cheltuieli este încheiat tot pe aceste societăți pârâte, astfel încât și sumele de bani pe care le solicită reclamanții trebuiau sa fie cuprinse în acest buget.
Membrii de sindicat în numele cărora este promovată acțiunea sunt angajați ai pârâtei R. DE T. F. DE C. A. având contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
Prin urmare, având în vedere că pârâta S. „. C. S. B. este parte în contractul colectiv de muncă și bugetul celor două pârâte este unul comun, iar contractul individual de munca este încheiat cu parata R. DE T. F. DE C. A., instanța a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2007,
2008 și 2009 a fost respinsa pentru următoarele considerente:
L. nr. 168/1999 și Codul muncii actual utilizează terminologia „conflict de muncă";, după caz, „ de drepturi"; și „de interese";.
Obiectul cererii din speță îl formează drepturile bănești de natură salarială și se aplică în cauză ca atare, dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c din
Codul muncii, care prevede ca termen de formulare a acțiunii 3 ani.
A., întrucât drepturile bănești solicitate sunt o componentă a salariului, care conform art. 155 Codul muncii se compune din salariul de bază., indemnizații, sporuri precum și alte adaosuri.
Ori câtă vreme salariul suplimentar pentru anii 2007-2009 este prevăzut în contractul colectiv de muncă și salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acesta este supus prescripției de 3 ani prevăzută de art. 283 lit. c din Codul muncii.
Excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantului invocată de pârâta este neîntemeiată în condițiile în care art. 28 alin. 2 din L. nr. 54/2003 a sindicatelor prevede că „organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor"; iar acțiunea a fost formulată de reclamant în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat nominalizați în tabelul anexat cererii, și care și-a însușit acțiunea prin semnătura lor.
Excepția nulității cererii de chemare în judecată a fost de asemenea respinsă, instanța reținând următoarele:
În prezenta cauză instanța este investită cu soluționarea acțiunii formulate de S. L. R. V. R. C. C. în numele membrilor de sindicat I. M. și C. F.
Reprezentarea în instanță este asigurată de sindicat în condițiile art. 28 din L. 54/2003, fără a se impune acordarea unui mandat expres din partea membrilor de sindicat reprezentați.
Cu toate acestea membrii de sindicat I. M. și C. F. au semnat tabelul cu membrii de sindicat care sunt de acord cu formularea prezentei acțiuni.
În ceea ce privește fondul cauzei instanța a reținut următoarele:
Membrii de sindicat în numele cărora este promovată acțiunea sunt angajați ai pârâtei R. DE T. F. DE C. A. având contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
De la intrarea în vigoare a contractului individual de munca, care este data înregistrării, conform dispozițiilor art. 25 din L. nr. 130/1996, reclamanții ar fi trebuit să beneficieze de acordarea dreptului solicitat.
Art. 244 Codul muncii, în vigoare la data nașterii dreptului membrilor de sindicat prevede ca pe parcursul executării contractului colectiv de munca, clauzele pot fi modificate în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru.
Pârâtele nu au făcut dovada modificării CCM la nivel de unitate prin acordul părților, în sensul neacordării salariului suplimentar sau a diminuării acestui ajutor.
În conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități pe anii 2007-2009 pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. S. suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de A., luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat. Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Prin noțiunea de „. se înțelege profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății. În acest text din CCM se arată modalitatea constituirii fondului de plată a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului nu rezultă că această plată este condiționată de existența profitului, astfel că apărarea pârâtei, în sensul că nu dispune de fondurile necesare achitării drepturilor solicitate, nu pot fi avute în vedere, întrucât o asemenea împrejurare nu o exonerează de obligația stabilită în sarcina sa prin contractele colective de muncă pe anii 2007-2009, contracte care dau naștere la drepturi și obligații în sarcina părților care le-au semnat, deci inclusiv în sarcina pârâtelor, care au obligația să asigure fondurile necesare pentru respectare tuturor obligațiilor asumate și stabilite în sarcina lor.
Apărarea pârâtelor că pe anul 2009 nu i s-a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli nu este menit să absolve pârâtele de la plata drepturilor stabilite prin C. colectiv de muncă, care are forță obligatorie între părți și nu condiționează plata acestor drepturi de alocarea sumelor necesare plății.
Plata acestor drepturi se cuvine așadar pe anii 2007-2009, însă fiind condiționată de neaplicarea vreunei sancțiuni salariatului așa cum rezultă din criteriile de condiționare. A. drept se acordă, conform criteriilor stabilite, doar angajaților pentru munca prestată ireproșabil în cursul anului.
Potrivit art. art. 236 alin. 4 Codul muncii, contractele colective de munca încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, astfel ca pârâta avea obligația sa respecte drepturile reglementate cu caracter minimal în dispozițiile enunțate. Respectarea CCM este obligatorie pentru părți.
În speța, din probele administrate rezulta ca pe anii 2007 -2009 salariul suplimentar nu a fost acordat.
În consecința, instanța a apreciat că dificultățile financiare cu care s-ar fi confruntat în decursul anilor 2007 -2009, nu pot exonera angajatorul de obligația de plata a drepturilor salariale cuvenite salariaților săi, asumate prin contractul individual de munca sau contractul colectiv de munca.
Ca urmare, instanța având în vedere aceste considerente și constatând îndeplinite prevederile art. 161 și urm. Codul muncii, art. 30 din CCM pe anii
2007-2010, a admis acțiunea conform dispozitivului. În vederea respectăriiprincipiului restitutio în integrum, a dispus actualizarea în funcție de rata inflației la data efectiva a plății.
De asemenea, în baza art. 274 Cod procedură civilă au fost obligate paratele la plata sumei de 1000 lei, reprezentând cheltuieli de judecata.
Prin recursul declarat de pârâta S. SA B., PRIN S. DE T. F. DE C. A. s-asolicitat modificarea sentinței în sensul admiterii excepțiilor și a respingerii acțiunii.
În motivare pârâta a arătat că nu are calitate procesuală pasivă întrucât drepturile salariale sunt obținute ca urmare a negocierii între reprezentanții S. S. B. și ai salariaților.
Directorul general al Societății a delegat Directorului Sucursalei competența de a încheia contracte de muncă cu personalul cu funcții de execuție în cadrul unității proprii și a subunităților din structura acesteia, în temeiul prevederilor art.19 alin.2 din Statutul Societății Naționale de T. F. de C.
- C. C. S., iar în temeiul prevederilor art.40 alin.2 lit.c Codul Muncii îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din C. colectiv de muncă aplicabil (C. colectiv de muncă semnat de către reprezentanții S.).
Într-adevăr sub aspectul obligației plății drepturilor salariale, este indirect și în subsidiar și obligația Regionalei, dar potrivit doctrinei, calitatea procesuală activă/pasivă poate avea doar părțile semnatare ale contractului.
În mod greșit s-a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune privind salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008 și 2009.
Solicitările reclamanților își au izvorul în C. colectiv de muncă, nefiind un drept prevăzut în contractul individual de muncă și reprezintă o recompensă acordată salariaților, urmare a îndeplinirii iresponsabil a obligațiilor de serviciu, fiind o disponibilitate a angajatorului și nu o obligație.
Deși contractul folosește noțiunea de salariu suplimentar, acest drept nu poate fi asimilat salariului, deoarece nu se acordă lunar și nu este prevăzut în contractul individual de muncă.
Obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea la respectarea unei clauze din CCM, fiind un conflict de drepturi, și deci aplicabile prevederile art.268 alin.( 1) lit. e) din Codul Muncii.
Prin recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA B. s-asolicitat modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
În motivare pârâta redă criticile arătate deja cu privire la soluția de respingere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune.
Pe fond, arată că drepturile solicitate pot fi acordate doar în concordanță cu prevederile legale care reglementează fundamentarea fondului de salariu.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, pârâta nu se putea obliga să acorde salariul suplimentar, pentru că nu avea fonduri pentru acordarea acestora.
Arată că dispozițiile art.12 din L. nr.130/1996 „contractele colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale"; se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, la care fondul de salarii este aprobat prin hotărâre de guvern (O.U.G. nr. 79/2008).
Potrivit art.236 alin. 4 Codul Muncii, „contractul colectiv de muncaîncheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";.
Negocierea de drepturi bănești fără ca acestea sa poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior nu naște obligația de plata.
Recurenta fiind o societate cu unic acționar statul român, aflată sub autoritatea M.ui T. și I. și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, aprobată prin L. nr. 2. avea obligația respectării prevederilor art. 7 alin. 1, conform cărora: .... „indicelui de creștere a câștigului salariat mediu brut lunar care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii ....";.
Din bugetele de venituri și cheltuieli ale societății pe anii 2., bilanțurile contabile și execuțiile bugetare rezultă cuantumul indicelui productivității muncii și cel al indicelui câștigului salarial mediu:
- pentru anul 2008, indicele câștigului mediu a fost de 100,18% iar indicele de productivitate a fost de 100,7.
- pentru anul 2009, indicele câștigului mediu a fost de 99,23%, iar indicele de productivitate a fost de 100,0.
Totodată, din analiza bugetelor de venituri și cheltuieli pe anii 2008 și
2009 și a execuției bugetare pe acești ani reies următoarele:
- pentru anul 2008, la rubrica privind „câștigul mediu lunar pe salariat";
(Anexa, pct. 6, cap. IX la H. nr. 1.) s-a prevăzut suma de 2264,55 lei, iar conform tabelului privind execuția bugetară pe anul 2008, suma a fost de
2268,58 lei, diferența fiind mult prea mică pentru a permite acordarea drepturilor conform CCM.
- pentru anul 2009, la rubrica privind „câștigul mediu lunar pe salariat"; (Anexa, pct. 6, cap. IX la H. nr. 1.) s-a prevăzut suma de 2264,55 lei, iar conform tabelului privind execuția bugetară pe anul 2008, suma a fost de
2268,58 lei, diferența fiind mult prea mică pentru a permite acordarea drepturilor conform CCM.
La data semnării contractului colectiv de muncă pe anii 2007-2008, recurenta nu avea aprobate bugetele de venituri și cheltuieli pe anii respectivi: CCM valabil pe anii 2007-2008 a fost semnat la data de (...), iar bugetul pe anul 2008 a fost aprobat prin H. nr. 1712/(...).
În proiectul de BVC pe anul 2009, transmis la M. T. și I. cu adresa nr.30/A2/130/198/(...), a fost prevăzut la rubrica aferentă fondului de salarii, o sumă de 456.000 mii lei, în timp ce fondul de salarii realizat la sfârșitul anului 2009 a fost în valoare de 486.489 mii lei, rezultând o depășire de
30.488 mii lei, fapt ce a condus la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar.
Totodată, în execuția BVC în anul 2009 au fost înregistrate depășiri la cheltuielile materiale cu combustibilul și la cheltuielile cu energia electrică de tracțiune față de prevederile din BVC 2009, cheltuieli strict necesare pentru funcționarea transportului feroviar public de călători.
Astfel, societatea a înregistrat în anul 2009 o pierdere în valoare de
210.377,85 mii lei și o pierdere cumulată din anii precedenți în valoare de
535.423,74 mii lei (pct.79 cap.V din bilanț).
Trimiterea instanței de fond la C. colectiv de munca la nivel de grup de unități pe anii 2007-2008, art. 30 alin.1 reprezintă o încălcare a prevederilor legale privind disciplina financiară. Mai mult, instanța se pronunță asupra unui aspect ce nu făcea obiectul acțiunii, respectiv faptul că prevederile art. 32 din CCM al C. C. SA nu sunt în concordanță cu prevederile din CCM la N. de G. de U.
Raportat la prevederile art. 247 din Codul Muncii, recurenta avea obligația să aplice CCM la N. de G. de U. în situația în care nu exista un contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. D. privind acordarea salariului suplimentar pe anii 2007, 2008 și 2009 este reglementat dedispozițiile art. 32 din CCM al C. C. pe anii 2007, 2008. Deci, neîntemeiat instanța de fond reține că prevederile contractului colectiv de muncă la N. de
G. de U. sunt minimale deoarece prin art. 32 nu sunt prevăzute drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel de grup de unități.
Acordarea salariului suplimentar se poate face numai sub condiția să fi avut venituri pentru constituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar. În perioada 2007-2009, avea obligația să respecte la fundamentarea fondului de salariu principiile reglementate de art. 3 alin (1) din O.U.G. nr.79/2001, art. 7 alin (1) din O.U.G. nr.79/2008.
Invocând dispozițiile art. 304 pct.9 Codul de procedură civilă, art. 969,
977 și 982 Cod civ., arată că, raportat la data la care intimata - reclamantă I.
M. s-a angajat, respectiv la (...), aceasta nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 32 alin.(1) din CCM, conform căruia salariul suplimentar se acordă pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic. Motiv pentru care, pe anul
2007, respectiv 2008, aceasta nu putea beneficia de salariul suplimentar.
În temeiul prevederilor art. 3041 C.proc.civ. solicită instanței să analizeze recursul și sub raportul cuantumului cheltuielilor de judecată, de 1000 lei, apreciind că valoare acestora este nejustificată în raport cu cele două criterii legale, respectiv: valoarea pricinii ori munca îndeplinită de avocat, sens în care consideră că nu au fost respectate prevederile art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat.
Pe de altă parte, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat nu pot fi imputate pârâtei raportat la dispozițiile art. l alin.(1) din L. nr.54/2003 și art. 222 din Codul Muncii, din a căror interpretare coroborată rezultă indubitabil că intimata-reclamantă s-a constituit în scopul apărării intereselor membrilor săi, iar pentru valorificarea acestor drepturi trebuie să dețină personal de specialitate juridică în măsură să formuleze acțiuni în justiție și să susțină aceste acțiuni pe rolul instanțelor de judecată.
Or, în speța de față, faptul că intimata reclamantă a ales să nu folosească personalul său ci să-și angajeze apărător, care s-o reprezinte în acțiunea în care ea însăși reprezintă membrii de sindicat, apreciem că nu este de natură a ne obliga să-i achităm onorariu.
Mai mult, pentru aplicarea art. 274 alin.(1) Cod. proc. civ., partea care a pierdut procesul trebuie să se afle în culpă procesuală , iar cea care solicită cheltuieli de judecată să fi câștigat în mod irevocabil procesul, situația ce nu se regăsește în cauză. De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina recurentei.
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul S. L. R. V. R. C. C., în numelemembrilor de sindicat, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, reiterând în motivare considerentele dezvoltate în acțiune și din cuprinsul sentinței atacate.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cât privește motivul de recurs referitor la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R. DE T. F. DE C. A. se reține că acesta este nefondat.
Practic, se invocă de către recurentă că în mod netemeinic a fost obligată la plata drepturilor litigioase, în condițiile în care semnatara contractului colectiv de muncă în baza căruia au fost admise acest petite este S. N. de T. F. de C. „. C. SA B., societatea mamă înființată în baza H. nr. 584/1998 ca o societate pe acțiuni cu personalitate juridică și care în condițiile L. nr. 31/1990a înființat sucursale regionale, fără personalitate juridica, printre care și recurenta.
Curtea constată că nu se poate invoca de către sucursală, în contradictoriu cu societatea mamă, o atare apărare, întrucât sucursalele sunt potrivit art. 43 din L. nr. 31/1990 privind societățile comerciale
„dezmembrăminte fără personalitate juridica ale societăților comerciale și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa";.
Ca atare, având în vedere recunoscuta delegare de competențe sub raportul încadrării de personal către directorul regionalei de transport feroviar de călători printr-un mandat special, se constată că prin statuarea în contradictoriu cu sucursala a drepturilor litigioase, statuarea este opozabilă în egală măsură și societății mamă, care prin chiar întâmpinarea formulată, recunoaște abilitarea sucursalei de a sta în litigiu și de a-i reprezenta interesele în cauză.
Cu alte cuvinte, faptul statuării în contradictoriu cu R. de T. F. de C. A. a drepturilor salariale litigioase este acceptat de intimata S. C. C. SA ca suficient pentru a se considera că reclamanții au dobândit recunoașterea drepturilor lor în contradictoriu cu angajatorul lor, prin aceasta acceptând opozabilitatea statuărilor primei instanțe. Este firesc să fie așa, față de calitatea regionalei de dezmembrământ al societății mame, ceea ce înseamnă că practic, prin obligarea recurentei, este obligată chiar S. C. C. SA, din care recurenta face parte.
Curtea constată că prima instanță a dat o corectă soluționare acesteia, apreciind întemeiat că reclamanții au fost salariați ai pârâtei recurente S. R. de T. F. de C. A., cu această pârâtă având încheiate contracte individuale de muncă, astfel pârâta având calitatea de angajator direct.
Prin urmare, calitatea de angajator aparține recurentei S. R. de T. F. de
C. A., raporturile de muncă în baza cărora se revendică drepturile de natură salarială fiind stabilite între aceasta și reclamanți.
Din punct de vedere al raporturilor dintre angajator și salariat nu prezintă relevanță cine este semnatarul contractului colectiv de muncă, drepturile de natură salarială derivând din acesta, în beneficiul salariaților, își găsesc corespondența în obligația corelativă a angajatorului de a le plăti.
Astfel, obligația de plată a dreptului recunoscut de acordul colectiv încheiat la nivelul S. SA B. în favoarea tuturor salariaților săi, revine angajatorului direct, care este recurenta. Chiar dacă recurenta nu este semnatară a contractului colectiv de muncă, constituie o structură din cadrul S. S.A B. și este obligată, conform art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil.
Or, în speță, tocmai acest acord colectiv de muncă a fost invocat de reclamant, în considerarea calității lui de salariat în cadrul S. C. C. SA B.
Delegarea de competență dată directorului regionalei pentru încheierea contractelor individuale de muncă nu are semnificația aplicării unui regim salarial diferit angajaților regionalei, decât cel al celorlalți salariați din cadrul S. C. C. SA B., deoarece acordul colectiv se aplică în mod nediferențiat de organizarea și structura regională a societății.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, salariul suplimentarconstituie tocmai astfel de alt adaos. Faptul că a fost stipulat sub categoria
„alte venituri"; în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nu semnifică scoaterea dreptului de sub incidența art. 155 Codul muncii, dată fiind calitatea de normă imperativă a acestui text de lege, astfel încât părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei „componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, este grăitoare denumirea dată chiar în aceste contracte, de salariu suplimentar/al 13-lea salariu.
Potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu poate fi acceptată afirmația că acordarea acestor drepturi reprezintă o disponibilitate, având în vedere că drepturile litigioase sunt prevăzute prin dispoziții imperative fiind evident că prevederea acestor drepturi, în urma unor negocieri dintre patronat și sindicat, reprezintă o componentă a pachetului salarial, ca o contraprestație a angajatorului față de prestația angajaților, materializată în munca depusă de aceștia, fiind astfel un drept salarial, stabilit în cadrul unui contract sinalagmatic.
Se mai reține, raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de societăți, că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
„salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 citat mai sus.
Prin motivele de recurs vizând fondul se contestă legalitatea modalității în care s-a dat efect unor contracte colective de muncă în condițiile în care societatea angajatoare este o societate cu unic acționar statul român, aflatăsub autoritatea M.ui T. și I. și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr.79/2008, înregistrând pierderi și astfel, aflându-se în imposibilitate de a-și executa obligațiile contractuale.
Sunt necontestate prin motivele de recurs temeiurile contractuale ale acordării salariului suplimentar pentru perioada stabilită prin sentință.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din L. 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale, inclusiv a salariului suplimentar în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Curtea apreciază ca fiind nefondate motivele din recurs ce vizează calitatea de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M.ui T. și I. și de agent economic monitorizat în baza prevederilor OUG nr.79/2008. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului. Dimpotrivă, aceste prevederi legale trebuia să fie avute în vedere de către angajator cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, iar nu invocate doar cu ocazia executării contractelor.
De altfel, nu s-a probat în cauză de către angajator că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune.
În egală măsură, se reține că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 12 din L. nr. 130/1996, care sunt incidente doar în cazul salariaților instituțiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituție, ci o societate pe acțiuni, neavând relevanță în raport de forma sa de organizare, persoana acționarului majoritar.
În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului.
Se mai reține că, deși sarcina probei le revine în acest litigiu, potrivit dispozițiilor art. 287 din Codul muncii, recurenta nu a dovedit, conform prevederilor art. 163 alin. 1 din Codul muncii, plata sumelor cuvenite reclamanților cu titlu de salariul suplimentar pentru anii 2008 și 2009.
În ceea ce privește invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 1156 alin. ultim din codul civil, privitor la stingerea obligațiilor, Curtea constată că aceste dispoziții nu își găsesc aplicabilitatea în cauză și nu sunt de natură să conducă la exonerarea debitoarelor de răspunderea contractuală.
Astfel, din cuprinsul art. 1156 C.civil, reiese că imposibilitatea de executare poate privi doar obligațiile de a da un bun individual determinat, de a face și de a nu face și se datorează cazului fortuit sau forței majore.
În cauza de față nefiind îndeplinite aceste condiții nu poate opera stingerea obligației recurentelor, întrucât aceasta are ca obiect bunuri de gen, iar neexecutarea se datorează culpei pârâtelor și nu unor împrejurări independente de vina lor.
Critica recurentei potrivit căreia obligația lor de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în C. colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite, iar prin aceste contracte nu s-a derogat de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, susținerile recurentelor în acest sens fiind de asemenea nefondate.
În cauză nu-și găsesc aplicabilitatea nici susținerile din cererea de recurs cu privitoare la teoria impreviziunii, astfel că forța obligatorie a contractelor se impune și în speța de față.
Cât privește ultimul motiv de recurs, referitor la situația plății salariului suplimentar pentru anii 2007 și 2008 deși reclamanta I. M. nu a fost angajată decât din anul 2008, acesta este nefondat. În raport de această reclamantă, nu s-a dispus obligarea la plata salariului suplimentar pentru anul 2007, ci doar pentru anul 2008, așa cum rezultă din tabelul nominal cuprinzând sumele datorate cu titlu de salariu suplimentar pentru anii 2006/2008, în care pentru reclamantă este trecută suma de 972 lei aferentă doar anului 2008 (fila 78 dosar fond). De altfel, recurenta nu critică sentința sub aspectul sumei acordate, nu precizează un alt cuantum la care să susțină că reclamanta ar fi îndrituită cu acest titlu, ci critică doar la nivel principial.
Nu poate fi reținută incidența motivului de recurs conform căruia instanța s-ar fi pronunțat asupra unui aspect ce nu făcea obiectul acțiunii, respectiv faptul că prevederile art. 32 din CCM al C. C. SA nu sunt în concordanță cu prevederile din CCM la N. de G. de U. A. constatare s-a făcut în stabilirea dispoziției contractuale aplicabile dintre cele concurente, invocate în cauză (fila 72 și precedentele dosar fond), nereprezentând o pronunțare asupra unui petit cu care instanța să nu fi fost sesizată, ci motivarea dispozitivului sentinței.
În fine, Curtea constată că în raport de criteriile stabilite de art. 274 alin.
2 C.pr.civ., respectiv valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, cuantumul onorariului de avocat nu se impune a fi redus, neexistând o disproporție vădită între acești factori.
Nu poate fi acceptată susținerea recurentei privind imposibilitatea legală a sindicatului de a angaja serviciile unui avocat, deoarece reprezintă o incapacitate de exercițiu, neprevăzută de lege, incompatibilă cu scopul constituirii unei organizații sindicale, respectiv apărarea drepturilor membrilor săi prin toate mijloacele recunoscute de lege, așadar inclusiv prin reprezentarea de către avocat.
În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății și a pronunțării sentinței, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la pronunțarea sentinței și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea C. muncii prin dispozițiile L. nr. 4. și ale L. nr.
62/2011.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 6, 7 și 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
În baza art. 274 alin. 1 vor fi obligate pârâtele recurente la plata cheltuielilor de judecată parțiale în favoarea reclamantei recurente, în cuantum de 500 lei, reprezentând onorariu avocațial, apreciind că în raport de volumul muncii depuse în faza de judecată a recursului, în care nu s-au invocat motive noi față de cele avute în vedere la fondul cauzei, achitarea unui onorariu avocațial reprezentând jumătate din cel aferent fondului este echitabilă șiproporțională cu valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, mai cu seamă în raport de caracterul repetitiv al cauzelor de genul celei în litigiu.
PENTRU A.E MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtele S. DE T. F. DE C. C. C. S. B. și R. T. F. DE C. C. C. S. C. împotriva sentinței civile nr. 3833 din
(...) a Tribunalului Sălaj pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține.
Obligă pârâtele recurente să plătească intimatului S. L. R. V. R. C. C. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 22 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, D. C. G. C. M. I. T.
N. N.
GREFIER,
Red.I.T./S.M.
2 ex./20.12.201
Jud.fond. P. A. R.
| ← Decizia civilă nr. 2836/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4604/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
