Decizia civilă nr. 4950/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I C.
Dosar nr. (...)
D. C. Nr. 4950/R/2011
Ședința publică din data de 29 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. M.
JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. L. AL Î. P. C. împotriva sentinței civile nr. 2552 din 19 mai 2011 pronunțate de Tribunalul
Cluj în dosar nr. (...) privind și pe pârâții intimați C. T. „. R., C. E. „. P., C. T.
„. N., C. T. „. S., C. LOCAL AL M. C. N. și P. M. C. N., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentului - avocat P. G. din cadrul Baroului C., lipsind restul părților.
P. de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că unitățile
școlare au răspuns solicitărilor instanței.
Reprezentanta reclamantului recurent declară că nu are cereri de formulat în probațiune sau de altă natură.
Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și pentru motivele arătate în scris, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A:
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. (...), S. L. AL Î. P. C., în numele și pentru membrii de sindicat menționați, în contradictoriu cu pârâții: C. T. "R. R.", C. E. "I. P.", C. T. "„. N., C. T. "A. S.", C. LOCAL AL M. C.-N. și P. M. C.-N. a solicitat obligarea pârâților la calcularea, alocarea și plata către membrii de sindicat a drepturilor salariale neacordate reprezentând diferența dintre salariile cuvenite si cele efectiv încasate prin reținerea unui procent de 25% din salariu potrivit L. nr. 1..
În motivarea cererii, s-a arătat că membrii sindicatului sunt salariați și retribuiți conform L. nr. 128/1997 si începând cu luna iulie 2010 au primit salariul diminuat cu 25% față de suma cuvenită potrivit legii, în baza L. nr. 1..
Reclamanții au arătat că se încalcă art. 10, art. 40 al. 2 lit.c, art. 17 din C. M., art. 38 al. 1 din CCM unic la nivel național pe anii 2007 - 2010. Un terț față de contract nu poate interveni pentru a îi modifica un element esențial, salariul. S-a reținut această sumă deși nu s-au emis decizii, acte de modificare a contractului. S-a mai apreciat că reducerea salariilor cu 25% încalcă art.1 alin.1 din primul Protocol adițional la C., art.l pct.2 si 4, art. 4, art.-20 din Carta Socială E..
S-a mai arătat că salariul este un bun si un drept de proprietate, există o ingerință nejustificată.
Pârâții C. LOCAL AL M. C.-N. și P. M. C.-N. au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și au solicitat respingerea acțiunii.
S-a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 2552/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarnr. (...), s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul S. L. AL Î. P. C., în numele și pentru membrii de sindicat: A. E. L., A. R. S., B. M., B. V., B. E., B. R., B. N. C., B. C., B. C., B. R. L., C. A. E., C. N., C. D. S., C. V., C. M. E., C. D. M., D. T., F. M. M., F. P., F. C., G. N. M., I. L. E., K. V., K. R. V., L. R. D., L. E., M. A., M. M. E., O. R., O. M., P. L., P. S., P. M. E., P. D., P. E. A., P. A. (B.), R. A., R. A., S. C., T. A. L., T. M. M., V. M., N.SCU N., I.CU R., B. M., B. R., D. S., G. M., L. S., MA.S A., M. M., N. M. L., P. M., P. P., R. V., Z. R., M. I., P. R., S. I., T. R., B. R., C. E., B. C., C. D., C. A., B. O., M. A., D. M., M. D., P. M., R. M., H. V., T. V., B. V., M. F., Ș. A., M. I., A. C., BOC. I., B. G., B. E. A., B. A. C., B. V., B.CA I., B.CA M., C. V., C. V., C. I., C. P. D., C. A. A., D. M. A., D. M., G. O., GAMB.N I., G. P. I., G. V., HA. S., L. L., L. R., M. I., M. I., M. D., M. C. E., M. C., M. D. L., M. I., O. I., P. M., B. N., P. M., P. A., P. A., P. L., P.A I., P.ESCU S., R. A., S. E., S. C. V., S. L., S. I., T. G. S., T. M., T. V., T. I. M., U. C. R., V. A. M., V. C. ANA, V. R. A., S. V., T. M. C., R. M. A., U. M., T. C., R.A F. A., P. E. A., B. A. M., K. K. E., C. D., P. M., M. V. A., T. M. B., M. M. N., L. V. R., G. V., D. A. M., N. M. G., F. R. L., D. V., F. A., I. S., M. C. ANA, P. L., R. A., U. A. M., B. D., S.U M., C. G. A., U. M. C., P. E., D. D., S. N., D. M., C. O., I. A., S. L., R. C., C. P., M. K. G., M. I., M. ANA, U. E., V. M., B. I., B. D., C. ANA, în contradictoriu cu pârâții: C. T. "R. R.", C. E. "I. P." C.-N., C. T. "E. N." C.-N., C. T. "A. S." C.-N., C. LOCAL AL M. C. N., P. M. C. N.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Membrii sindicatului sunt salariații unităților de învățământ pârâte și începând cu luna iulie 2010 au primit salariul diminuat cu 25% în temeiul art.1 din L. nr. 1. care are următorul cuprins: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.";
S-a reținut că dispozițiile menționate sunt în acord cu prevederile art. 157 al. 2 din C. muncii conform cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile si instituțiile publice finanțate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. Salariul este așadar stabilit prin lege și contractului individual de muncă, pentru a fi valabil în privința clauzelor vizând drepturile salariale, trebuie să respecte întocmai prevederile legii, voința angajaților care lucrează în sectorul bugetar nefiind aptă să conducă la stabilirea unui alt salariu decât cel prevăzut de lege. C. contractuală care vizează salariul personalului bugetar este impusă de către lege.
Prima instanță a mai reținut că prin edictarea dispozițiilor din L. nr. 1. statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, întrucât prin diminuareasalariilor cu 25 % până la 1 ianuarie 2011 și cu 10% în continuare, reclamanții nu trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, fiind respectat principiului proporționalității, justificat de scopul legitim urmărit.
S-a mai constatat că dreptul reclamanților la plata unui salariu, fără a se garanta și un cuantum determinat al acestuia, este guvernat de art. 1 din
Protocolul 1 la C., care are următorul cuprins: „Orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.";
Astfel, s-a constatat că, Curtea E. a D. O. a tratat drepturile salariale ca fiind un bun însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul C.i E. a D. O. drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de muncă) este împrejurarea că nu se acordă un drept la un salariu într-un anumit cuantum. Astfel, C. a reținut, în cauza Eskelinen c. Finlandei că în C. nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum.
Din jurisprudența C. prima instanță a mai reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la cuantumul salariului au fost modificate prin art. 1 din L. nr. 1..
De asemenea, în cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de „. este necesar un fundament legal (normativ) sau o jurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de C. dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un „. în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al
C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De asemenea, tot din jurisprudența C. s-a reținut că atunci când procedează la reducerea cuantumului unor drepturi salariale plătite de la bugetul de stat, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c.
Croației, C. a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.
Instanța de fond a constatat că L. nr. 1., procedând la reducerea cuantumului salariilor, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere acheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul 2010, în expunerea de motive a legii.
Prin urmare, s-a constatat că pentru reducerea cuantumului salariilor s-a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public mai sus menționat, interes care primează celui particular.
Un alt element care trebuie analizat este dacă s-a respectat principiul proporționalității măsurii, respectiv dacă statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativul protecției dreptului reclamanților, astfel încât, prin diminuarea salarială, aceștia să nu fie puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de scopul legitim urmărit.
Prima instanță a mai reținut că, prin măsura menționată, reclamanții nu au fost puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de interesul general care a impus măsura și față de dificultățile în care se află ceilalți cetățeni în perioada de criză economică, întrucât cuantumul salariilor s-a redus cu 25 % iar ulterior s-a menținut o reducere de 10%, menținându-se salarii care permit asigurarea unui trai decent în R.. Sarcina excesivă este cea rezultă dintr-o reducere a veniturilor la un cuantum care să determine imposibilitatea de a avea un trai decent.
S-a mai constatat că sarcina disproporționată este cea care depășește limitele determinate de un temei rezonabil, atunci când sarcina este comparată cu interesul general protejat. De asemenea, sarcina disproporționată, astfel cum a reținut C. în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, este determinată de împrejurarea că numai o mică parte din persoanele aflate în aceeași situație trebuie să suporte acea sarcina (în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei numai 54 de persoane au fost lipsite de pensia de invaliditate, pe când alte 689 persoane au continuat să primească pensii de invaliditate). Or, sarcina impusă reclamanților a fost impusă tuturor categoriilor de salariați plătite din fonduri publice, în egală măsură.
Pentru aceste considerente, în baza art. 1 din L. nr. 1. și a deciziilor C. menționate, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, membrii ai S.
L. al Î. P. C.ean, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În fapt, prin acțiunea introductivă, s-a solicitat instanței să dispună plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite si cele efectiv încasate prin reținerea unui procent de 25 % fata de suma cuvenita potrivit legii, reținere efectuata in baza L. nr. 1..
Reținerea din drepturile salariale s-a efectuat atât asupra drepturilor salariale cuvenite pentru munca prestată, cât și asupra drepturilor salariale reprezentând indemnizația de concediu de odihna.
Recurenții au mai reiterat susținerile din acțiunea introductiva ca un terț fata de acest contract individual de munca nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, statul, deci un terț raportat la contractul individual de munca încheiat intre angajator si salariat nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora in mod direct prin edictarea unei Legi in acest sens, căci protecția juridica a raportului juridic de munca stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar. cat si pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare in cazul angajaților privați.
Se susține că, deși nu au fost emise decizii, respectiv nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de munca de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorateconform contractului individual de munca, plătind numai o parte din ceea ce împreuna cu salariații săi convenise conform contractului.
Recurenții consideră că această reținere din salariu încalcă dispozițiile
Constituției R., respectiv art. II privind dreptul internațional si drept intern, art. 16 alin. 1 privind egalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaționale in materia drepturilor omului la care R. este parte, art. 44 privind dreptul la proprietate private, art. 47 privind nivelul de trai, încălcând direct a prevederile dreptului internațional privind drepturile omului.
Constituția R. prevede prioritatea dreptului internațional asupra celui intern, în materie de drepturi fundamentale ale omului.
S-a mai susținut că, prin reținerea drepturilor salariale se mai încalcă dispozițiile Primului Act Adițional la C. E. pentru Apărarea D. al L.tăților Fundamental la care U. E. prin T. de la L. a aderat si care devine obligatorie si pentru R.. Conform acestei Convenții si interpretării date prin jurisprudența C. E. a D. O., creanțele salariale sunt bunuri in sensul
Protocol Adițional la C. si se bucura de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate.
Recurenții au apreciat că sunt încălcate dispozițiile art. 1 din
Protocolul nr. 1 al C., întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, in situația de fata, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la salariu/indemnizația de concediu de odihna constituie un „drept de proprietate" in sensul C.i si a Protocoalelor adiționale, s-a arătat că reducerea cuantumului acestuia prin diminuarea menționata mai sus, echivalează cu o expropriere. Practic, exproprierea sau anularea parțială a dreptului la salariu, cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale si contravine masurilor de acordare a asistentei financiare convenite cu Comisia E..
Mai mult decât atât, recurenții consideră că a fost încălcată și
"speranța legitimă" a lor, întrucât, prin măsura dispusa, dreptul lor la o coerență si siguranța legislativă, in baza căreia sa-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile devine iluzoriu.
S-a mai invocat încălcarea prevederilor din Declarația Universala a D. O., respectiv a art. 17, a art. 23 pct. 3 și a art. 25 pct.1 privind dreptul la un nivel de trai decent.
Recurenții au mai arătat că, prin reținerea si diminuarea in mod unilateral de către un terț a drepturilor salariale se încalcă prevederile Cartei S. E. Revizuite ratificata de R. in 1999, respectiv a art. 1 pct. 2 si 4, art. 4 și art. 20.
Prin întâmpinarea formulată, intimații: C. Local al municipiului C.-N. și P.municipiului C.-N. au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul formulat de S. L. AL Î. P. C., în numele membrilor săi, reclamanți în cauză, se reține că acesta este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanții au investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a se dispune plata diferențelor de drepturi bănești cuvenite acestora, dintre sumele ce le-au fost plătite în această perioadă cu aplicarea L. nr. 1. și drepturile cuvenite,actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Reclamanții se consideră vătămați în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
Curtea reține că soluția pronunțată de către prima instanță privind diferențele salariale dintre sumele de bani plătite cu aplicarea L. nr.1. și sumele stabilite potrivit contractului individual de muncă pentru lunile septembrie-decembrie 2010, este corectă, cu nuanțările ce vor fi expuse în cele ce urmează, fiind însă întemeiate motivele formulate de către recurenți, prin sindicat, privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește drepturile cuvenite acestora pe lunile iulie, august 2010, cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă și pentru zilele de 1, 2 iulie 2010, cu titlu de drepturi salariale.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din C. muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către
angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar l egile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să r especte dreptul a ngajaților la infor mare, pentru ca ac eștia să își poată o rienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și
posibile care să con ducă la o cât mai m are stabilitate și efic iență legislativă .
Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența C. E. a D. O..
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special C. muncii, prin art. 17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C. 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile
legislative adopta te în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru
S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Faptul că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție egală în ceea ce privește dreptul la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, comparativ cu cei plătiți de către angajatori din sectorul privat, că legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport cu măsurile ce urmează a fi luate, rezultă chiar din adoptarea de către legiuitorul nostru, la finele anului
2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330
din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele :
" (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
(2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot s au în parte, a p rezentei legi, dre pturile salariale al e personalului prev ăzut la alin. (1)
sunt și rămân în mod ex clusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul nostru și -a exprimat expres, prin a ceastă lege, dezideratul ca salari ile personalului plătit din fonduri p ublice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibe scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege, respectiv :a) armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanța, răspunderea, complexitatea activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității;b) stabilirea salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, ca principal element al câștigului salarial, prin includerea în acestea, după caz, a unor sporuri, majorări sau indemnizații cu caracter general; c) realizarea ierarhiei salariilor funcțiilor de bază, a soldelor și a indemnizațiilor lunare de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât și în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, având la bază următoarele criterii:
- nivelul studiilor și al competențelor;
- importanța socială a muncii;
- complexitatea și diversitatea activităților;
- responsabilitatea și impactul deciziilor;
- expunerea la factori de risc;
- incompatibilitățile și conflictele de interese;
- dificultatea activităților specifice;
- condițiile de acceptare pe post; d) transparența mecanismului de stabilire a salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, precum și a celorlalte drepturi salariale; e) compatibilizarea procesului de descentralizare cu principiile prevăzute de prezenta lege; f) diferențierea salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare în funcție și de nivelul la care se prestează activitatea: central, teritorial și local.
În concretizarea acestor principii enunțate legislativ, în anex a nr.
II/1, au fost stabilite salariile de bază pentru personalul contractual d in unitățile de înv ățământ, sporurile la salariile de bază și alte drepturi care sunt specifice domeniului bugetar.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau în cauză și „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C.i E. a D. O..
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau alunor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizicăsau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamanților, respectiv în reducerea drepturilor salariale cu 25%, nu a afectat substanța bunului și a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a R. și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
De asemenea, potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie
2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențeleinteresului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O., ale art.16 alin.1, 20, 44 și 47 din Constituției R., ale art. 17, a art. 23 pct. 3 și a art. 25 pct.1 din Declarația Universala a D. O. și ale art.1 pct.2 și 4, art.4 și art.20 Carta Socială E. Revizuită.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a C. Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea reține că soluția primei instanțe, dată cererii reclamanților, având ca obiect plata diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv, cu aplicarea L. nr. 1.), pentru perioada septembrie-decembrie 2010, este legală.
În mod greșit instanța de fond a tratat însă mod global toate drepturile bănești cuvenite reclamanților pentru lunile iulie-decembrie 2010, atunci când a analizat aplicarea L. nr.1. în cauză, deși avea la dosar extrase din statele de plată, fără a lămuri de fapt natura drepturilor „salariale"; ce au fostplătite acestora de către pârâți în lunile iulie și august 2010, în care majoritatea recurenților au efectuat și concediul de odihnă cuvenit pentru anul școlar 2009/2010.
Apreciez în acest sens că instanța, investită cu legalitatea aplicării L. nr.1. în privința tuturor drepturilor bănești plătite reclamanților în perioada iulie-decembrie 2010, avea obligația de a stărui, potrivit disp.art.129 alin.5
Cod.proc.civilă, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșealăprivind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicareacorectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Conform alin.4 din același articol, judecătorul era în drept să ceară părților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată, orice explicații, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept,
ch iar d ac ă nu sun t menț ion ate în cerere s au în în tâmp in are.
Î n ceea ce îi privește pe reclamanți, e ste posibil ca, în li psa unor c unoștințe juridice, aceștia să fi apreciat indemnizația de concediu c a fiind u n drept salarial, cu atât mai mult cu cât ea reprezintă chiar un drept de n atură salarială, respectiv un venit de înlocuire a salariului pe perioada e fectuării concediului de odihnă, calificat și de către C. fiscal ca fiind „. din s alarii";.
Această percepție a recurenților a fost determinată, în mare parte, de atitudinea culpabilă a intimatei-pârâte care, nerespectând prevederile legale aplicabile în cauză, nu a plătit indemnizația de concediu anticipat efectuării concediului de odihnă, ci în iulie și august 2010, ca orice drept salarial lunar.
De altfel, din fluturașii de salariu depuși la dosar, rezultă că, deși reclamanții figurau în concediu de odihnă, sumele plătite erau înscrise în aceste documente, extrase din statele de plată, ca fiind drepturi salariale.
Se mai reține că, în urma calificării greșite a naturii drepturilor bănești plătite salariaților în perioada lunilor iulie-august 2010, prima instanță a reținut în mod greșit că acestea pot fi afectate, prin diminuare cu 25%, de prevederile L. nr.1..
Astfel, conform art.103 din L. nr.128/1997, personalul didactic dinînvățământ are dreptul la concediul anual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, fiind stabilit pe
ani școlari , prin urmare și indemniz ația de concediu d e odihnă este c uvenită acestei categorii de personal tot pe ani școlari.
Conform pct.1 din decizie, denumit ". de drept care a generat practica
neunitară";,s-a reținut că "Recursurile în interesul legii vizează interpretarea
și aplicarea dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fost art. 145) din L. nr. 53/2003 - C. muncii,
republicată, art. 10 3 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind S.utul personalului d idactic, cu modificările și completările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților dinadministrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, cu privire la cuantumul indemnizației de concediu aferent anului școlar 2009-2010, cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat.";
Atât din dispozitivul acestei decizii, cât și din obiectul sesizării pentru pronunțarea asupra acestui recurs în interesul legii, se reține că Î nalta
Curte de Casație și Justiție nu a fost se sizată și cu interpet area și aplicarea O rdinului nr.3251 din 12 februarie 1998 al M.ui E. N.e pentru aprobarea concediului de odihnă al personalului didactic, care a fost apreciat însă, prin considerentele deciziei, ca fiind tocmai legea specială care derogă de la dispozițiile art.145 alin.2 din C. muncii.
Analizând și punctul 3 al deciziei, ce privește "Soluțiile pronunțate de
instanțele judecătorești";, se reține că, printre hotărârile judecătoreștianexate cererii de pronunțare a unui recurs în interesul legii, se regăsesc, la punctul 3.1. decizii ale unor instanțe judecată care au aplicat aproape toate dispozițiile legale și convenționale posibile, fără a stabili însă care dintre toate acestea erau în vigoare la data la care reclamantului i se cuvenea indemnizația de concediu de odihnă, care constituie lege specială și care lege generală, iar la punctul 3.2. decizii ale unor instanțe care nu au reținut nici o dispoziție legală aplicabilă concediilor de odihnă ale cadrelor didactice.
Se reține că, anterior pronunțării acestei decizii, Curtea de A. C., prin decizii irevocabile, care nu au ajuns însă a fi examinate în cadrul acestui recurs în interesul legii, a reținut o prob lemă de drept ce nu a fost analizată , din ceea ce rezultă din examenul soluțiilor avute în vedere, de către
instanțele ce au pronunțat deciziile me nționate la punctele 3.1 și 3.2 și, prin u rmare, nici de către Î nalta Curte de Casație și Justiție.
Această problemă de drept o constituie faptul că art.145 alin.2din C. muncii, constituia, chiar începând cu data adoptă rii acestuia, în anul 2003, nu numai dispoziție generală, ci chiar singu ra dispoziție în v igoare privind cu antumul și data pl ății indemnizației de concediu de o dihnă .
În acest sens, potrivit art.298 alin.2 din C. muncii (L. nr.53/2003),prevederile L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concediiale salariatilor au fost abrogate, fiind abrogate și alte dispozițiicontrare codului.
Art. 3 din L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concediiale salariatilor prevedea că, pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mica decît salariul de baza, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună.
Conform art. 7 din aceeași lege, regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin hotărâre a G., pentru salariații din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
În temeiul disp.art.7 din L. nr.6/1992 a fost adoptată H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din
administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care, la art.7 alin.1, a prevăzut că, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata in raport cu numarul de zile de concediu inmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate impreuna, corespunzatoare fiecarei lunicalendaristice in care se efectueaza zilele de concediu de odihna și laalin.2, că media zilnică a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste in raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna in care se efectueaza zilele de concediu.
Se reține astfel că și H.G. nr.250/1992, adoptată în baza și în executarea unei legi abrogate (conform art.31 din Decretul Consiului de S. nr.16 din 3 februarie 1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de t ehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative), nu mai poate fi considerată ca fiind în prezent aplicabilă.
În temeiul art. 17 din Hotărârea G. nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare, modul de efectu are a concediului d e odihnă cuvenit personalului didactic se stabilea de M. Î.
M. E. N.e a adoptat astfel Ordinul nr.3251 din 12 februarie 1998
pen tru aprob are a c onced iulu i de od ih n ă al person alulu i d id ac tic, emis,conform preambului actului, în aplicarea art.103 din L. nr.128/1997, aart.8 din L. nr.6/1992 ș i a ar t.17 d in H.G. nr.250/1992, c are, la art.21,cuprindea reglementări ce privesc stabilirea indemnizației de c oncediu de odihn ă , identice în conț inut cu cele prev de art.7 alin.1 din H.G. nr.250/1992, d ar c are nu pu te au "supr av iețu i"; ac telor nor mative în t e me iul c ăror a au f os t adop tate, respec tiv L. nr.6/1992 ș i , implicit, a H.G.nr.250/1992, abrogate prin noul Cod al muncii.
Identitatea de conținut a acestor prevederi legale ce priveau s tabilirea cuantumului indemnizației de concediu atât în cazul p ersonalului didactic, cât și în cazul tuturor bugetarilor, denot ă că n iciodată cadrele didactice nu au avut prevederi speciale, derogatorii d e la normele generale privind stabilirea acestei indemnizații.
De altfel, art.145 alin.2 din C. muncii în forma în vigoare din 2003
și până la modificarea acestuia prin O. nr.65/2005, cuprindea aceleași prevederi, aplicabile pentru toți salariații, respectiv: " I. de concediu de
odihna reprezintă media zilnica a veniturilor din luna/lunile în care este e fectuat concediul, multiplicata cu numărul de zile de concediu.";
De asemenea, Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006, nr.2001/2005, având ca parte semnatară și pe Ministerul Educației și Cercetării, prevedea, la art.59 alin.1, aceleași dispoziții cuprinse în art.145 din C. muncii în vigoare până în anul 2005, respectiv că:"; Pe durata concediului de odihnă salariații vor primi o
indemnizație ce reprezintă media zilnică a veniturilor din luna/lunile în care e ste efectuat concediul, multiplicată cu numărul zilelor de concediu, iar la a lin.4 că indemnizația se plătește înainte de plecarea în concediu.
Acest aspect, al stabilirii indemnizației de concediu de odihnă a personalului din sectorul public nu a ridicat probleme deosebite până în
anul 2005 întrucât, până la data intrării în vigoare a O. nr.65/2005,prevederile noului Cod al muncii în acest sens erau identice cu cele p revăzute în H.G. nr.250/1992, deși temeiul calculării acesteia, începând cuanul 2003, trebuia să fie L. nr.53/2003 și nu o hotărâre de guvern ale cărei prevederi în acest sens erau abrogate.
În anul 2005, prin O. nr.65/2005, legiuitorul a considerat ca fiind n eces ar ă mod if ic are a C.u i munc ii ș i î n pr iv inț a modulu i de s tab il ire a i nde mn iz aț ie i de co nced iu de od ihn ă, mo tiv at de :";necesit atea îndeplinirii angajamentelor asumate de R. în cadrul negocierilor privind Capitolul
13 " Ocupare și politici sociale" , de armonizare a legislației naționale cu acquis-ul com unitar";, ca o ". cuprinsă în Progr amul legislativ p rioritar pentru integrarea în U. E.";.
Potrivit disp.art.145 alin.2 din C. muncii, astfel cum a fost
modificat prin O. nr.65/2005, deci a dispozițiilor în vigoare privind c alculul indemnizației de concediu de odihnă, aceasta re prezintă media z ilnică a drept urilor salariale cuprinzând salariul de bază,
indemnizațiile și sporurile cu carac ter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu zilele de concediu.
În expunerea de motive a O. nr.65/2005 s-a susț inu t c ă „P reveder ile
propuner ii leg isl ativ e pr iv ind C. munc ii sun t în concord an ț ă cu leg i sl aț ia c o mun itar ă în do men iu";.
De asemenea, în expunerea de motive a G. R. pentru adoptarealegii nr.371/2005, de aprobare a O. nr.65/2005, s-a ar ătat c ă:
„ În R apo ar tele de ț ar ă al U. E. pentru an ii 2003 ș i 2004 s -a prec iz at c ă actualul Cod al muncii nu pre ia preveder ile d irec tivelor în mater ie ale U. E. ș i,
mai ales, nu ur me az ă suf ic ien t de cl ar pr ac tic ile d in ț ăr ile me mb re ale U. E.";.
„În vederea îndeplinirii obligațiilor asumate și ca urmare a negocierii cu partenerii sociali";, s -a s tab il it c ă es te neces ar ă, pr in tre al tele,
ș i mod if ic are a prev eder ilor pr iv ind „St abilirea și plata concediilor de o dihnă";, menț ion ându -se c ă: „Int egrarea europea nă înseamnă r eglementări europene. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește r elațiile de muncă";.
Ar fi de altf el cu to tul anor mal ș i des igu r, con tr ar in tenț ie i le g iu itorulu i,
ce a cons ider at în anul 2005 c a f iind ne ces ar ă mod if ic are a C.u i munc ii ș i în p r iv inț a modulu i d e s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conce d iu de od ihn ă,
cons ider ată c a o re gle men tare europe an ă, c a în r apor tur il e de munc ă al e p erson alulu i d in se c torul publ ic, respec tiv ale person alulu i d id ac tic, s ă se a pl ice o ho tăr âre de guvern d in anul 199 2, e mis ă în te me iul une i leg i abrog ate î nc ă d in anul 2003 de c ătre C. munc ii, c are a prev ăzu t pr in d ispoz iț iil e sale m o dul de c alcul al ac es te i inde mn iz aț ii.
De altfel, potrivit art.13 din L. nr.24/2000, o regle men tare spec ial ă,
derog ator ie, în acee aș i mater ie, ar trebu i prev ăzu tă pr in tru -un act normativ de a cel aș i n ivel cu regle me n tare a gener al ă î n mater ie.
Mai mult, conform art.95 alin.1 din L. nr.128/1997, care la dataadoptării L. nr.1. era în vigoare, nefiind abrogat sau modificat prin L. nr.3., "
P. d id ac tic de l a to ate n ivelur ile înv ăț ămân tulu i are drep tur i ș i obl ig aț ii care
decurg din legislația în vigoare, din prezentul statut, din carta universitară,
precu m ș i d in preved er ile con tr ac tulu i cole c tiv de munc ă.";
Potrivit art.22 din L. nr.130/1996 privind contractul colectiv demuncă, în vigoare la data la care reclamanților trebuia să li se plăteascăindemnizația de concediu, la negocierea și încheierea contractelorcolective de muncă în instituțiile bugetare, părțile sunt reprezentatedupă cum urmează:a) de către conducătorul instituției bugetare sau de către locțiitorulde drept al acestuia;b) de către sindicatele reprezentative, în sensul prezentei legi, sau decătre reprezentanții salariaților aleși conform preveedrilor art.20.
Art.59 alin.1 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010 prevede că, pe durata con cediului de odihnă, salariații vor p rimi o indemniz ație ce reprezintă media zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat concediul,
multiplicată cu numărul de zile de concediu. I. de concediu nu poate fi m ai mică decât salariul de bază, sporul de vechi me și indemnizația p entru funcție de conducere, luate împreună, corespunzător n umărului de zile de concediu.
Astfel, după modificarea art.145 alin.2 din C. muncii prin O. nr.65/2005, în concordanță cu art.238 din C. muncii, ce prevede că la încheierea contrac tului colectiv de muncă prevederile legale privind
drepturile salariaților au caracter minimal , Contractul Colectiv de M. U.la N. N. pe anii 2007-2010, avându-l ca parte semnata ră, din partea i nstituțiilor bugetare și pe M. E. și C. , a modificat prevederile contractului c olec tiv de munc ă l a n ivel n aț ion al an ter ior în cee a ce pr iveș te cu an tu mul i nde mn iz aț ie i de od ihn ă cuven ite, apl ic ându -se, conform art.3 alin.1 lit.a)din contract, pentru toți salariații încadrați la toate unitățile din țară,indiferent de forma de capital social, de stat sau privat.
Mai mult, potrivit art.1 alin.1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2. „. contractante, reprezentate conform anexei nr.7, recunosc și acceptă pe deplin că sunt libere și egale în negocierea Contractului colectiv de muncă unic la nivel național și se o bligă să respecte în totalitate prevederile acestuia.";
Conform anexei nr.7 la acest contract, din componența co misiei de negociere a acestui contract a făcut parte și Minist erul Educației și C ercetării.
Av ând în vedere f aptul c ă M. E. și C. a purtat negocieri în vedereaîncheierii acestui contract, l-a semnat și s -a obligat să respecte în
totalitate preveder ile acestuia, acest contract fiind leg ea părților, se r eține că, de l a d ata înreg is tr ăr ii aces tu ia l a M. M., S. S. ș i F ., respec tiv de l a
d ata de (...), de c ân d aces t con tr ac t col ec tiv de munc ă ș i -a produs efectele,
mo dul de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de od ihn ă a person alulu i didactic a fost stabilit prin preveder il e con tr ac tu ale conv en ite de c ătre partenerii sociali, care au considerat ca fiind prevederi legale cu caracterminimal, în ace as tă pr iv inț ă, ar t.145 al in. 2 d in C. munc ii pr in O. nr.65/2005.
Nu s-ar putea reține în acest sens că M. E. și C. ar fi neg ociat,
semnat și și -ar fi asumat răspunderea să respecte prevederi aplicabile în i nstituțiile subordonate, ce contravin unui ordin emis d e către același m inister sau altor dispoziții legale în vigoare.
De asemenea, Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î., deș i nu c upr inde în mo d expres modul de c alcul al inde mn iz aț ie i de conced iu, stab ileș te la art.6 alin.1, c ă drepturile salariaților prevăzute în acest c ontract nu pot s ă reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care sunt recunos cute de legislație și contractul c olectiv de muncă la nivel național.
Curtea mai reține că, astfel cum s -a probat în cauză, cu adresele depuse în recurs , dar și cu extrasele din statele de plată depuse la dosarul d e fond, toți reclamanții au formulat cereri pentru aprobarea efectuării c oncediului de odihnă în luna iunie 2010, iar reclamanții ce au avut calitatea de personal didactic au efectuat în lunile iulie și august cele 62 de zile de concediu de odihnă, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, respectiv
78 de zile calendaristice de concediu de odihnă, la care erau îndreptățiți. Ceilalți recurenți au beneficiat și ei în lunile iulie și august de concediu de odihnă, conform acelorași înscrisuri depuse la dosar de către unitățile de învățământ intimate.
I. de concediu de o dihnă, aferentă mu ncii deja prestate î n acel an
școlar, trebuia plătită anterior acestei datei intrării în concediul de o dihnă, potrivit următoarelor reglementări legale și prevederi c onvenționale:
Conform art.145 alin.3 din C. muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î.prevede că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10
zile înainte de plecarea în concediu de odihnă.
Î n consecință, Curtea reține că L. nr.1., intrată în vigoare abia la data de (...), după ce personalul didactic prestase integral munca pe anul
școlar 2009/2010 și începuse efectuarea concediului de odihnă, nu putea r etroactiva și afecta, prin diminuare, cuantumul indemnizației de c oncediu de odihnă la care erau îndrep tățiți r eclamanții p entru acest an
școlar, ce trebuia stabilit conform considerentelor ex puse anterior și p lătit anticipat plecării în concediu, aceste dispoziții nefiind incidente d ecât cererilor de concediu formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, după intrarea în vigoare a L. nr. 1.,
Din moment ce toate aceste acte normative sau convenționale, dar cu p utere de lege, stabilesc că indemnizația de concediu se plătește întotdeauna î nainte de plecarea efectivă în concediu, ca o măsură de protecție socială a s alariatului, chiar și în ipoteza în care in demnizația de conce diu s -ar fi plătit s alariaților în fapt, l a o dată ulterioară, culpa angajatorulu i în acest sens, pentru nerespectarea drepturilor angajatului, nu poate să agraveze și mai m ult situația creat ă acestuia, contrib uind la diminuare a indemnizației cuvenite prin aplicarea unei legi intrate în vigoare ulterior datei la care a ceste drepturi bănești erau datorate/scadente.
Incidența în cauză a acestor reglementări naționale, legale și convenționale, dar cu putere de lege, a căror aplicare atrage nelegalitatea diminuării indemnizației de concediu cuvenite reclamanților pentru anul
2009/2010, drepturi bănești ce au fost plătite cu acest titlu în lunile iulie și august 2010.
Prin urmare, Curtea reține ca fiind înte meiate motivele de recurs ale r eclamanților privind obligarea unitățilo r școlare pârâte la pl ata diferenței de i ndemnizație de concediu de odihnă pentru anul școlar 2009/2010.
De asemenea, tot în ceea ce privește drepturile bănești aferente lunii iulie, pentru person alul din învățământ care nu s-a aflat în concediu de o dihnă în zilele de 1 și 2 iulie 2010, a vând în vedere fapt ul că L. nr.1. a i ntrat în vigoare la data de (...), se reține că acestora li s e cuvin diferențele salariale aferente.
Curtea reține ca fiind fondat și capătul de cerere formulat de c ătre reclamanți p rivind obligarea C. Local C. -N. și P.ui municipiului C .-N. la asigurarea finanțării pentru plata acestor diferențe de i ndemnizație.
Astfel, obligația de a plăti salariul și, implicit, indemnizația de concediu de odihnă, revine angajatorului, care este, necontestat, unitatea școlară.
Aceste drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum o indică art. 167 alin.1 din L. învățământului nr. 84/1995, republicată, unde se prevede că: „unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit disp.art.36 alin.2 lit.d) din L. nr.215/2001 privind administrația locală, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local
și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform disp.art.63 alin.4 lit.a) din aceeași lege, exercită funcția de ordonator principal de credite.
Conform disp.art.16 din H.G. nr.2192/2004, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Potrivit art.40 din aceeași hotărâre, după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul județean și C. General al M. București, prin hotărâre și cu asistența tehnică a direcției generale a finanțelor publice și a inspectoratului școlar, repartizează unităților administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziția acestora.
Conform art.4 alin.1 din H.G. nr.1618/2009, consiliile locale răspund de repartizarea sumelor și aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică.
Având în vedere aceste dispoziții legale, Curtea reține că intimaților- pârâți: C. local C.-N. și P.ui municipiului C.-N. le reveneau atribuții legale însemnate în ceea ce privește asigurarea finanțării unităților de învățământ, necesare plății tuturor drepturilor bănești cuvenite personalului din învățământ, cu respectarea legilor în vigoare și a prevederilor contractuale negociate și semnate de către M. E. și Î.
În consecință, în temeiul disp.art.312 alin.2 Cod.proc.civilă, se va admite recursul declarat de S. L. AL Î. C., se va modifica în parte sentința primei instanțe, se va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. L. AL Î. C., în numele membrilor de sindicat indicați în acțiune și precizări, în contradictoriu cu pârâții: C. T. "R. R." C.-
N., C. E. "I. P." C.-N., C. T. "E. N." C.-N., C. T. "A. S." C.-N., C. LOCAL AL M. C.-N., P. M. C.-N.
Pârâții C. T. "R. R." C.-N., C. E. "I. P." C.-N., C. T. "E. N." C.-N., C. T. "A. S." C.-N. vor fi obligați să calculeze și să plătească reclamanților reprezentați de sindicat, după caz, diferența de drepturi salariale pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010 și diferența de îndemnizație de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010 cuvenită acestora fără aplicarea diminuării cu 25 % prevăzută de L. nr. 1. și cele efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pârâții C. LOCAL AL M. C.-N. și P. M. C.-N. vor fi obligați să aloce fondurile necesare plății acestor diferențe de drepturi bănești.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul S. L. AL Î. C. împotriva sentinței civile nr. 2552 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. L. AL Î. C. în numele membrilor de sindicat indicați în acțiune și precizări în contradictoriu cu pârâții C. T. "R. R." C.-N., C. E. "I. P." C.-N., C. T. "E. N." C.-N., C. T. "A. S." C.-N., C. LOCAL AL M. C.-N., P. M. C.-N.
Obligă pârâții C. T. "R. R." C.-N., C. E. "I. P." C.-N., C. T. "E. N." C.-N.,
C. T. "A. S." C.-N. să calculeze și să plătească reclamanților reprezentați desindicat. după caz, diferența de drepturi salariale pentru zilele de 1 și 2 iulie
2010 și diferența de îndemnizație de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-2010 cuvenită acestora fără aplicarea diminuării cu 25 % prevăzută de L. nr. 1. și cele efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pârâții C. LOCAL AL M. C.-N. și P. M. C.-N. să aloce fondurile necesare plății acestei diferențe de îndemnizație către reclamantă.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 29 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. I. T. D. C. G.
GREFIER N. N.
Red./Tehnored.: C.M.;
3 ex./(...);
Jud.fond: I.P..
| ← Decizia civilă nr. 4674/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2363/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
