Decizia civilă nr. 668/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
DOSAR NR. (...)
D. CIVILĂ Nr. 668/R/2011
Ședința publică din data de 22 februarie 2011
PREȘEDINTE : D. C. G. JUDECĂTOR : C. M.
JUDECĂTOR : I. T. GREFIER : N. N.
Pe rol fiind recursul declarat de pârâții M. JUSTIȚIE, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 24 MAI 2010 pronunțată în dosar nr. (...) al T. S., privind și pe reclamanții J. C., G. C., R. S., B. V. M., M. D. I., N. M., H. M., S. L. L., F. L. S., M. A. D., T. A. C., S. J. G., S. G., R. G., L. C. M., L. L. F., T. R. I., P. G. R., B. I. O., H. T., B. R. R., K. I. D., S. I. V., M. M., C. N. M., P. I. A., V. G., P. M., S. C. L. D., D. R., I. D., precum și pe pârâții intimați TRIBUNALUL SĂLAJ și C. N. PENTRU C. D., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcută în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că pârâții recurenți prin motivele de recurs au solicitat judecata în temeiul art. 242 alin.2 C.proc.civ.
C. apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la doar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2736 din 24 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. 270984/2010, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M. F. P., excepție invocată de acest pârât.
S-a admis acțiunea reclamanților J. C., G. C., R. S., B. V. M., M. D. I., N. M., H. M., S. L. L., F. L. S., M. A. D., T. A. C., S. J. G., S. G., R. G., L. C. M., L. L. F., T. R. I., P. G. R., B. I. O., H. T., B. R. R., K. I. D., S. I. V., M. M., C. N. M., P. I. A., V. G., P. M., S. C. L. D., D. R., I. D., în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, T. S., MINISTERUL JUSTIȚIEI, M. E. ȘI F. P., și C. N. PENTRU C. D., și în consecință pârâții de rândul 1-3 au fost obligați să calculeze și să achite reclamanților diferența dintre indemnizația încasată efectiv și cea corespunzătoare procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu data de (...) și până la data de (...).
Pârâtul Tribunalul Sălaj a fost obligat să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare acestor plăți.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că potrivit L. nr.5. și a H.G nr.208/2005 și a H.G nr.386/2007, M. E. și F. coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea G. cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul M. E. și F., este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a M. E. și F. se justifică și prin dispozițiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobată prin L. nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio- profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților E.pene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.2., aceștia fiind judecători.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr.45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e Anticorupție și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., s-a remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția „sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu,pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M. J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.2., pentru funcții diferite.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor din D., a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din O. nr.43/2002 și art.4 alin.3 din
L. nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Î. C. de C. și J.
Pe de altă parte, s-a subliniat faptul că D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din L. nr.508/2004.
S-a mai arătat și faptul că apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din L. nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din
D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din D. și D.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin D. nr.VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: „folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial";, iar „distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice";.
D., instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D., care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum
și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O. nr. 2.), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Potrivit art. 4 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor „. și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte C. deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă.";
Așadar, toți magistrații, indiferent de activitatea concretă desfășurată, au obligația să înfăptuiască justiția, să-și îmbunătățească performanțele profesionale în vederea creșterii eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în puterea judecătorească.
Prevederile din O.. nr.2. privind salarizarea procurorilor din cadrul D. și
D. cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim (diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu se poate susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal și moral, susține că procurorii din cadrul D. și D. își asumă un risc mai mare decât judecătorii sau procurorii, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându- se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din C. muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din C. muncii) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - C. de A. B., secția a VII-a, D. civilă nr.2814/R/2006, în Al. Ț., „. de dreptul muncii";, 2007, pag.617).
D., reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.1., întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr.1.).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din C. (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G nr.1., privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 O.G nr.1. se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr.2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
A.2 pct.2 din C. nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii D. și D. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc., ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza O. nr.2. are aceeași calificare.
Nu s-a contestat faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într- adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200
E., sunt supuși unor presiuni și pericole „ mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza L. nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 E., un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Î. C. de C. și
Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D.
Potrivit art. 6 alin. 2 din C. muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
A. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza O. nr. 2..
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din O.G nr. 1. coroborat cu art. 269 C. muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr.
27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță în speță nici deciziile C.i Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar
„inter pares"; (I. Deleanu, „Justiția constituțională";, Ed. Lumina Lex, 1995, p.
278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din C..
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 C. muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art. 295 din C. muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile C. muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, C. civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori
(art. 1039 Cod civil), completând prevederile C. muncii. E. de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din C. muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art. 1041 cod civil (C. Stătescu, C. Bârsan, „Teoria generală a obligațiilor";, 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din L. nr. 304/2004, raportate la cele ale O. nr. 177/2002 și O. nr. 2., conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă).
Acești pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Având în vedere faptul că prin L. nr. 3. au fost reglementate aceste drepturi salariale cuvenite reclamanților, în consecința de la această dată reclamanții nu mai au temei legal.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din O.G nr. 1., art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din O.G nr. 1., art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din C. nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din C. muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții M. JUSTIȚIE,
CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F.
P.
Pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței pronunțate de instanța de fond:
Un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din C. de procedură civilă. conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Arată că soluția dată în cauză de către prima instanță, prin care ordonatorii de credite au fost obligați la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării magistraților, cu nesocotirea dispozițiilor aplicabile categoriei profesionale din care fac parte reclamanții, nu reprezintă altceva decât o legiferare pe cale judiciară a unor drepturi salariale, cu încălcarea voinței legiuitorului.
Un argument esențial îl reprezintă faptul că prin D. nr. 828, 819, 820 și
821 din 3 iulie 2008, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate ridicate de Ministerul Justiției în mai multe dosare constatând că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O. G. nr.
1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. "
Câtă vreme art. 27 alin.1 din O.G. nr. 1. a fost temeiul în care acțiunea reclamanților, care solicitau constatarea și înlăturarea unei pretinse discriminări, realizată prin instituirea unei salarizări diferențiate față de procurorii DIICOT și DNA, arată că prin admiterea acțiunii și acordarea diferențelor salariale solicitate, T. a procedat în fapt la completarea pe cale judiciară a normelor juridice aplicabile în speță.
De remarcat că prin D. nr. 8. și 8., Curtea Constituțională a soluționat excepțiile de neconstituționalitate invocate de M. justiției în dosare ce aveau ca obiect înlăturarea discriminării rezultate din acordarea către reclamanții magistrați a unor drepturi salariale inferioare celor acordate procurorilor din cadrul DIICOT, adică întocmai obiectul prezentei cauze.
Rezultă așadar că, prin soluția pronunțată, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, încălcând astfel principiul constituțional al separației puterilor și substituindu-se legiuitorului.
Consideră că în cauză trebuie reținut și motivul de recurs prevăzut la punctul 9 al art. 304 din C. de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativa unor drepturi, în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O. G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare. Din această ordonanță, rezultă că atribuțiile C.ui și controlul exercitat de acest organ, precum și cel exercitat de către instanțe nu privesc modul de reglementare al unor drepturi salariale cuprins în acte normative.
Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 1. nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor la O. și O. este de observat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.
Prin urmare, în vederea numirii în cadrul D. și D. nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al P. de lângă Î., ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
În acest sens, dispozițiile art.75 și art.83 din L. nr.304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin L. nr.247/2005 sunt extrem de clare. A. 83 alin.9 din L. nr.304/2004 stabilește În acest sens că «La data încetării activității în cadrul P. N. Anticorupție procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii».
Prin urmare, având în vedere faptul că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la P. de pe lângă Î. numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, consideră că în mod evident criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului.
În mod surprinzător, deși prima instanță apreciază că prin dispozițiile art. 11 alin. 1 din OUG nr. 26/2007 s-ar institui o inegalitate față de judecătorii și procurorii de la instanțele obișnuite, care pentru a ajunge la un nivel de salarizare mai mare trebuie să susțină examene, reține totuși că intimații-reclamanți sunt îndreptățiți la acordarea acestei majorări salariale, chiar dacă nu îndeplinesc la rândul lor criteriile după care se stabilește indemnizația lunară la care sunt îndreptățiți magistrații.
În aceste condiții, arată că T. nu face altceva decât să instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, prin care se ajunge ca tot personalul să primească drepturi salariale corespunzătoare P. de pe lângă Î.C.C.J. fără îndeplinirea cerințelor imperative ale legii speciale de salarizare.
Analizând considerentele prezentei sentințe se constată că instanța a stabilit că salarizarea procurorilor de la D. și D. are în realitate la bază criteriul domeniului specializat de activitate, urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată, reiterând argumentele invocate în cazul acordării sporului de 30%-40%.
Din această perspectivă, referirile la gradul profesional al procurorilor D., modalitatea de numire în cadrul D. și salarizarea acestor procurori care, în unele cazuri nu au grad profesional de procuror al P. de pe lângă Î., sunt irelevante.
Astfel, chiar dacă legea de organizare judiciară ar fi impus procurorilor D. drept cerință necesară În vederea numirii existența gradului profesional de procuror al P. de pe lângă Î., argumentele acestuia ar fi subzistat, de vreme ce urmărirea penală ar fi fost instrumentată de un procuror din cadrul D., cu o salarizare superioară judecătorilor din cadrul instanțele ce au competența de a soluționa sub aspect material cauza respectivă.
În sens contrar celor reținute de instanță precizează că deși atât judecătorii, cât și procurorii au calitatea de magistrați, ei desfășoară activități diferite, pe de o parte pentru înfăptuirea justiției, iar pe de altă parte pentru apărarea intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.
De aici, posibilitatea stabilirii unor reguli diferite de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești comparativ cu parchetele, precum și a adoptării unor prevederi diferite in ceea ce privește raporturile de serviciu ale celor două categorii de magistrați, fără a se aduce atingere principiului nediscriminării, care în niciun caz nu presupune uniformitate.
În același sens s-a pronunțat și C. N. pentru C. D., care prin H. nr. 355 din (...) și 232 din (...), în soluționarea unor memorii formulate de judecători din cadrul C.i de A. I., respectiv al T. N., care sesizau existența unui tratament diferențiat între procurorii și judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și al parchetelor de pe lângă aceste instanțe, pe de o parte, și procurorii din cadrul D. și D., pe de altă parte, a constatat că faptele prezentate nu constituie fapte de discriminare.
Pârâta CURTEA DE APEL CLUJ, a solicitat casarea sentinței și, în rejudecare după casare, respingerea acțiunii, în subsidiar, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților pentru plata diferențelor de salarii dintre indemnizațiile efectiv încasate și cele corespunzătoare procurorilor, respectiv personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT.
În motivarea recursului a arătat că instanța a analizat cererea pornind de la premisa că reclamanții sunt judecători, personal salarizat în baza O.. nr.
2.. Or, această reținere este nereală, întrucât din evidențele de personal ale C.i de A. C. rezultă că reclamanții au funcții de personal auxiliar.
Astfel, deși reclamanții sunt personal auxiliar șa Judecătoria Zalău, prin sentința în prezent recurată s-a dispus plata în favoarea lor a a diferențelor față de indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT.
Întregul lor, considerentele sentinței se referă la discriminarea între judecători și procurorii DNA și DIICOT din punctul de vedere al salarizării superioare a celor din urmă, pentru a conchide, în final, că prin reglementarea salarizării procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, se creează o situație inegală între aceștia și ceilalți judecători și procurori. T. argumentele prezentate fac parte din analiza unei eventuale discriminări între aceste categorii de personal
- magistrați, fără a menționa în nici un punct nici faptul că această concluzie s-ar putea extinde la categoria personalului auxiliar, nici în ce fel și în temeiul căror elemente. Această argumentație nu este aplicabilă prin analogie pentru personalul auxiliar, categoriile de personal menționate neaflându-se în situații comparabile. E. adevărat că expunerea motivelor din cererea de chemare în judecată se referă în cea mai mare parte la situația procurorilor din structurile
DNA și DIICOT față de ceilalți procurori și judecători, însă nici aici nu există o articulare suficientă a argumentelor cu situația reclamanților - personal auxiliar.
Personalul auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor nu a fost niciodată salarizat conform prevederilor O. U.G. nr. 2., ci a fost salarizat, în perioada (...)-(...), conform G.G. nr. 8/2006 privind salarizareapersonalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Din lectura cererii de chemare în judecată rezultă că cererea reclamanților se referă la "diferențele salariale dintre indemnizațiile subsemnaților reclamanți și cele ale procurorilor, respectiv personalului auxiliar cadrul DNA și DIICOT.
Cu privire la aceasta și la restul susținerilor din cerere, arată următoarele:
Diferențele de salarizare prevăzute de art. 3 alin.(7) din O.G. nr. 8/2007 sunt prevăzute în considerarea calității DNA - ca structură autonomă în cadrul M. P. și DIICOT - ca structură organizate în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. E. limpede deci că aceste diferențe de salarizare au fost acordate având în vedere situarea acestor structuri pe poziții diferite din punctul de vedere al gradului instanței sau parchetului la care funcționează.
În materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu numai prin prisma calității de personal auxiliar de specialitate, întrucât criteriul este prea general, ci în raport de atribuțiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, care sunt diferențiate am din punctul de vedere al funcției, și din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară, cu incidență în ceea ce privește condițiile pentru ocuparea unei anumite funcții, conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situații deosebite, nu contravine principiului constituțional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece acesta vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au același fel al muncii, aceleași cerințe și condiții de muncă și aceleași atribuții de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic.
Invocarea condițiilor de încadrare sau promovare în funcție a procurorilor din cele două structuri nu are relevanță în speță. Cât despre condițiile de încadrare a personalului auxiliar, arată că, de asemenea, analiza acestora nu poate susține pretențiile reclamanților, de vreme ce aceste pretenții vizează despăgubiri întemeiate pe discriminarea în privința drepturilor salariale, iar nu discriminare în privința accesului la funcții.
Pârâta D. G. A F. P. în numele M. F. P. a invocat lipsa calității procesuale pasive în cauza de față.
Arată că în conformitate cu prevederile art.3 alin.1 pct.6 din HG nr.
34/2009 privind organizarea și funcționarea M. F. P., acesta elaborează pe bază de metodologii proprii proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În sarcina M.F.P. cade adoptarea proiectului bugetului de stat și a proiectelor de rectificare bugetară. Atribuția sa este de a coordona acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor anuale ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, aceste atribuții fiind stabilite prin L. nr.5..
Ori, tocmai pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției ar duce la nesocotirea L. nr. 5., prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituția în care își desfășoară activitatea pe de altă parte. Pretenția reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator, din bugetul propriu pe care și l-a întocmit.
Potrivit procedurii bugetare, reglementată de L. nr. 5. privind finanțele publice, decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține M. finanțelor
P., acesta fiind un atribut exclusiv al legiuitorului.
A.5 lit.e din HG nr.39/2009 prevede ca în îndeplinirea atribuțiilor sale Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare.
Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite nu poate fi obligat să aloce fonduri în vederea efectuării plăților decurgând din dreptul salariale ale angajaților altui ordonator principal de credite, respectiv
Ministerul Justiției, neavând potrivit dispozițiilor legale atribuții în acest sens.
Pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice nu are încheiate raporturi juridice sau de altă natură obligațională nici cu reclamanta, nici cu pârâtul
Ministerul Justiției calitatea procesuală pasivă nefiind dovedită.
Pe fondul cauzei solicită instanței de recurs, să ia în considerare și D. C.i
Constituționale pronunțată în data de (...) prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Curtea Constituțională a constatat existenta unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României , pe altă parte, reținând că " în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. (3) din C., Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și
Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
În concluzie numai legiuitorul are dreptul să reglementeze criteriile de acordare a sporuri lor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri se acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca de aceste sporuri să beneficieze toți salariații care se află î situații identice sub toate aspectele funcțiilor în care sunt încadrați.
Reclamanții nu pot susține cu succes că sunt discriminați față de alte persoane , aceste diferențe salariale aplicându-se la fel pentru toate persoanele care se găsesc în situația prevăzută de actele normative în vigoare, și nicidecum instanțele judecătorești să substituie în locul acestor acte normative alte drepturi, doar Curtea Constituțională are competenta de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă principiul egalității instituit prin C. și prin urmare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității.
De asemenea, invocă D. C.i Constituționale nr. 1325 din 4 decembrie
2008. nr. 997 din 7 octombrie 2008. nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008. rămase definitive și general obligatorii, prin care s-a constatat că dispozițiile OG. nr.1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.republicată. sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege. considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Ca atare, instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât ar încălca principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin (4) din C. și prevederile art. 61 alin. (1) , în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate, C.,deliberând, constată următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ. este nefondat deoarece tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din C. muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din C.). D., dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a C.i Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanții (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamanților), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.12 la
C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din C., în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. D. instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens H. Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din C. muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (aceastăcompetență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din C.).
În același sens, C. observă că ambii recurenți sunt în eroare asupra categoriei socio-profesionale căreia îi aparțin reclamanții, aceștia nefiind magistrați ci personal auxiliar.
Prin urmare întreg recursul declarat de pârâtul M. E. și F. precum și motivele de recurs invocate de pârâtul Ministerul Justiției care pornesc de la premisa că reclamanții sunt magistrați sunt străine de fondul cauzei, urmând a fi înlăturate.
De asemenea, legitimarea procesuală a pârâtului Ministerul Justiției este conferită nu de calitatea de autor al discriminării, ci de calitatea sa de ordonator principal de credite care îi revine conform art.131 alin.2 din L. nr.304/2004.
C. observă că nu subzistă critica recurentului Ministerul Justiției referitoare la compararea situației reclamanților cu cea a judecătorilor Î. C. de C. și Justiție , a procurorului general și a adjuncților acestuia deoarece hotărârea atacată nu cuprinde un asemenea considerent.
În privința fondului, C. reține că existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.16 alin.1 și 2 din Constituția
României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din C. (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, C. E.peană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce C. de A. apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
A. 2 alin. (2) pct. a) din Directiva 2000/78/CE privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (invocată de reclamanți) prevede că există discriminare în situația în care două persoane aflate în situație asemănătoare sunt tratate în mod diferit. Or, în condițiile în care atribuțiile personalului auxiliar din instanțe sunt similare cu cele ale personalului auxiliar de la DNA și DIICOT, C. apreciază că nu se justifică diferența de tratament salarial între cele două categorii.
În ceea ce privește însă ultimul motiv din recursul C.i de A. C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă este apreciat fondat întrucât tribunalul nu s-a pronunțat în limitele în care a fost investit, acordând maimult decât ceea ce s-a cerut, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C.pr.civilă, C. va admite recursurile declarate de MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. A J. S. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 24 mai 2010 a T. S. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o va modifica în parte în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite recursurile declarate de MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE
APEL CLUJ, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. A J. S. împotriva sentinței civile nr. 2736 din 24 mai 2010 a T. S. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanții J. C. și alții în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, M. E. ȘI F. P., C. N. PENTRU C. D. și în consecință :
Obligă pârâții de rândul 1-3 să calculeze și să achite reclamanților diferența dintre salariile încasate efectiv și cele corespunzătoare personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT, începând cu data de 14 aprilie 2007 și până la data de (...), pentru perioada în care aceștia au avut calitatea de salariați ai acestor pârâți.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate care nu contravin prezentei decizii.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 22 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI D . C. G. C. M. I. T.cu opinie separată în sensul casări cu trimitere
GREFIER N. N.
Red.DCG Dact.SzM/3ex.
MOT.EA OPINIEI SEPARATE A preciez oportună soluția casării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În cest sens, rețin că deși reclamantele au calitatea de personal auxiliar, prin sentința pronunțată este comparată situația acestora cu cea a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, concluzionându-se în sensul existenței unei discriminări directe între reclamanți și acești procurori, sens în care s-a admis acțiunea pentru plata despăgubirilor constând din diferența dintre indemnizația încasată de reclamanți și cea corespunzătoare procurorilor din cadrul DNA și DIICOT.
Consider că procedându-se astfel, nu a fost practic cercetat fondul cauei, devenind incident art. 312 alin. 1, 3 și 5 C.proc.civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare pentru asigurarea dublului grad de jurisdicție.
Nu consider că prin compararea situației reclamantelor cu cea a unei categorii profesionale cu care nu există puncte de similitudine care să justifice comparația s-ar fi asigurat cercetarea fondului, oportună fiind cercetarea temeiniciei acțiunii prin raportare la situația personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT, la care de altfel reclamantele fac trimitere prin cererea introductivă de instanță. Nu există nici un considerent al primei instanțe sub acest aspect, ba mai mult, chiar pronunțarea s-a făcut asupra a ceea ce nu s-a cerut, practic fiind cercetată o altă ipoteză juridică decât cea cu care instanța a fost investită.
E. neîndoios că din eroare s-a raportat prima instanță la o categorie profesională cu care reclamantele nici nu susține că ar fi comparabile, fiind evident că activitatea desfășurată, răspunderea acesteia sunt diferite între personalul auxiliar al instanțelor și reprezentanții M. public (procurori), astfel încât practic lipsește cercetarea fondului cauzei prin raportare la litigiul cu care reclamantele au investit instanța, anume, având ca și cauză situația de discriminare între acestea și personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT.
JUDECĂTOR,
I. T.
Red., dact. I.T. (...)
| ← Decizia civilă nr. 4304/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3815/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
