Decizia civilă nr. 4866/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 4866/R/2011
Ședința publică din data de 23 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘED.TE: I.-R. M.
JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B.
G.: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA B. împotriva sentinței civile nr. 998 din 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. L. I. AL P. DE L. D. D. D.-T. și pe pârâta intimată S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA - S. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 22 noiembrie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta recurentă a depus concluzii scrise.
Cauza fiind în stare de judecată, având în vedere că prin întâmpinarea formulată s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, rămâne în pronunțare.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 998 din 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul M aramureș în dosar nr. (...), s-a admis excepția lipsei capacității procesuale defolosință invocată de pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. S. T. și, în consecință:
S-a respins cererea formulată de S. L. I. al P. de L. din D. D. T., în contradictoriu cu pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. SA S. T., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
S-au respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și a inadmisibilității cererii invocate de pârâtă.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S. L. I. AL P. DE L.
D. D. D. T. împotriva pârâtei S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA.
Pârâta a fost obligată să le plătească membrilor de sindicat B. F., M. M. C., C. P., C. I. M., D. T., I. D., M. G. R., N. V. R., P. M., Bas A., C. G. I., R. I. G., A. S.
și T. I. A. câte un salariu suplimentar pentru anii 2007, 2008 și 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Pârâta a fost obligată să le plătească membrilor de sindicat B. M. și B. C. D. câte un salariu suplimentar pentru anii 2007 și 2009, iar membrului de sindicat M. G., pentru anii 2008 și 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 750 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință s-a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. N. de T. F. de M. „. M. SA S. T., că, de fapt, aceasta a ridicat excepția lipsa capacității sale procesuale de folosință, iar nu lipsa calității procesuale.
În baza H.G. 582/1998 a fost înființată S. N. de T. F. de M. „. M. SA, care, în condițiile Legii 31/1990 a înființat sucursale regionale fără personalitate juridică, printre care și pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. S. T.
Ca urmare, instanța, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. S. T. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune s-a reținut că pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii, care prevede că „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori unor clauze ale acestuia";.
Reclamantul a solicitat respingerea excepției, învederând că drepturile solicitate sunt drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, ce instituie un termen de prescripție de 3 ani.
Așadar, se impune a se stabili dacă drepturile pretinse prin acțiune fac parte sau nu din categoria drepturilor salariale pentru a determina incidența prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c) sau e) din Codul muncii, în condițiile în care se apreciază că art. 283 lit. e din Codul Muncii are caracter de normă generală reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 al. 1 lit. c Codul Muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă.
Articolul 155 din Codul muncii prevede că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul S. „. M. SA, înregistrat la D. B. sub nr. 1632/(...) părțile semnatare au stipulat , la art. 30 posibilitatea acordării unui adaos la salariu în înțelesul art. 154 și 155 Codul muncii, respectiv „. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic";, în raport de performanțele individuale ale fiecărui salariat (art. 31 stabilind criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar).
Așadar, instanța a apreciat că salariul suplimentar stipulat în art. 30 din contractul colectiv constituie un drept de natură salarială în privința acestuia fiind aplicabile dispozițiile art. 283 lit. c Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune fiind de 3 ani.
Astfel, constatând că cererea reclamantului formulată în numele membrilor de sindicat a fost introdusă la data de (...), în termenul de 3 ani de la momentul nașterii dreptului la acțiune, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune referitoare la plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pentru anii (...).
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de art. 117 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006/2008, instanța a respins-o, reținând că accesul reclamantului la justiție este ocrotit prin art. 21 din Constituția României, iar procedurile speciale administrative sunt facultative.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că în conformitate cu art. 30 din C. colectiv de muncă pe 2007-2008 încheiat la nivelul pârâtei de rând 1, înregistrat la D. B. sub nr. 1632/(...) se stipulează: „. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Pentru anul 2009 este aplicabil C. colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit și pe anul 2009 prin act adițional care în art. 30 prevede că pentru munca ireproșabilă desfășurată încursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c) Codul muncii „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă";.
Acordarea salariului suplimentar nu este o facultate, ci o obligație a angajatorului, fapt ce rezultă din interpretarea anexei 6 la C. colectiv de muncă pct. 1 „.l suplimentar se acordă pentru munca ireproșabilă prestată în cursul anului calendaristic";.
La punctul 2 din Anexa 6 la C. colectiv de muncă (f.48) sunt menționate expres situațiile în care salariații nu au dreptul la salariul suplimentar (cei cărora, în cursul anului încheiat li s-a aplicat sancțiunile prevăzute în Anexă). per a contrario, toți salariații care nu se regăsesc în situațiile menționate la punctul 2 din Anexa 6 au dreptul la acordarea unui salariu suplimentar pentru munca prestată în cursul anului calendaristic.
În speță, din Deciziile depuse la filele 48-51 reiese că membrii de sindicat
B. M. și M. G. au fost sancționați disciplinar cu retragerea unei clase de salarizare pe o perioadă de o lună, iar B. C. D. cu avertisment în anul 2008.
Apoi, tot în susținerea argumentului obligativității plății acestor drepturi salariale suplimentare sunt și dispozițiile art. 32 (3) din C. colectiv de muncă pe
2006-2. „. veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";.
Deci, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar nu este o facultate a angajatorului, ci o obligativitate prevăzută de C. colectiv de muncă.
Conform art. 238 (1) Codul muncii: „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior";.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M.
SA solicitând modificarea în tot a hotărârii și respingerea acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a considerat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283 aliun.1 lit.c din C., asimilând plata unor ajutoare bănești, ca fiind de natură salarială.
Drepturile bănești pretinse de reclamanți nu au caracter salarial și nu se includ între elementele componente ale salariului prevăzute de art.155 C., ele urmând a fi plătite nu ca o contraprestație a muncii depuse de angajat în baza contractului individual de muncă, ci în temeiul unor clauze din CCM la nivel de unitate.
Consideră că nu pot fi aplicabile dispozițiile art.166 și nici cele ale art.283 alin.1 lit.c C., ce prevăd un termen de prescripție de 3 ani, astfel că se impune admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în raport de data formulării cererii.
Arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității cererii pentru nerespectarea procedurii prealabile, reținând că accesul reclamantului la justiție este ocrotit prin art.21 din Constituția României, iar procedurile speciale administrative sunt facultative.
Consideră că nu ne aflăm în prezența unor jurisdicții de genul celor avute în vedere de alin.4 art.21 din Constituție având în vedere faptul că părțile au stabilit ca mai întâi să încerce soluționarea pe cale amiabilă și ca mai apoi în situația în care părțile nu se pot înțelege pe această cale să se adreseze instanței.
Reclamanții nu au uzat de procedura prealabilă stabilită de contractele colective de muncă în vigoare, nu au sesizat comisia patronat-sindicate pentrucare reclamă neîndeplinirea obligațiilor stabilite de CCM, situație față de care consideră că cererea de chemare în judecată a fost prematur introdusă.
Arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că acordarea salariului suplimentar nu este o facultate ci o obligație a angajatorului deoarece art.30 alin.1 din CCM al S. C. M. SA nu obligă societatea să plătească salariaților, la expirarea anului calendaristic un salariu suplimentar, i părțile sunt de acord cu posibilitatea ca la expirarea unui an calendaristic salariații să poată beneficia de un salariu suplimentar.
Conform Contractelor colective de muncă încheiate, salariul suplimentar se acordă pentru munca desfășurată, iar conform criteriilor de acordare, anexa 6 din CCM, sunt lipsiți de acest drept cei care au avut abateri disciplinare și în urma analizei indicatorilor financiar-economici pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social.
Înțelegerea părților la data semnării contractelor colective de muncă în perioada 2006-2008 a fost în sensul existenței posibilității și nu a obligativității acordării unui salariu suplimentar.
Societății îi revine obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009 , dar având în vedere pierderile înregistrate de societate clauza referitoare la acordarea salariului suplimentar este imposibil de executat.
Salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt un stimulent acordat salariaților, condiționat de posibilitățile angajatorului: din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare - recalificare a personalului, conform art.20 din C. colectiv de muncă.
Potrivit principiului că nimeni nu poate obliga la ceva ce este imposibil, solicită să se constate că societatea s-a aflat în imposibilitatea acordării acestor ajutoare materiale, neexistând prevăzute de G. fonduri pentru acestea.
Intimatul S. L. I. AL P. DE L. D. D. D. T. prin întâmpinare (f.43-47) a solicitatrespingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate încererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește criticile formulate de către recurentă privind modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reține că pretențiile solicitate prin acțiune constituie neîndoielnic drepturi salariale negociate, care își au izvorul în contractul colectiv de muncă.
Drepturile cuvenite angajaților au fost denumite în C. colectiv de muncă ca fiind „. suplimentar";, sens în care s-a susținut de către pârâtă că nu au natură salarială, însă din caracterul periodic al acordării acestora, reiese cu certitudine caracterul salarial al drepturilor la a căror plată a fost obligat pârâta.
Prin drept salarial nu se înțelege doar salariul de bază, ci așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 154 și urm. din Codul muncii, acesta semnifică și indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri care sunt exprimate în bani și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, natura salarială nefiind dată doar strict de denumirea convenită de părți, ci de natura drepturilor care în final guvernează regimul juridic aplicabil.
Întrucât obiectul acțiunii îl constituie pretenții reprezentând drepturi salariale, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate, astfel cum se prevede în mod expres prin dispozițiile art. 166 alin. 1 și art. 283 lit. c Codul Muncii, motiv pentru care în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 283 lit. e Codul muncii care instituie untermen de 6 luni „în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia";.
Întrucât acțiunea reclamanților a fost înregistrată în (...) și se referă la obligarea la plata unor sume de bani aferente anilor 2007 - 2009, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă și a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c C. muncii.
Nu pot fi reținute nici criticile referitoare la neîndeplinirea procedurii prealabile, sesizarea comisiei patronat - sindicat anterior introducerii cererii de chemare in judecată nefiind o condiție obligatorie a cărei încălcare să atragă inadmisibilitatea sau prematuritatea cererii, ci o procedură facultativă.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că în mod corect acțiunea a fost soluționată de instanța de fond, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.
Astfel, prin art. 30 din C. colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 (f. 51 recurs) aplicabil și la nivelul unității pârâte (f. 53 recurs) s-a stabilit că „. munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";
Acordul colectiv menționat s-a aplicat conform art. 4 de la data înregistrării, respectiv (...), producând efecte timp de 24 de luni.
Prin actul adițional nr. 370/(...) (f. 52 recurs), aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce are semnificație că produce efecte de la (...) până la (...), așadar și pentru anul 2009.
Prin urmare, temeiul acordării drepturilor pretinse prin acțiune rezidă în contractul colectiv de muncă menționat, căruia nu i se poate opune contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității pârâte.
În consecință, acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului, având în vedere că din modul de formulare neechivoc și nesupus vreunei condiții al art. 30 din C. colectiv la nivel de grup de unități (cu forță juridică superioară celui la nivel de unitate) rezultă caracterul pur și simplu al acestor drepturi. Așadar, o interpretare corectă a acestor texte duce indubitabil la concluzia că acordarea acestor drepturi este un drept al salariatului, sintagma folosită de părți fiind aceea „vor primi";, ceea ce exclude dreptului angajatorului a analiza oportunitatea acordării acestui drept în funcție de performanțele sale economice.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamanții erau îndreptățit la plata drepturilor salariale sus menționate, în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Se reține că celelalte aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot fi reținute ca justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale și pentru faptul că acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative ulterior adoptării actelor normative invocate de recurentă.
Deși, s-a invocat de către recurentă faptul că acordarea salariului suplimentar este condiționată de conduita ireproșabilă a salariaților, aceasta nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care să reiasă faptul că vreunul dintre reclamanți ar fi fost sancționat disciplinar sau că ar fi săvârșit alte fapte care să conducă la neacordarea acestui drept.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1
C.pr.civ., va respinge ca nefondate recursurile pârâtelor, în cauză nefiind incidente motivele de recurs invocate.
În temeiul art. 274 C.proc.civ. va obliga pe recurentă să plătească intimatului S. L. I. al P. de L. din D. D. T. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA B. împotriva sentinței civile nr. 998 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Obligă pe recurentă să plătească intimatului S. L. I. AL P. DE L. D. D. D. T. suma de 1500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 23 noiembrie 2011.
PREȘED.TE JUDECĂTORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
Red.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud.fond: G. B.
G. G. C.
| ← Decizia civilă nr. 4603/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 476/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
