Decizia civilă nr. 4826/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4826/R/2011
Ședința publică din data de 22 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : I. T.
JUDECĂTOR : D. C. G.
JUDECĂTOR : C. M. GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta SC. T. D. S. C. N. împotriva sentinței civile nr. 842 din 17 februarie
2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) privind și pe reclamantul intimat S. H. G., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 15 noiembrie 2011, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 842 din 17 februarie 2011 pronunțată de
Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...) s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. H. G. în contradictoriu cu pârâta S. T. D. S., astfel cum a fost precizată.
S-a constatat nulitatea absolută parțială a actului adițional nr. 2 la contractul individual de muncă înregistrat la I. T. de M. C. sub nr. 70421/(...), act adițional încheiat de părți la data de (...), în ceea ce privește art. 5, 6 și 7 ale acestuia.
Pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a sumei de
16.450 lei, reprezentând drepturi salariale aferente celor 658 ore suplimentare prestate, precum și la plata dobânzii legale începând cu data introducerii cererii - de (...) - și până la data plății efective a sumei și a sumei de 3.570 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că între pârâta
S. T. D. S. în calitate de angajator și reclamantul S. H. G. în calitate de salariat s-au stabilit raporturi de muncă în baza contractului individual de muncă nr. 150/(...), înregistrat la I. C. sub nr.70421/(...), încheiat pe durată determinată, începând cu data de (...), pentru meseria de bucătar și salariul de bază lunar brut de 2.126 lei.
Prin actul adițional nr. 2 la acest contract individual de muncă, încheiat de părți la data de (...), s-a stipulat că angajatorul va asigura formarea profesională a salariatului în meseria de bucătar specialist în bucătăria japoneză, printr-un curs de formare profesională cu o durată totală de 5 zile, angajatorul urmând a suporta în întregime costurile de formare profesională constând în onorariul formatorului profesional, precum și costurile adiționale legate de cazarea formatorului în C.-N. pe întreaga perioadă a cursului.
Prin același act adițional s-a stipulat că „Angajatul nu poate aveainițiativa încetării contractului individual de muncă cu societatea pentru operioadă de trei ani, începând cu data de (...)"; (art. 5), „Nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la art. 5 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională în cuantum de 7.000 lei, proporțional cu perioada nelucrată din perioada convenită în prezentul act adițional"; (art.6), iar „Salariatul are de asemenea obligația de a suporta valoarea cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională în cuantum de 7.000 lei și în cazul în care a fost concediat în perioada stabilită prin actul adițional, pentru motive disciplinare sau în cazul în care contractul individual de muncă încetează ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, precum și a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune în legătură cu munca lor";.
Prin prezenta cerere, reclamantul S. H. G. solicită constatarea nulității art. 5, 6 și 7 ale actului adițional nr. 2, invocând mai multe aspecte în sprijinul cererii.
În primul rând, s-a constatat că argumentele care vizează competența profesională a formatorului, neeliberarea unui certificat la finalizarea pregătirii profesionale și respectiv caracterul dovedit al sumei care ar putea fi pretinsă la momentul la care reclamantul a solicitat încetarea contractului de muncă prin demisie ((...)) sunt împrejurări care țin exclusiv de modalitatea de executare a convenției părților.
Or, nulitatea este sancțiunea care intervine în situația în care actul juridic în discuție a fost încheiat cu nerespectarea unei condiții de valabilitate, cauzele de nulitate fiind, pe cale subsecventă, contemporane momentului încheierii respectivului act. În schimb, dacă se invocă neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părțile unui contract sinalagmatic, sancțiunea este rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea, iar nu nulitatea absolută sau relativă.
În speță, instanța a fost învestită doar cu un petit de constatare a nulității absolute parțiale a actului adițional și, în temeiul art. 129 alin. 6 din codul de procedură civilă și respectiv pentru respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, nu s-ar putea extinde cercetarea judecătorească la modalitatea de executare a actului, în lipsa unei cereri în acest sens.
Apoi, clauzele actului adițional în discuție au fost stipulate pentru participarea salariatului la formare profesională și atrag, deci, incidența art. 193 și urm. din Codul muncii.
Conform art. 193 alin. 2, „Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă";, dispoziții care sugerează că legiuitorul a înțeles să lase la latitudinea părților posibilitatea de a stabili în condițiile art. 969 din Codul civil orice fel de înțelegere cu privire la suportarea cheltuielilor ocazionate de formarea profesională.
Cu toate acestea, prevederea legală citată trebuie interpretată în contextul întregii reglementări a formării profesionale, respectiv prin prisma dispozițiilor subsecvente. Or, art. 195 din Cod stabilește că „(1) Salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin. (2) lit. b) și alin. (3) nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională";, durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului și orice alteaspecte în legătură cu obligațiile salariatului, ulterioare formării profesionale urmând a se stabili prin act adițional la contractul individual de muncă; nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la alin. (1) determină „obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă";.
Pârâta S. T. D. S. susține că dispozițiile citate vizează o situație strict determinată, și anume aceea în care durata pregătiri profesionale este mai mare de 60 de zile, caz în care legiuitorul a decis să intervină, dar fără a fi de natură a limita posibilitatea încheierii de acte adiționale pentru restituirea contravalorii cursului și în alte situații.
T. a apreciat, însă, că din interpretarea sistematică a prevederilor legale decurge concluzia că art. 195 impune condiția de durată minimă a cursului de formare profesională pentru ca salariatul să poată fi obligat la suportarea cheltuielilor efectuate de angajator cu respectivul curs, fiind instituită o limită legală a acestei durate. De asemenea, o altă cerință legală este ca participarea la respectivul curs să implice scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru ori scoaterea integrală din activitate.
O altfel de interpretare ar fi făcut inutilă intervenția legislativă: dacă părțile sunt libere să stabilească orice convenție cu privire la suportarea cheltuielilor ocazionate de formarea profesională, atunci este redundantă reglementarea strictă a unei situații particulare.
Concluzia de instituire a unei cerințe legale pentru prevenirea abuzurilor angajatorilor este sugerată, de altfel, și de topografia textelor legale, prevederile art. 195 derogând de la regula generală de libertate contractuală instituită prin art. 193 din Codul muncii.
Pe de altă parte, art. 38 alin. 2 din Cod interzice salariaților să renunțe la drepturile recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmăreșterenunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestora fiind lovită de nulitate.
Pentru toate aceste considerente și constatând că actul adițional în litigiu a avut drept obiect asigurarea unui curs de formare profesională cu o durată totală de 5 zile, mult inferioară limitei de 60 de zile și nu a presupus scoaterea reclamantului S. H. G. din activitate conform art. 194 alin. (2) lit. b) și alin. (3), instanța va admite solicitarea și va constata nulitatea absolută parțială a actului adițional nr. 2 încheiat la data de (...), în ceea ce privește art. 5, 6 și 7 ale acestuia.
Reclamantul mai solicită acordarea contravalorii orelor suplimentare prestate în perioada (...) - (...), estimate la un total de 658 de ore.
Potrivit art. 117 din Codul muncii, munca suplimentară este cea prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal.
Pentru soluționarea acestui petit, s-a încuviințat atât proba cu înscrisuri, cât și proba testimonială, fiind audiați martorii H. A. și T. E. D. martorul S. C., audiat cu ocazia primei judecăți a fondului, nu a fost întrebat cu privire la aspecte relevante în această materie.
A., martorul T. E. D., șeful de sală, audiat la solicitarea reclamantului, a declarat că acesta din urmă își desfășura în mod obișnuit programul în intervalul orar 12-21 și era solicitat în mod frecvent să se prezinte și sâmbetele și duminicile la solicitarea expresă a clienților. De asemenea, reclamantul nu părăsea restaurantul înainte de ora 23, și aceasta chiar dacă nu existau comenzi pentru segmentul de bucătărie japoneză. A mai atestat martorul că aproximativ 3 luni din cursul anului 2007 reclamantul a lucrat conformorarului 11-23, datorită demarării programului de furnizare de servicii de catering, iar în cursul evenimentelor speciale cunoscute sub denumirea de săptămâna culinară japoneză, desfășurate odată la 2 luni, reclamantul desfășura activitate în mod neîntrerupt timp de 7 zile.
Martora H. A., pe de altă parte, a ocupat funcția de director al restaurantului în perioada vizată și a declarat că durata zilnică a timpului de lucru se stabilea în funcție de rezervările sau comenzile specifice din fiecare săptămână. Programul zilnic obișnuit al reclamantului se desfășura între ora
14 sau 16 și ora 22, fiind flexibil. Martora era cea care păstra evidența timpului de lucru al personalului angajat la bucătărie și îi permitea reclamantului să se prezinte mai târziu la serviciu, dacă nu existau comenzi. Săptămâna culinară japoneză era organizată de maxim 2 ori pe an iar în cursul acestui eveniment programul era stabilit de comun acord cu reclamantul, desfășurându-se de regulă între orele 10 sau 11 și 22:30.
După cum se poate lesne observa, aceste depoziții nu sunt de natură a permite verificarea concretă și amănunțită a orelor suplimentare prestate de reclamant. De altfel, nici nu s-ar putea pretinde unor persoane să cunoască numărul și configurarea orelor prestate de un coleg, în urmă cu peste 3 ani de zile.
În speță, foile de prezență colectivă depuse în copie de pârâta S. T. D. S. atestă respectarea de către reclamant a unui program de 8 ore pe zi și a unei medii de 40 de ore pe săptămână pentru întregul interval ianuarie-decembrie
2007.
Nici chiar pârâta nu a argumentat în cursul procesului că aceste mențiuni corespunde realității dar se prevalează de repartizarea inegală a timpului de muncă stipulată prin contractul individual de muncă al reclamantului și susține că s-a respectat durata maximă a timpului de lucru, iar în situația în care s-a prestat muncă suplimentară s-a procedat la compensarea acesteia cu ore libere plătite conform art. 119 din Cod.
În aceste condiții, în care se impune verificarea distribuirii concrete a orelor de muncă săptămânale și nu se neagă efectuarea de ore suplimentare, devine cu atât mai stringentă necesitatea depunerii unei evidențe a programului desfășurat de reclamant.
Societatea pârâtă nu a fost, însă, în măsură să indice acest orar zilnic, iar ambii martori menționați mai sus au atestat că în condica de prezență nu erau menționate și orele de sosire, respectiv de plecare a salariaților. Nici evidența pe care susține martora H. A. că o ținea zilnic tocmai datorită programului flexibil și în vederea compensării orelor lucrate peste program nu este probată prin înscrisuri și nu poate fi, deci, analizată.
Pe de altă parte, pârâta S. T. D. S. a întocmit și depus tabele cu situația evenimentelor desfășurate în restaurantul hotelului în perioada (...) - (...), iar situația depusă la dosarul nr. (...) al T. C. Cu toate acestea, este cert că pe durata evenimentelor orientate spre promovarea bucătăriei japoneze reclamantul a prestat ore suplimentare.
De asemenea, din oferta de meniu sushi catering disponibilă de luni până vineri între orele 11-18 coroborată cu răspunsul la interogatoriu al pârâtei conform căruia reclamantul S. H. G. era unicul bucătar specialist în bucătăria japoneză reiese că există posibilitatea ca începând cu data de (...) reclamantul să se fi aflat la dispoziția restaurantului în întregul interval orar menționat, atâta vreme cât este stipulat un termen de livrare al comenzilor de
40 de minute iar nu doar varianta de rezervări la care a făcut referire pârâta.
Apoi, nu este clar cum se putea refuza în restaurant primirea unei comenzi de sushi înainte de ora 16 sau 18, dacă reclamantul nu se prezentaînainte de această oră, după cum a declarat martora H. A. că se întâmpla în mod frecvent.
În mod implicit, lipsa unei evidențe a orelor prestate de reclamant generează și imposibilitatea de verificare a compensării muncii suplimentare prestate cu ore libere plătite în următoarele 30 de zile, imposibilitate imputabilă tot societății angajatoare.
Pârâta S. T. D. S. s-a mai prevalat de semnarea de către reclamant a statelor de plată fără obiecțiuni, dar conform art. 165 din Codul muncii,
„Acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale sau semnarea actelor de plată în astfel de situații nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispozițiilor legale sau contractuale";, astfel că nu se poate pretinde în mod fondat că reclamantul a confirmat și veridicitatea orelor plătite.
Pentru acestea, în temeiul art. 120 din Codul muncii și art. 41 alin. 3 lit. c din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pentru anii 2007-2010 (obligatoriu conform art. 30 din Legea nr. 130/1996), s-a apreciat că și această cerere a reclamantului este întemeiată și s-a dispus în consecință.
În temeiul art. 1088 din Codul civil și art. 2, 3 din O. G. nr. 9/2000, s-a acordat și dobânda legală începând cu data introducerii cererii - de (...) - și până la data plății efective a sumei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC T. D. S. C.-N.solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii în sensulrespingerii cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului a arătat cu privire la constatarea nulității absolute parțiale a actului adițional la contractul individual de muncă. a. Prevederile actului adițional nr. 2 pe care instanța le-a apreciat ca nelegale sunt pe deplin valabile și ele se circumscriu disp. art. 193 C. și celor ale art. 969 C.civil, dispoziții în virtutea cărora participarea salariatului la formarea profesională, durata acesteia și obligațiile ce revin părților legate de pregătirea profesională, inclusiv sub aspectul restituirii totale sau parțiale a costurilor acestei pregătiri, se stabilesc, întrutotul, prin acordul părților. E. vorba despre faptul că nu numai în situația prev. de art. 195 C. este posibilă obligarea angajatului la restituirea cheltuielilor cu perfecționarea profesională ci și în orice altă situație, în măsura în care între părți intervine o convenție expresă care să reglementeze drepturile și obligațiile angajatului și angajatorului. Iar această interpretare a prevederilor legale și analiză a sensului art. 193 C. este recunoscută în literatura de specialitate și îmbrățișată clar în jurisprudență (în acest sens Curtea de A. B., D. nr.
3401115 noiembrie 2006, nr. 3990/21 noiembrie 2007, nr. 1635/16 mai
2008).
În interpretarea dat[, instanța a golit de fapt de conținut prev. art. 193
C., dând valoarea si recunoscând numai efectele unei durate a pregătirii profesionale mai mari de 60 de zile. A. lucru este contrar raportului dintre prevederile art. 193 și cele ale art. 195, așa cum a fost stabilit de legiuitor. Nu mai puțin, reglementarea unei situații particulare nu este nicidecum redundantă, ci, dimpotrivă, explică de ce legiuitorul a înțeles să o privească a fi o excepție de la regulă.
Reclamantul a invocat nulitatea actului adițional nr. 2 cu motivarea că prevederile din art. 5,6, și 7 al acestuia ar fi clauze abuzive. În acest context consideră că soluția pronunțată de instanța de fond nu cuprinde o motivare pe temeiurile invocate de reclamant, ci una străină de situația concretă dedusă judecății. Prin nici un fel de probă reclamantul nu a făcut dovada că nu a putut cunoaște conținutul acelor clauze și i-ar fi fost impuse în vreun fel, saucă nu a putut prevedea consecințele lor la momentul când le-a semnat și astfel și le-a asumat, inclusiv sub aspectul cuantumului sumei de 7.000 lei ce îi revenea de plătit, astfel încât subscrisa să fi acționat abuziv față de el. Î. reclamantului de a arata caracterul abuziv al art 5, 6, 7 din Actul adițional nr.2 nu are susținere cu atât mai mult cu cât prin art. 17 din Codul Muncii s-a reglementat și posibilitatea, tocmai pentru a preveni așa numitele abuzuri din partea angajatorului, ca la negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de muncă, oricare parte să fie asistată de către terți.
Nimic de felul acesta nici nu a invocat reclamantul, nici nu a constatat prima instanță.
În concluzie, soluția pronunțată este fundamental greșită deoarece, constatând nulitatea disp. art. 5, 6 și 7 din actul adițional nr. 2 la contractul de muncă al reclamantului, instanța: a făcut acest lucru prin înlăturarea pur și simplu a prevederilor legale aplicabile acestui act juridic (art. 193 C.) și aplicând actului alte dispoziții legale, ce nu sunt incidente speței (art. 195
C.), în pofida evidenței că situația de fapt nu se încadrează ipotezei din textul legal pe care l-a luat în considerare.
Solicită, de asemenea, instanței de recurs, să observe faptul că motivarea hotărârii instanței de fond nu fundamentează în vreun fel pretenția admisă a reclamantului, în sensul nulității actului adițional.
Pentru a justifica aplicabilitatea sancțiunii nulității instanța face referire la prev. art. 38 alin. 2 C. arătând că le este interzis salariaților renunțarea la drepturile recunoscute prin lege. Cu toate acestea, instanța nu indică și care sunt drepturile la care reclamantul ar fi renunțat prin semnarea actului adițional pentru a ne regăsi în ipoteza unei nulități prev. de art. 38 alin. 2 C..
În aceste condiții, apreciază că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, nici unul dintre argumentele expuse în cuprinsul motivării sentinței nefiind în măsură să susțină ipoteza existenței unei cauze de nulitate a art. 5, 6 și 7 din actul adițional la contractul individual de muncă.
Cu privire la acordarea contravalorii orelor suplimentare apreciază ca fiind nelegală dispoziția instanței. Consideră că la dosarul cauzei nu există nici o probă din care să rezulte efectuarea acestor ore suplimentare, stabilirea cu certitudine a numărului de ore și nici nu s-a făcut dovada că reclamantul are vreo îndreptățire la compensarea în bani, în condițiile art. 119-120 C..
Referitor la prestarea efectivă a acestor ore suplimentare a demonstrat în fața instanței de fond netemeinicia cererii reclamantului, dar instanța a înlăturat susținerile fără o motivare judicioasă.
Pentru analiza acestei cereri a reclamantului instanța a pornit de la aplicarea principiului conform căruia în raporturile de muncă sarcina probei revine angajatorului.
Nu a negat acest principiu și în lumina acestuia arată că din actele pe care le-a depus, precum și din depozițiile martorilor, rezultă faptul că programul de muncă al reclamantului era unul flexibil, iar în toate situațiile în care acesta a prestat ore suplimentare aceste ore au fost compensate cu ore libere plătite.
A., prin contractul individual de muncă s-a prevăzut că durata timpului de muncă este de 8 ore, cu mențiunea expresă că munca se prestează în ture și cu repartizare inegală a timpului de lucru. De asemenea, declarațiile martorilor S. C. și mai ales H. A., care a și fost șefa directă a reclamantului în cursul anului 2007, susțin afirmațiile în sensul că reclamantul nu doar că a avut un program flexibil, ci și faptul acesta venea în mod obișnuit la serviciu după orele 12 și, mai ales, că i s-a asigurat întotdeauna compensarea orelorlucrate peste program cu perioade libere, fie în forma acceptării ca reclamantul să întârzie la program, fie chiar prin acordarea de zile libere. Ca atare, faptul că reclamantul rămânea și după orele 23 sau după ora ultimei comenzi de bucătărie nu era un lucru solicitat de angajator și nu reprezintă prestarea de ore suplimentare în beneficiul subscrisei.
A dovedit în dosar, prin scriptul care cuprinde situația evenimentelor desfășurate în restaurantul hotelului, faptul că în cursul anului 2007 au avut loc evenimente de mare amploare în cadrul restaurantului "Marco Polo" care nu ce au implicat și bucătăria japoneză, astfel că apreciază a fi făcut dovada că în toate acele momente reclamantul a avut de fapt asigurate zile libere.
S-a reproșat de către instanță faptul că nu a ținut o evidență clară cu privire la numărul de ore suplimentare realizate de către reclamant, fără însă a se analiza și susținerile recurentei, respectiv faptul că nu a fost niciodată nevoie să tină o situație a orelor suplimentare prestate de către reclamant pentru că la sfârșitul fiecărei luni, ținând cont și de evenimentele care blocau restaurantul Marco Polo și de solicitările venite din partea clienților și care se reflectă în numărul de comenzi și în încasările bucătăriei japoneze, nivelul de activitate era destul de scăzut față de un nivel de 8 ore/zi.
T., instanța menționează în cuprinsul hotărârii faptul că datorită existenței ofertei de sushi catering, sunt contrazise afirmațiile recurentei privind sistemul de rezervări folosit în cadrul bucătăriei japoneze, prin faptul că această ofertă era disponibilă de luni până vineri între orele 11 - 18 și că reclamantul trebuia să se afle în mod obligatoriu la dispoziția restaurantului în întregul interval menționat datorită termenului de livrare de 40 de minute al comenzii. Instanța însă omite a constata faptul că această ofertă de sushi catering a fost disponibilă clienților numai începând cu data de (...).
Prin urmare, este profund greșită concluzia instanței și deloc argumentată de ce a considerat aplicabil acest program și pentru perioada anterioară datei arătate, consecința fiind aceea a reține în favoarea reclamantului prestarea unor ore suplimentare, când în realitate acestea nu au existat.
De asemenea, nu există contradicție nici între declarația martorei H. A. și acest program în condițiile în care acest martor și-a încetat activitatea în cadrul societății în luna noiembrie a anului 2007, înainte de demararea programului stabilit pentru sushi catering (11 :00 - 18:00), aspect ce rezultă clar din declarația acestui martor: "am ocupat funcția de D. de restaurant de la începutul anului 2007 și până în noiembrie același an".
Cu privire la modul de stabilire a orelor suplimentare instanța, în cuprinsul motivării, nu indică și nu face nici o referire la modul în care a calculat existența celor 658 de ore suplimentare și motivele pentru care a apreciat ca fiind corect calculul întocmit de către reclamant. T., din cuprinsul hotărârii nu rezultă care a fost baza de calcul avută în vedere de către instanță pentru stabilirea sumei de 16.450 lei. În această situație, este insuficientă și mai ales incorectă motivarea instanței care, având în vedere principiul privind sarcina probei în dreptul muncii, acceptă la modul absolut orice afirmație a reclamantului.
În temeiul art. 119-120 C., reclamantul era cel care avea obligația de a solicita angajatorului compensarea muncii suplimentare cu ore libere plătite, în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, iar numai în ipoteza în care compensarea prin ore libere nu era posibilă se putea pretinde plata muncii suplimentare prin adăugarea unui spor la salariu. În situația de față, această cerere a venit numai după încetarea raporturilor de muncă, prin demisia angajatului.
Reclamantul S. H. G. prin întâmpinare (f.61-66) a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea apărării s-a arătat că raționamentul enunțat de pârâtă în recurs este greșit. Intervenția legiuitorului din art. 195 este menită a proteja atât angajatorul în situația în care el cheltuiește o sumă mare de bani, asigură o formare profesională unui angajat pe o perioadă mare de timp, cât și angajatul, în situația în care pregătirea sa profesională este inferioară unei durate de 60 de zile, astfel fiind explicată și topografia sa.
Având în vedere că în actul adițional 2 s-au transpus exact aceste măsuri de protecție din textul legal, indicându-se expres acest text de lege este absurdă susținerea că de fapt nu s-a intenționat să se circumscrie contractul decât prevederilor art. 193 Codul muncii. Intimata a subliniat că nu orice pregătire profesională trebuie să fie mai mare de 60 de zile, dar orice pregătire profesională inferioare acestei durate nu va putea fi condiționată în mod legal de obligația angajatului de a nu avea inițiativa încetării contractului de muncă pe timp de trei ani și nici obligația acestuia la plata tuturor cheltuielilor, obligații strict prevăzute pentru situațiile când formarea profesională este mai mare de 60 de zile.
Pe de altă parte, în mod real reclamantul nu a beneficiat de vreo pregătire profesională autentică, ci de un curs de dobândire a unor abilități, pe o perioadă de cinci zile.
În mod eronat recurenta arată că instanța de fond nu a indicat drepturile la care reclamantul a renunțat cu încălcarea art. 38 alin. 2 codul muncii, în mod evident prin semnarea actului adițional abuziv sunt încălcare dreptul de a avea inițiativa încetării raporturilor de muncă pe o perioadă de trei ani și dreptul de a beneficia de formare profesională pe cheltuiala angajatorului care a avut această inițiativă conform prevederilor art. 194 Codul muncii.
În ceea ce privește orele suplimentare, intimata arată că în mod judicios instanța fondului a arătat că pârâta reclamantă era obligată a ține evidența exactă a orelor de muncă prestate de fiecare salariat, sarcina probei revenind acesteia.
Afirmația generală din motivele de recurs că s-ar fi compensat toate orele suplimentare contrazice nu doar susținerea anterioară a recurentei că nu ar fi existat ore suplimentare, dar nu este susținută prin probe.
Se mai arată că faptul că prin contractul individual de muncă este stipulat că munca se prestează în ture și cu repartizarea inegală a timpului de lucru este real, doar că faptic turele erau egale, de 11 ore și timp de cinci zile pe săptămână în majoritatea cazurilor.
Cu privire la evenimentele de mare amploare, desfășurate în cursul anului 2007, intimata subliniază că înscrisurile depuse de pârâtă relevă situații diferite de la un script la altul. A., pentru evenimentul din (...) în scriptul inițial apar 8 ore libere acordate, iar din cel depus cu ocazia fondului apare o zi întreagă. Intimata concluzionează așadar că orele libere acordate nu echivalează cu o zi întreagă.
În ceea ce privește modul de lucru al restaurantului pe sistem de rezervări, intimata a arătat că, deși nu neagă acest mod de lucru, probele administrate relevă faptul că acesta nu era exclusiv, fapt confirmat atât de martori, cât și de oferta lansată publicului.
Timpul de activitate zilnică al reclamantului este irelevant, câtă vreme el nu dispunea cum dorea de timpul în care nu prepara mâncarea, fiind nevoit să stea 11 ore la programul de lucru.
În ceea ce privește evidența timpului de lucru, aceasta era obligatorie, potrivit art. 116 Codul muncii, indiferent dacă orele de muncă prestate suntegale, superioare sau inferioare celor trecute în contractul individual de muncă.
În ceea ce privește modul de calcul, intimata arată că acesta este corect, fiind precizate exact datele în care s-a lucrat de către reclamant, fiind excluse concediile, zilele în care a fost învoit, a lipsit nemotivat sau cele de repaus săptămânal.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate și a textelor legale aplicabile, Curtea, deliberând, reține următoarele:
1. Cu privire la primul petit, vizând nulitatea absolută a actului
adițional,cu majoritate de opinii, Curtea constată că în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a admis acest petit, pentru considerentele ce se vor arăta mai jos.
Chestiunea fundamentală de care depinde soluționarea acestui petit, disputată de cele două părți, ține de interpretarea și aplicarea dispozițiilor codului muncii referitoare la formarea profesională a angajatului.
Ca atare, Curtea urmează a purcede la interpretarea acestora, având în vedere atât o interpretare gramaticală, cât și una teleologică a textelor
incidente, respectiv art. 193 și 195 Codul muncii ( în vechea numerotare).
Potrivit art. 193 codul muncii :
(1) Participarea la formare profesională poate avea loc la inițiativa angajatorului sau la inițiativa salariatului. (2) Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat
cheltuielile ocazionate de formarea pr ofesională, se stabi lesc prin acordul p ărților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.
Subsecvent, art. 195 codul muncii prevedea :
1.Salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare
profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin. (2) lit. b) și alin.
(3) nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.
3. Nerespectarea de către salariat a dispozițiilor prevăzute la alin. 1 determină obligarea acestuia la suportarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Din modul în care sunt formulate cele două texte, rezultă în mod evident că primul constituie cadrul general, iar cel de al doilea excepția. Art. 193 - coroborat cu art. 194 - stabilește în mod general regula suportării cheltuielilor de formare profesională de către angajat, lăsând însă părților libertatea de a stabili detaliile legate de acestea prin încheierea unor acte adiționale la contractul individual de muncă, inclusiv sub aspectul obligațiilor contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesi onală . Ca atare, rezultă în mod explicit din acest text că intenția legiuitorului a fost aceea de a stabili unele obligații în sarcina salariatului, corelative dreptului său la formare profesională, în raport cu angajatorul, lăsând însă părților libertatea de a circumscrie conținutul concret al acestora, prin acordul de voință materializat într-un act adițional la contractul individual de muncă.
Această liberate contractuală este însă îngrădită prin textul art. 195, unde legiuitorul simte nevoie unor reguli stricte pentru situația stagiului de formare profesională mai mare de 60 de zile. A., în acest caz este stabilită o limită de 3 ani în care salariatul nu poate denunța unilateral contractulindividual de muncă - durata minimă stabilită de legiuitor este evident o normă de protecție în favoarea angajatorului. Tot legiuitorul - de data aceasta în sprijinul ambelor părți - stabilește și sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării acestei obligații - obligarea salariatului la suportarea cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Grija legiuitorului pentru această situație de excepție este evidentă și ea este explicabilă nu neparat prin costurile semnificative pe care angajatorul trebuie să le suporte - nu există un criteriu în acest sens - , ci prin perioada lungă de timp a formării profesionale, ce generează efecte importante cu privire la contractul de muncă al salariatului, din perspectiva ambelor părți. Ca atare, libertatea contractuală a părților este mult limitată în situația unei formări profesionale ce depășește 60 de zile.
Curtea, în opinie majoritară, reține însă că în mod greșit instanța de fond a apreciat că art. 195 impune condiția de durată minimă a cursului de formare profesională pentru ca salariatul să poată fi obligat la suportarea cheltuielilor efectuate de angajator cu respectivul curs, fiind instituită o limită legală a acestei durate. Tot eronat instanța de fond reține că altfel de interpretare ar fi făcut inutilă intervenția legislativă: dacă părțile sunt libere să stabilească orice convenție cu privire la suportarea cheltuielilor ocazionate de formarea profesională, atunci este redundantă reglementarea strictă a unei situații particulare.
Eroare instanței de fond este generată de aplicarea raportului general - special : instituirea unei reguli speciale are ca efect aplicarea și interpretarea strictă a acesteia la situația de fapt vizată. Ceea ce excede situației vizate de norma specială se reîntoarce însă în sfera reglementată de normele generale.
Art. 193 stabilește regula generală - părțile sunt libere să stabilească drepturile și obligațiile ce le revin în privința formării profesionale, cu respectarea, desigur a prevederilor legale imperative -, art. 195 stabilește o excepție de la regulă, pentru formarea profesională ce depășește 60 de zile. A. instanței potrivit căruia o astfel de interpretare ar face redundantă intervenția legiuitorului prin art. 195 este greșită, dimpotrivă, limitarea răspunderii salariatului doar la situația în care pregătirea sa profesională depășește 60 de zile ar face redundantă stabilirea regulii din art. 193.
La aceiași concluzie conduce și interpretarea per a contrario a textului art. 195, astfel, în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acesta, nu există obligația legală a plății cheltuielilor suportate de angajator pentru pregătirea profesională a salariatului, dacă acesta nu respectă termenul de minim trei ani lucrați la același angajator. În lipsa unei obligații legale, este valabilă și își produce efectele o obligație convențională. O astfel de obligație este și contractul încheiat între părți prin care acestea convin că „angajatul nu poate avea inițiativa încetării contractului individual de muncă cu societatea pentru o perioadă de trei ani, începând cu data de (...)"; (art. 5 din actul adițional litigios), iar că „Nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la art. 5 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională în cuantum de 7.000 lei, proporțional cu perioada nelucrată din perioada convenită în prezentul act adițional";.
Curtea reține că durata de timp a pregătirii profesionale nu este un element relevant prin el însuși în analiza valabilității actului litigios, ci faptul că intimatul reclamant urma a dobândi aptitudini profesionale superioare, specializându-se într-un domeniu destul de restrâns al activității sale: bucătăria japoneză.
În mod eronat reține instanța de fond și încălcarea art. 38 codul muncii. D. la pregătire profesională a angajatului pe cheltuiala angajatorului nu este un drept absolut, el născând anumite obligații corelative, după cum s-a arătat mai sus. Faptul că angajatorul pretinde și salariatul acceptă obligația de a presta activitatea o perioadă de timp după încheierea formării sale profesionale, sub sancțiunea restituirii cheltuielilor suportate, nu constituie o clauză abuzivă sau o sarcină excesivă pentru salariat, ci este perfect justificată și rezonabilă.
Angajatorul angajează o serie de cheltuieli - uneori semnificative - pentru perfecționarea angajaților săi. În mod firesc, așteptările sale sunt legate de dorința de a-și vedea aceste cheltuieli reflectate în rezultatul muncii salariatului respectiv în serviciul său . Sporul de valoare adus lucrătorului este rezultatul investiției angajatorului, ca atare, dacă de acest spor va beneficia doar angajatul sau un alt angajator, este rezonabil ca angajatorul să pretindă restituirea cheltuielilor făcute, proporțional cu perioada nelucrată din perioada convenită în actul adițional.
Revenind la speța de față, Curtea notează că reclamantul intimat, în temeiul actului adițional, urma să beneficieze de un curs de specializare plătit de recurent, în urma căruia a dobândit o pregătire pe care nu o avea anterior, aceea în bucătăria japoneză, o componentă distinctă a serviciilor oferite de recurent și care ar fi sporit, în mod evident, și valoarea reclamantului pe piața muncii, fapt de natură a oferi acestuia posibilitatea de a se angaja în locuri pentru care anterior nu avea specializarea necesară.
Ca atare, încheierea în sine a actului adițional de către părți nu apare ca un abuz din partea angajatorului, ci ca un mijloc rezonabil de protecție a intereselor acestora, pentru a nu suporta inutil cheltuieli de specializare ale unui angajat de care să profite ulterior, eventual, chiar un concurent al său.
Chestiunile legate de modul de executare a prestației de către angajat, de dobândirea sau nu a unei specialități, de eliberarea diplomei etc. exced analizei făcute de curte în cadrul prezentului litigiu, al cărui obiect îl constituie nulitatea actului adițional, nulitate ce poate fi analizată doar în funcție de elemente anterioare sau concomitente încheierii actului.
În consecință, cu opinie majoritară, Curtea apreciază ca fondate motivele de recurs referitoare la modul de soluționare a petitului privind nulitatea absolută parțială a actului adițional nr. 2 la contractul de muncă al reclamantului.
2. Cu privire la petitul privind obligarea pârâtei la plata orelor suplimentare, curtea apreciază în unanimitate ca fondate criticile aduse sentinței sub acest aspect, pentru considerentele ce urmează.
Conform art. 119 alin. 1 din Codul muncii munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia iar art. 120 alin. 1 prevede că în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 119 alin. 1, în luna următoare munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
Interpretarea textelor legale amintite mai sus conduce la concluzia potrivit căreia salariatul are obligația de a solicita angajatorului compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite, în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, iar numai în ipoteza în care compensarea prin ore libere nu este plătită, se poate pretinde plata muncii suplimentare prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acestuia. Ca atare, orelesuplimentare efectuate peste limita legală a timpului de muncă nu pot fi plătite în mod automat, fără respectarea cerințelor prevăzute de art. 119 C. muncii.
Reglementarea strictă a modului de prestare și plată a orelor suplimentare de către legiuitor constituie un mijloc de protecție a ambelor părți și se impune a fi aplicat cu strictețe. Orele suplimentare se desfășoară doar la cererea angajatorului, se compensează cu ore libere plătite și numai cu titlu de excepție se poate dispune plata acestora printr-un spor.
Pe de altă parte, Curtea notează că instanța de fond a reținut ca deplin dovedită efectuarea orelor suplimentare de către reclamantul intimat și culpa recurentei pârâte în omiterea păstrării unei evidențe stricte a acestora, concluzie ce nu este însă sprijinită de ansamblul probator administrat în cauză.
În primul rând, prin natura serviciului prestat, intimatul reclamant presta munca în regimul unui orar flexibil, conform lit. H din contractul său individual de muncă, cele 8 ore pe zi/40 ore pe săptămână din program urmând a fi repartizate inegal.
Foile de prezență colectivă depuse în copie de reclamanta pârâtă atestă respectarea de către reclamant a unui program de 8 ore pe zi și a unei medii de
40 de ore pe săptămână pentru întregul interval ianuarie-decembrie 2007.
Aceasta primă probă nu este combătută în mod real de depozițiile martorilor audiați în cauză, aceștia nefiind în măsură să certifice faptul că reclamantul a prestat zilnic, și nu doar cu titlu de excepție ore suplimentare, pentru a putea conchide că pretențiile acestuia sunt întemeiate. E. întradevăr imputabil recurentei faptul că nu a ținut o evidență strictă a orelor suplimentare, dar această culpă în sine nu justifică calificarea ca dovedite a pretențiilor reclamantului, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond, în condițiile în care în cauză a fost administrat un probatoriu care conduce la o concluzie contrară.
După cum rezultă din răspunsul recurentei pârâte la interogatoriu - pct.1 și 4 ( f.163 dosar fond ) programul zilnic se stabilea în avans în acord cu reclamantul, în funcție de rezervările și comenzile primite. În situația în care au existat evenimente excepționale și prezența reclamantului a depășit opt ore pe zi, tot prin acordul ambelor părți, orele suplimentare au fost compensate prin ore libere. Din înscrisul depus în fața instanței de fond(f.35) de către recurenta pârâtă rezultă acordarea acestor libere. Curtea nu a reținut apărările intimatului potrivit cărora acest înscris nu s-ar corobora cu cele depuse de pârât în primul ciclu procesual, faptul că într-un înscris este trecută compensarea cu 8 ore și în altul cu o zi nu reprezintă o neconcordanță, ci , dimpotrivă, o certificare a faptului că 8 ore echivalează cu o zi întreagă.
Pe de altă parte, prin răspunsul dat de reclamantul intimat la interogatoriu - întrebarea 3 și 11 - aceasta neagă în mod neechivoc faptul că a beneficiat de ore și zile libere în perioada în care a fost angajatul recurentei.
Declarațiile martorilor audiați în cauză infirmă însă poziția reclamantului și tind să susțină explicațiile recurentei, astfel cum acestea rezultă din răspunsurile amintite mai sus.
Martora A. Hodincă confirmă programul flexibil al reclamantului și faptul că acesta era stabilit în funcție de volumul de muncă ce se prefigura în funcție de comenzi și rezervări , precum și faptul că acesta a beneficiat de ore și zile libere, în cazul în care activitatea restaurantului a necesitat prezența reclamantului pe un interval mai lung de opt ore. Deși programul era în principiu între orele 14 și 22, prezența reclamantului era în interiorul acestui interval, și nu pe parcursul întregului interval ( f.27-28 dosar fond).
Martorul T. E. arată că el însuși și-a desfășurat activitatea într-un program de muncă de 12 ore pe zi cu următoarea zi liberă, de comun acord cu angajatorul. Martorul arată că de fiecare dată când avea program în cadrul societății , reclamantul era și el la serviciu. Or, faptul că, pe de-o parte, martorul nu era seful direct al reclamantului și nu el era cel care organiza programul de lucru al acesteia, și , pe de altă parte, programul special al acestuia ce presupunea zile libere ridică semne de întrebare cu privire la acuratețea informațiilor oferite de acest martor în ceea ce privește timpul de lucru al reclamantului. Mai mult, afirmațiile acestui martor au un caracter extrem de general și lax, neoferind date sau exemple concrete referitoarele la timpul efectiv de muncă efectuat de reclamant și nici la eventuala compensare a orelor suplimentare cu timp liber, așa cum se întâmpla în cazul său.
A. martor confirmă însă că sistemul de rezervări pentru bucătăria japoneză se făcea pe tot parcursul săptămânii, precum și faptul că, în cazul unor evenimente de amploare , bucătăria japoneză era închisă, fapt ce susține, o dată în plus, poziția recurentei.
Reclamantul intimat nu au solicitat în fața instanței de fond suplimentarea probațiunii, astfel încât concluziile curții se raportează la datele oferite de probele administrate și analizate mai sus.
Față de cele de mai sus, Curtea reține că teza pretinsă de reclamant, potrivit căreia ar fi prestat zilnic ore suplimentare și că nu ar fi beneficiat de compensarea orelor suplimentare cu ore libere nu este susținută de coroborarea probelor administrate în cauză. În aceste condiții și în situația în care reclamantul nu a solicitat niciodată pe parcursul relațiilor de muncă nici compensarea orelor suplimentare, nici plata acestora, în lipsa precizărilor referitoare la evidența detaliată a acestora precum și probelor care să configureze în mod cert efectuarea orelor suplimentare și numărul acestora, Curtea va reține ca nefondate pretențiile acestuia și sub acest aspect.
În consecință, față de ansamblul considerentelor expuse mai sus, cu opinie parțial separată, Curtea, în temeiul art. 312 rap. la art. 304 ind. 1 și art. 304 pct. 9 C.pr.civilă, va admite recursul declarat de SC T. D. S. împotriva sentinței civile nr. 842 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o va modifica în tot în sensul dispozitivului prezentei decizii.
În temeiul art. 274 C.pr.civilă, va obliga pe intimatul S. H. G. să plătească recurentei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU A.E MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Admite recursul declarat de SC T. D. S. împotriva sentinței civile nr. 842 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în tot în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. H. G. în contradictoriu cu pârâta SC T. D. S. ca nefondată.
Obligă intimatul S. H. G. să plătească recurentei suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 22 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I . T. D. C. G. C. M.cu opinie parțial separată G REFIER N . N.
Red.DCG Dact.SzM/3ex.
Motivarea opiniei separate a judecătorului C. M.
Analizând recursul formulat de către SC T. D. S., prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, consider că acesta este doar în parte fondat, în ceea ce privește petitul privind obligarea sa la plata orelor suplimentare, pentru următoarele considerente:
Consider însă că, prin prisma prevederilor legale aplicabile la data încheierii actului adițional nr. 2/(...), în temeiul căruia angajatorul a solicitat intimatului, prin notificarea nr.251/(...), restituirea cheltuielilor de formare profesională în sumă de 4472 lei, în mod corect prima instanță a reținut ca fiind fondat și capătul de cerere formulat de către reclamant privind constatarea nulității absolute a actului adițional nr.2/(...), pentru următoarele considerente:
Prin actul adițional nr. 2/(...) încheiat între părți, recurenta s-a obligat să plătească contravaloarea costurilor de formare profesională a reclamantului- intimat, „în meseria de bucătar specialist în bucătăria japoneză"; care constau în onorariul formatorului profesional și costurile adiționale legate de cazarea formatorului în C.-N., curs ce s-a desfășurat pe o durată de 5 zile.
Actul adițional cuprinde clauzele prevăzute la art.5, 6 și 7, în sensul că:
„Angajatul nu po ate ave a in iț iativ a înce tăr ii con tr ac tulu i in d iv idu al de munc ă cu
soc ie tate a pen tru o per io ad ă de tre i an i, încep ând c u d ata de (...) ";;
„Nerespec tare a de c ătre s al ar iat a d isp oz iț ie i prev ăzu te l a ar t. 5 d e ter min ă obligarea acestuia la suportarea tuturor c hel tu iel ilor oc az ion ate de pregătire a s a p rof esion al ă în cu an tu m de 7000 RON, proporț ion al cu per io ad a nelucr ată d in p er io ad a conven ită în prezen tul ac t ad iț ion al ";; „ Salariatul are de asemenea o bl ig aț ia de a sup or ta v alo are a chel tu iel ilor oc az ion ate cu preg ătire a s a p rof esion al ă în cu an tu m de 7000 RON ș i în c azul în c are a f ost conced iat în p er io ad a s tab il ită pr in ac tul ad iț ion al, pe n tru mo tive d isc ipl in are s au în c azul în c are con tr ac tul ind iv idu al de munc ă înce te az ă c a ur mare a ares tăr ii preven tive p en tru o per io ad ă mai mar e de 60 de z ile, precu m ș i a c ond amn ăr ii pr in tr -o h o tăr âre judec ătore asc ă def in itiv ă pen tru o inf racț iune în leg ătur ă cu munc a lor "; Întrucât contractul individual de muncă încheiat între părți a încetatprin demisia reclamantului, la data de (...), iar înlăuntrul termenului de preaviz recurenta a solicitat intimatului, prin notificarea nr.251/(...), restituirea cheltuielilor de formare profesională în sumă de 4472 lei, reclamantul a formulat prezenta acțiune, solicitând constatarea nulității absolute a actului adițional menționat anterior.
Actul adițional, încheiat pentru un curs de formare profesională, inițiat d e către angajator, cu durata de 5 zile și care afectează dreptul salariatuluipentru trei ani, încalcă două drepturi fundamentale garantate intimatului prin C . R., respec tiv dre p tul l a munc ă( ar t.4 1 al in.1) , drept care include libertatea muncii și dreptul salariatului de a denunța în mod unilateral contractul de muncă, cu condiția respectării termenului de preaviz, în condițiile legii, precum și drep tul l a măsur i de protecț ie soc iale( ar t.41 al in.2), în c are a f ost inclus ș i
drep tul l a f or mare pr of esion al ă.
Conf or m ar t.3 d in Co dul munc ii, l iber tate a munc ii es te g ar an tată pr in C. D.
l a munc ă nu po ate f i îngr ăd it.
O. perso an ă es te l iber ă în alegere a lo culu i de mu nc ă ș i a prof esie i,
me ser ie i s au ac tiv ităț ii pe c are ur me az ă s ă o pres teze.
N imen i nu po ate f i obl ig at s ă mu nce asc ă s au s ă nu munce asc ă în tr -un a nu mit loc de munc ă s au în tr -o anu mită p rof esie, or ic are ar f i ace as ta.
O. con tr ac t de munc ă înche iat cu neresp ec tare a d ispoz iț iilor al in.1 -3 estenul de drept.
Art. 53 alin. 1 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Potrivit alin. 2 al aceluiași articol , restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fieproporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
În speț ă, se reț ine c ă pr in ac tul ad iț ion al invoc at în c auz ă a f os t res tr âns a tât exerc iț iul drep tu lu i l a munc ă al in timatulu i, c ât ș i cel l a p ro tecț ie soc ial ă, l a f or mare prof esion al ă, f ăr ă c a ace as tă in g er inț ă s ă f ie prev ăzu tă pr in lege, f ăr ă c a a ce as ta s ă f ie nece s ar ă în tr -o soc ie tate de mocr atic ă ș i f ăr ă a f i îndepl in ită c ond iț ia proporț ion al ităț ii în tre atingere a adus ă aces tu i drep t ș i in teresul publ ic ocrotit.
În concretizarea dreptului fundamental al lucrătorilor la formare profesională, reglementat în detaliu prin acte normative naționale și internaționale, angajatorii au în primul rând obligația de a asigura participarea
la programe de formare profesională a tuturor salariaților.
Art.190 instituie astfel regula potrivit căreia angajatorii au obligația de aasigura participarea la programe de formare profesională pentru toți salariații, cel puțin odată la doi ani, dacă au cel puțin 21 de salariați și cel puțin odată la trei ani, dacă au sub 21 de salariați, cheltuielile de participare la programele de formare profesională fiind suportate de către angajatori.
Ca o excepție de la această regulă, legiuitorul a prevăzut, la art.193 alin.2 din Codul muncii, că, în cazul în care aceste cursuri de formare profesională nu sunt obligatorii, ci sunt la inițiativa angajatorului sau a salariatului, modalitatea concretă de formare profesională, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.
Prin art.195 din Codul muncii, legiuitorul prevede că salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art.194 alin.2 lit.b) și alin.3, deci cu scoaterea din activitate a salariatului pentru o perioadă mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, sau cu scoaterea integrală din activitate, nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursului sau stagiului de formare profesională.
Conform alin.2 al acestui articol, durata obligației salariatului de a presta munca în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariaților , ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă.
A..3 prevede că nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute laalin.1 determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate cu pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă.
A.e a sun t d ispoz iț iil e leg ale ce er au apl ic ab ile l a d ata l a c ar e p ărț ile d in p rezen ta c auz ă au î nche iat ac tul ad iț ion al l a con tr ac tul ind iv idu al de munc ă,
pen tru un curs de f or mare prof esion al ă d e c inc i z ile, s al ar iatu l obl ig ându -se ca,
în c azul înce tăr ii co n tr ac tulu i ind iv idu al de munc ă l a in iț iativ a s au d in culp a s a, într-o o per io ad ă de tre i an i de la data absolvirii cursulu i, s ă s upor te proporț ion al c hel tu iel ile de f or mar e prof esion al ă.
Parte dintre aceste reglementări au fost modificate prin O. nr. 6., tocmai avându-se în vedere, astfel cum rezultă din preambulul acestui act normativ, "necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de R. în cadrul negocierilor privind Capitolul 13 "Ocupare și politici sociale", de armonizare a legislației naționale cu acquis-ul comunitar.";
Trebuie avut în vedere faptul că în acest context nu s-a considerat necesară și modificarea art.195 din Codul muncii, singurul care, conform titulaturii, reglementa "Obl ig aț ia s al ar iaț ilor ul ter ior f or măr ii p rof esion ale";
Cons ider c ă ac tul ad iț ion al invoc at î n c auz ă es te lov it de nul itate a bsolu tă, av ând în v edere ur măto arele mo tive:
Raporturile de munc ă se c ar ac ter ize az ă pr in rel aț iile de subordon are în c are se af lă s al ar iatul f aț ă de ang ajator, ul timu l bucur ându -se de o poz iț ie de s uper ior itate econo mic ă, dec iz ion al ă, ceea ce a imp us c a, î n scopul prote jăr ii d rep tur ilor lucr ător il or, l iber tate a c on tr ac tu al ă a p ărț ilor s ă f ie îngrăd ită pr in prevederi legale exprese.
A., art.38 din Codul muncii, prevede c ă salariații nu pot renunța ladrepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tr anz acț ie pr in c are se ur măreș te
renunț are a l a drep tur ile recunoscu t e de lege s al ar iaț ilor s au l imitare a aces tor d rep tur i es te lov ită d e nul itate.
A.a este și motivul pentru care simpla semnare a unui act adițional la contractul individual de muncă de către salariat nu înseamnă că acesta este șilegal, că nu mai poate fi supus cenzurii instanței de judecată, pentru a se verifica, în raport de cele reglementate de art.38 din Codul muncii, dacă în cauză nu poate fi reținut un abuz de drept.
De al tf el, și ar t.238 al in.2,3 d in Codul mu nc ii prevede c ă l a înche iere a contractelor ind iv idu ale de munc ă, dec i ș i a ac telor ad iț io n ale l a aces te a,
preveder ile leg ale ref er ito are l a drep tur ile s al ar iaț ilor au un c ar ac ter min imal .
Cons ider as tf el că un ac t ad iț ion al pr in c are s ă f ie îngr ăd it drep tul s al ar iatulu i l a munc ă, l a l iber tate a mu nc ii, ce include ș i drep tul de a av e a i n iț iativ a înce tăr ii co n tr ac tulu i de munc ă, nu se po ate înche ia în mod v al ab il,
av ând în vedere preveder ile spec iale enunț ate an ter ior în mater ia f or măr ii p rof esion ale, d ar ș i cele ale ar t.53 d in Cons tituț ie, dec ât cu respectarea u r măto arelor cond iț ii:
1.cursur ile de f or mar e prof esion al ă avu te în vedere s ă nu in tre în c ategor ia c elor prev ăzu te de ar t.190 d in Codul mu nc ii, respec tiv a celor pen tru c are ex is t a o bl ig aț ia ang ajatoru lu i de a as igur a p ar tic ip are a l a pro gr ame de formare p rof esion al ă pen tru toț i s al ar iaț ii, cel pu ț in od ată l a do i an i, do ar as tf el f iind r espec tat ș i drep tu l f und ame n tal al l ucr ătorulu i l a f or mare prof esio n al ă,
leg iu itorul neprev ăz ând în c azul în c ar e f or mare a prof esion al ă es te în s arc in a angajatorulu i, d ar nu l a in iț iativ a s a, c i obl ig ator ie, po tr iv it leg ii, pos ib il itate a î nche ier ii unor ac te ad iț ion ale l a con tr ac tu l ind iv idu al de munc ă de tipul celor l a c are se ref eră al in.2 al ar t.193 d in Codul mu nc ii;
2. cursul sau un stagiul de formare prof es ion al ă s ă f ie mai mare de 60 de zile;
3. f or ma de preg ătire prof esion al ă s ă f ie cu sco atere a d in ac tiv itate a s al ar iatulu i pen tru o per io ad ă mai mare de 25% d in dur ata z iln ic ă a timp ulu i n or mal de lucru, s au cu sco atere a in tegr al ă d in ac tiv itate;
A.e cond iț ii, menț ion ate l a pu nc tele 2 ș i 3, pe c are leg iu itorul a cons id er at n eces ar s ă le pre v ad ă expres în regle men tare, deno tă in tenț ia aces tu ia cl ar ă c a î nche iere a unor ac te ad iț ion ale pr in c ar e s ă f ie îngr ăd it dr ep tul l a munc ă al s al ar iaț ilor, av ând în ved ere gr av itate a ac es te i măsur i, s ă nu f ie pos ib il ă în or ice s itu aț ii, c i res tr âng ere a exerc iț iulu i ac es tu i drep t s ă f ie proporț ion al ă cu afectarea dreptului angajatorului de a beneficia de prestarea muncii, deci doar în s itu aț ia în c are dur ata cursur ilor d ep ășe ș te dou ă lun i ș i do ar în s itu aț ia în c are s co atere a d in ac tiv itate a lucr ătorulu i d ep ășeș te un sf ert d in dur ata z iln ic ă a timpului normal de lucru.
De altfel, legiuitorul, prevăzând la art.193 alin.2 din Codul muncii, că, încazul în care stagiile/cursurile de formare profesională nu sunt obligatorii, ci sunt la inițiativa angajatorului sau a salariatului, se pot încheia acte adiționale,
nu a prev ăzu t c ă ac es te a po t pr iv i ș i obl ig aț ia s al ar iatulu i de a pres ta munc a în favoarea angajatorului, care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea p rof esion al ă, o anu mită per io ad ă de timp , as tf el cu m prev ede l a ar t.195 al in.2
d in acel aș i cod, ce po ar tă ch iar ace as tă titul atur ă.
În același sens,apreciez că în situația îngr ăd ir ii drep tulu i l a mu nc ă, p en tru a respec ta d isp. ar t. 53 d in Cons tituț ie, măs ur a în c are p ăr ț ile po t conven i în a ce as tă pr iv inț ă treb u ie s ă se subordone ze unor cond iț ii min imal e de pro tecț ie a d rep tur ilor s al ar iaț ilo r în mod expres regle men tate de lege, as tf el cu m o reg ăs im în art.195 din Codul muncii.
Ar t.193 al in.2 d in Codul munc ii nu po ate f i cons ider at c a o nor mă g ener al ă, c a o regul ă, ce ar per mite p ăr ț ilor s ă înche ie ac te ad iț ion ale pr in c are s ă f ie îngr ăd it în or ic e cond iț ii drep tul l a mu nc ă al s al ar iaț ilor , în s itu aț ia în c are nu se res titu ie chel tu iel ile de f ormare prof esion al ă supor tate de c ătre ang ajator,
proporț ion al cu per io ad a nelucr ată d in pe r io ad a s tab il ită conf or m unu i ase mene a act.
Practic, s-ar ajunge î n ase mene a s itu aț ii c a, pen tru atinger i al e drep tur ilor angajatorilor de nivel redus, respectiv s coaterea din prod ucție pentru cinci zile ș i cos tur i ale cur sur ilor ce nu au o îns e mn ătate econo mic ă deoseb ită, aces ta,
ce are or icu m o poz iț ie do min an tă în r ap ortur ile de munc ă, s ă af ecteze drep tur ile salariatului pentru trei ani, sau, prin încheierea mai multor astfel de acte a d iț ion ale, succes ive , pe an i de z ile, as tf el înc ât lucr ătorul s ă f ie pus în s itu aț ia d e a supor ta o s arc in ă ne jus tif ic ată ș i d isproporț ion ată, f iind în ase mene a c azur i î n s itu aț ia unu i abuz cl ar de drep t.
De altfel, reglementarea Codului muncii în vigoare la data încheierii actelor a d iț ion ale invoc ate î n c auz ă, a abrog at î n aces t sens în mod impl ic it preveder ile a r t.38 d in O.G. nr. 129/2000 pr iv ind f or mare a prof esion al ă a adulț ilor, c are prevedea posibilitatea înche ier ii ac telor ad iț ion ale l a con tr ac tele ind iv idu ale de m u nc ă, pr in c are su n t s tab il ite drep tur il e ș i obl ig aț iile dup ă absolv ire, do ar în s itu aț ia în c are s al ar iaț ii p ar tic ip au l a p rogr ame de f or mare prof esion al ă pe o p er io ad ă de cel puț in 3 lun i.
Mai mul t, cons ider c ă ș i în s itu aț ia ac tu alelor regle men tăr i a ac telor a d iț ion ale l a con tr ac tele ind iv idu ale de munc ă, pr in c are sun t s tab il ite drep tur ile
ș i obl ig aț iile p ărț ilor dup ă absolv ire a cu rsur ilor de f or mare prof esion al ă, ch iar d ac ă s -a renunț at l a prev ederea unei anumite durate a cursurilor, conform a r t.198 d in Codul mu nc ii republ ic at, ace as ta nu înse amn ă c ă ins tanț a de j udec ată nu trebu ie s ă ver if ice d ac ă l ibe r tate a con tr ac tu al ă a p ărț ilor respec tă a r t.38 d in Codul munc ii ș i cer inț a prop orț ion al ităț ii atingerii aduse drepturilor s al ar iatulu i cu s itu aț ia ce a de ter min at lu are a aces te i măsur i, jur isd icț ia munc ii neîncheindu-ș i man d atul în aces te s itu aț ii do ar lu ând ac t de tr anz acț ii ale p ărț ilor, c i trebu ind în mod obl ig ator iu s ă ver if ice în ce măsur ă ace s te a af ecte az ă d rep tur i ale ang ajaț il or g ar an tate pr in d is poz iț ii n aț ion ale ș i in tern aț ion ale.
T rebuie avu te în ved ere în aces t sens ș i p r inc ip iile de l a c are s e porneș te l a n ivelul U. E. pen tru s tab il ire a une i pol itic i co mune de f ormar e prof esion al ă, prev ăzu te în Dec iz ia Cons il iulu i Europe i d in (...), în te me iul ar t.128 d in T ratatul d e l a R., în sensul că trebu ie respec tat d rep tul f undamen tal al f iec ăre i perso ane de a-ș i alege în mod l iber ocup aț ia, ins tituț ia ș i locul de f or mare, precu m ș i locul d e munc ă, precu m ș i drep tul f iec ăre i pers o ane de a benef ic ia, în cursul d if eritelor e tape ale v ieț ii p rof esion ale,de f or mare ș i perf ecțion ar e, precu m ș i de r ec al if ic are a prof esio n al ă de c are are nev o ie.
În aces t sens, leg iu itorul cons ider c ă nu a cons acr at leg al i tate a or ic ăror c onvenț ii înche iate de c ătre p ărț i în pr iv inț a f or măr ii prof es ion ale, c i a l ăs at t oc mai în s arc in a in s tanțelor ver if ic are a v al id ităț ii lor d in punc t de vedere a l eg itimităț ii, jus tif ic ăr ii ș i proporț ion al ităț ii af ectăr ii exer c iț iulu i drep tu rilor p ărț ilor, mai ales a c elor f undamen tale.
Ace as ta presupune îns ă cenzur are a cl au zelor con tr ac tulu i ș i punere a în b al anț ă a atinger ilor pe c are drep tur ile amb elor p ăț i ale r apor tulu i de munc ă le -au suferit prin acestea.
În aces t sens, con s ider c ă o ate nț ie deoseb ită trebu ie acord ată ș i c hel tu iel ilor de f ormar e prof esion al ă l a pl ata c ăror a se sol ic ită obl ig are a s al ar iatulu i, în truc ât su ma de b an i p rev ăzu tă în conven ț ia înche iată în tre a ng ajator ș i f or mato r, cu titlu de chel tu iel i de f or mare prof es ion al ă, a diminuat p atr imo n iul un ităț ii ș i es te obl ig ator ie î n tre p ărț ile acelu i c on tr ac t de pres tăr i s erv ic ii, ace as ta nu înse amn ă îns ă c ă e a trebu ie s ă ias ă d in sf era cenzur ii i ns tanțe i de judec ată în c adrul r apor tul u i ang ajator -s al ar iat, respec tiv s ă f ie p us ă automat în sarcina angajatului în cazul în care, din culpa acestuia, nu se r espec tă cl auz a pr iv ind nedenunț are a con tr ac tulu i de mu nc ă pe o anu mită p er io ad ă.
Ins tanț a trebu ie s ă aib ă pos ib il itate a s ă ver if ice în ce măsur ă aces te cheltuieli sunt necesare, jus tif ic ate, proporț ion ale cu benef ic iul adus s al ar iatul u i,
pen tru c a aces ta s ă nu supor te o s arc in ă exorb itan tă, s tab il ită pr in tr -o înțelegere a ang ajatorulu i cu u n terț, cu atât mai mu l t cu c ât, po tr iv it d isp. ar t.34 d in O.G. nr.129/2000, cheltuielile de for mare prof es ion al ă ale un ităț il or se deduc, dup ă caz, din impozitul pe profit sau din impozitul pe venit.
În consec inț ă, cons ider c ă, deș i s al ar iatul a se mn at un ac t ad iț ion al pr in c are se obl ig ă s ă pl ăte asc ă, în con d iț iile s tab il ite, che l tu iel i de f or mar eprofesionale într-un anu mit cu an tu m s upor tate de c ătre ang ajator, av ând în v edere mai ales r ap or tul de subordon ar e în c are se af lă ang ajatul în c adrul r el aț iilor de munc ă, ace as tă tr anz acț ie tr ebu ie ver if ic ată de c ătre ins tanț ă sub a spec tul leg al ităț ii, având în vedere disp.art.38 din Codul muncii.
În speț ă, aprec iez c ă ac tul ad iț ion al î nche iat în tre p ărț i es te lov it de n ul itate,nef iind prob ată în c auz ă în trun ir e a celor tre i cond iț ii enunț ate an ter ior,
prev ăzu te de leg isl aț ia în v igo are l a d ata e mite r ii a cestora.
A., ang ajatorul nu a doved it c ă s tag iile/ cursur ile de f or mare prof esion al ă c e f ac ob iec tul ac tul u i ad iț ion al nu f ac p ar te d in c ategor ia ce lor pe c are ar t.190 din Codul muncii le prevede ca fiind obligatorii, iar durata acestora de cinci zile,a adu s o atingere ex erc iț iulu i drep tur ilor l a munc ă ș i f or mare prof esion al ă c are,
pe de o p ar te, nu er a prev ăzu tă de lege ș i, pe de al tă p ar te, er a ne jus tif ic ată ș i d isproporț ion ată, re cl aman tul f iind pus în s itu aț ia de a supor ta o s arc in ă e xces iv ă.
Pentru aceste considerente, consider că se impunea doar admiterea în parte a recursului declarat de către S. T. D. S., cu modificarea în parte a sentinței pronunțate de către prima instanță.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M..
| ← Decizia civilă nr. 2940/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
