Decizia civilă nr. 356/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 356/R/2011
Ședința publică din data de 1 februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: I. T.
G. : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de către pârâta S. OMV P. SA împotriva sentinței civile nr. 1002 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosar nr. (...) privind și pe reclamantul intimat L. V., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentei - avocat P. A. E. în substituire avocat G. S. din cadrul Baroului C., lipsind reclamanta intimată.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 24 ianuarie
2011 recurenta a înregistrat la dosar delegația de reprezentare a avocatului titular, factura și extras de conturi referitoare la cheltuielile de judecată, iar la data de 1 februarie 2011 avocat C. R. din cadrul Baroului Baroului M. a înregistrat un script prin care arată că mandatul său de reprezentare a încetat.
La acest termen de judecată reprezentanta recurentei arată că nu are de formulat cereri în probațiune sau excepții de invocat.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului susținându-l astfel cum a fost formulat în scris, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1002 din 10 iunie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), a fost respinsă excepția de necompetență teritorială a T.ui Mara- mureș, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția pres- cripției dreptului material la acțiune și excepția prematurității acțiunii, invocate de pârâta SC OMV P. SA prin întâmpinare.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanTUL L. V. în contradictoriu cu pârâta SC OMV P. SA B.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant, a sumei de 3.252 lei, re- prezentând 10% din profitul net al societății pe anul 2005 și a sumei de 2.320 lei pe anul 2006 corespunzător perioadei lucrate, actualizate în raport de indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta și-a schimbat denumirea din SC P. SA în SC OMV P. SA.
Excepția necompetenței teritoriale a T.ui M. a fost nefondată. Conflictele de drepturi sunt definite de art. 5 din Legea nr. 168/1999. Art. 72 a fost abrogat expres indirect în temeiul art. 298 (2) ultima liniuță coroborat cu art. 284 (2) C. muncii.
În temeiul art. 284 (2) C. muncii competent este T. Maramureș în circumscripția căruia reclamanții își au domiciliul.
R. are calitate procesuală activă. Art. 282 C. muncii prevede că pot fi părți ai conflictului de muncă salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, a altor legi sau al contractului colectiv de muncă.
În speță, drepturile salariaților sunt prevăzute de art. 41 (2) lit. a) din C. colectiv de muncă pe 2005, 2006 și art. 139 din C. colectiv de muncă pe P., respectiv cota parte din profit, astfel încât excepția calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată.
Excepția prematurității cererii a fost neîntemeiată.
Este adevărat că nu au avut loc negocieri între patronat și sindicat pentru stabilirea modalității concrete de acordare a acestei cote, precum și a modalităților de diferențiere între salariați, dar această situație nu înlătură natura dreptului solicitat ca fiind derivat din raportul juridic de muncă.
În cadrul raportului juridic, raportat la relațiile cu sindicatul, pârâta, în calitate de angajator se situează pe o poziție privilegiată, având în vedere posibilitățile materiale de care dispune. Ținând cont de această situație, pârâta era obligată să inițieze negocierile pentru executarea propriei obligații de plată a cotei părți din profit asumată prin C. colectiv de muncă la nivel de unitate, nu să amâne negocierile pentru ca apoi să invoce încetarea efectelor juridice prin ajungerea la termen a contractul colectiv de muncă.
În legătură cu excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtă instanța a reținut că a fost nefondată.
Dreptul de participare al salariaților la cota parte din profitul net este indiscutabil legat de raportul juridic de muncă, astfel că este asimilat drepturilor salariale, de unde se constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c) C. muncii, care stabilește termenul de prescripție de 3 ani, de la data nașterii dreptului la acțiune.
Profitul s-a stabilit în baza situației financiare anuale, situație care po- trivit art. 36 din Legea nr. 82/1991, se depune la D. G. a F. P. în termen de
150 zile, respectiv 120 zile de la încheierea exercițiului bugetar respectiv cel mai târziu la 31 mai.
Termenul de prescripție curge de la data la care s-a născut dreptul la acțiune - (...) pentru cota parte din profitul pe 2005 și se împlinește la (...), acțiunea fiind înregistrată la (...), deci în interiorul termenului de prescripție.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că între părțile împrocesuate a existat un raport juridic individual de muncă în perioada în litigiu, conform înscrierilor din carnetul de muncă.
Conform dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (reluate de cele ale art. 42 alin. 2 lit. a din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010), în categoria drepturilor de natură salarială cuvenite salariaților se include și cota - parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazulsocietăților comerciale. Deci, este vorba de un drept de natură salarială, fapt reconfirmat și de art. 55 alin. 1 din C. fiscal.
Potrivit prevederilor art. 41 alin. 3 din C. colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2005-2006 (respectiv art. 42 alin. 3 din cel pe anii 2007-2010), părțile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au libertatea de a stabili condiții de diferențiere, de diminuare sau chiar de amânare a par- ticipării la fondul de stimulare din profit.
Însă, prin prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 (articole care fac parte din capitolul privind salarizarea), părțile nu au hotărât diminuarea sau anularea participării la profit (deși erau liberi să o facă), astfel încât, „per a contrario";, acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaților. Din cele trei variante prevăzute de C. colectiv la nivel național (diferențierea cotei, diminuarea cotei sau a- nularea participării la profit), părțile s-au oprit în mod limitativ numai la cea a diferențierii precizând că doar această chestiune punctuală, împreună cu mo- dalitatea de acordare concretă, vor fi stabilite prin negocieri separate, deci prin act adițional.
Existența dreptului la cota de participare la profit este indiscutabilă, în primul rând, datorită faptului că nu s-a stabilit anularea participării la profit, respectiv nu s-a prevăzut că această cotă de participare la profit ar fi facultativă (în sensul că societatea „poate"; acorda cota), rezultând, fără putință de tăgadă, că suntem în prezența unui drept de natură salarială a angajaților la cota-parte de participare la profit.
Numai modalitatea de acordare (iar nu dreptul însuși), adică termenele
și tranșele de plată, eventual diferențiate, urmau să fie lămurite distinct.
În al doilea rând, existența dreptului la cota - parte din profit este ga- rantată și de art. 30 din Legea nr. 130/1996, raportat la art. 41 alin. 5 din Constituție. Art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 instituie o obligație imperativă (exprimată prin sintagma „. fi stabilite";) de detaliere a modalității de acordare a participării la profit, prin act adițional. Or, neîndeplinirea acestei obligații imperative expres asumate, atrage răspunderea juridică (inclusiv patrimonială) a societății pârâte, conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 130/1996, raportate la cele ale art. 41 alin. 5 din Constituție.
Pârâta nu poate invoca propria turpitudine pentru a eluda obligația de plată a cotei de participare la profit.
Încălcarea unei obligații nu poate fi niciodată considerată ca o cauză de impunitate (de nerăspundere) sau ca un mod de eliberare de executare a unei obligații, deoarece principiul „pacta sunt servanda"; este aplicabil în această materie, conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, art. 295 alin. 1 din Co- dul muncii, raportat la art. 961 alin. 1 din C. civil.
Într-adevăr, art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007, recunosc un drept de natură salarială (participarea la profit) și impun o obligație accesorie acestui drept (de detaliere a modalității de plată). Deci, în niciun caz, o obligație contractuală nu poate fi confundată cu o condiție, fiind evident că articolul sus menționat nu prevede acordarea participării la profit „. părțile vor stabili acest lucru. Dimpotrivă, se instituie o obligație expresă și imperativă, consecutivă recunoașterii dreptului, obligație de detaliere doar a aspectului punctual al modalității de plată. Ca atare, obligația contractuală și condiția sunt două noțiuni juridice net distincte și inconfundabile, astfel încât în speță nu poate fi reținută existența vreunei condiții a actului juridice, cu atât mai puțin a unei condiții suspensive.
Art. 139 din Contractele colective de muncă din anii 2005-2007 nu poate fi interpretat greșit (prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic), considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea debitorului (societatea angajatoare pârâtă), în sensul că aceasta va face plata participării la profit, dacă va voi ulterior aceasta. O asemenea condiție este prohibită de art. 295 alin. 1 din C. muncii, raportat la art. 1010 din C. civil, fiind astfel caducă și inopozabilă salariaților, fiind nesocotite prevederile art. 7 alin. 2, art. 8 alin. 1 și 4, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. Prin urmare, nu poate fi vorba de un drept „eventual"; sau o simplă vocație. În plus, având în vedere caracterul sinalagmatic, oneros și comutativ al contractului colectiv de muncă, și dispozițiile exprese ale legii (art.
1, art. 2 alin. 1, art. 8 alin. 1 și 4 din Legea nr. 130/1996) potrivit cărora acest contract reglementează „drepturi"; și obligații, rezultă faptul că prevederile art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 stabilesc un drept determinat, a cărui existență și întindere nu poate depinde de un element aleatoriu (cum ar fi turpitudinea sau voința debitorului).
Chiar prevederile C.ui colectiv la nivel de unitate (art. 9 și art. 145) interzic orice limitări ale drepturilor salariale și obligă la interpretarea clauzelor contractuale în favoarea salariaților, reguli imperative statuate de art. 38 din C. muncii. De aceea, dreptul la participarea la profit, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, acesta nu poate fi supus încălcării, abuzului sau arbitrariului.
C. colectiv de muncă are și natura unui act normativ în dreptul muncii, astfel încât acesta are ca obiect legal reglementarea unor drepturi efective, iar nu a unui drept salarial lipsit de conținut, redus la „. jus";, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui. A., s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial (salarial), a cărui existență este recunoscută (inclusiv de contractul la nivel superior, obligatoriu și prioritar conform art. 8 alin. 2 din Legea nr.
130/1996), să fie golit de substanța sa și să devină lipsit de orice valoare.
În concluzie, dreptul la participarea la profit nu poate fi negat salariați- lor. Văzând culpa pârâtei (care nu și-a îndeplinit obligația de încheiere a actu- lui adițional de detaliere a modalităților de plată), precum și faptul că nu s-a convenit o diminuare a participării la profit, instanța constată că salariaților pârâtei li se cuvine aplicarea cotei de 10% din profit, cotă prevăzută de art. 41 alin. 2 din C. colectiv la nivel național (prioritar aplicabil conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Din actele și lucrările dosarului a rezultat datele necontestate de părți, privind profitul pe anul 2005 (1.416 milioane lei, din care 10% reprezintă 141,
6 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (43.546) rezultă 3.252 lei pe salariat; profitul pe anul 2006 (2.285 milioane lei, din care 10% reprezintă
228,5 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (32.857) rezultă 6.960 lei pe salariat; profitul pe anul 2007 (1.778 milioane lei, din care 10% reprezin- tă 177,8 milioane lei) care împărțit la numărul de salariați (26.397) rezultă
6.735 lei pe salariat. A. sume aplicate la perioada în litigiu, confirmă exacti- tatea calculului pretențiilor deduse judecății.
Față de cele ce preced, instanța a respins excepțiile invocate și a admis pretențiile privind dreptul salarial constând în participarea la profit, făcând aplicarea prevederilor art. 11 alin. 1 și art. 30 din Legea nr. 130/ 1996 și art. 41 alin. 5 din Constituție.
De asemenea, a admis pretențiile privind reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației, în temeiul art. 1082 din C. civil și art. 161 alin. 4 din
C. muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. OMV P. S. B. solicitând modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii, în principal - ca fiind prescrisă, ca inadmisibilă cererea față de faptul că pretenția dedusă judecății poate fi cel mult valorificată pe calea conflictului de interese și nu pe calea conflictului de drepturi, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamanților.
În motivare, pârâta consideră netemeinică și nelegală hotărârea atacată, solicitând respingerea acțiunii, raportat la caracteristicile pretinsului drept a reclamanților și regimul juridic al acestuia.
Analizând prevederile contractuale invocate de reclamanți în fond, coroborate cu dispozițiile legale incidente, enumerate mai sus, pretinsul drept al reclamanților-intimați la o parte din profitul pârâtei are următoarele caracteristici:
Este o simpla vocație a reclamanților la cota de participare la profit ori cel mult un drept condiționat de îndeplinirea a 4 condiții suspensive: a) existența negocierilor între F. și pârâtă pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare - condiție prevăzuta de CCM la nivel național și reluată în CCM la nivel de unitate; b) existența unui acord între F. și pârâtă încheiat ca urmare a negocierilor de la punctul (a) care să concretizeze exact cuantumul acestui drept (cota parte de profit), precum și condițiile de acordare. c) aprobarea Adunării Generale a Acționarilor pârâtei, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului sau repartizării acestuia, în urma propunerii făcute de directorat și consiliul de supraveghere, așa cum rezultă din art. 1535 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din Legea nr. 31/1990. d) existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea din profitul brut al pârâtei a tuturor cheltuielile utile ale societății, precum și cota destinată fondului de rezervă.
Acest drept nu este obligatoriu a se acorda, având în vedere că însăși la nivel național se prevede posibilitatea anularii lui prin CCM la nivel de unitate, și, în consecință, în legătură cu acest drept nu sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. 4 din Legea nr. 130/1996.
Potrivit prevederilor CCM la nivel național începând cu anul 2001, acest drept nu mai are natura unui drept salarial, dobândind natura juridică a unui
„alt venit"; ce nu are legătură cu salariul.
Întrucât părțile nu au purtat negocieri pentru acordarea acestui drept, potrivit prevederilor Legii nr.168/1999, dreptul pretins de reclamant se poate valorifica cel mult pe calea unui conflict de interese și nu a unui conflict de drepturi.
1.2. Caracterul de drept condiționat al pretinsului drept invocat de reclamanți se impune pentru următoarele considerente: a. Condiția existenței negocierilor între F. și pârâtă pentru a stabili cuantumul exact al acestui drept și condițiile de diferențiere sau diminuare. A. condiție este prevăzuta de CCM la nivel național și reluată de CCM la nivel de unitate. b. Condiția existenței unui acord între F. și pârâtă încheiat ca urmare a negocierilor de la punctul (a) care sa concretizeze exact cuantumul acestui drept (cota parte de profit), precum și condițiile de acordare. A. condiție rezultă din prevederile CCM la nivel național, fiind reluata de CCM la nivel de unitate. A. potrivit CCM la nivel național, condițiile de diferențiere și diminuare a acestui drept se vor stabili prin CCM la nivel de unitate (înțelegându-se prin aceasta inclusiv un act adițional al acesta). În plus arată următoarele:
(i) CCM la nivel național prevede un maxim de 10% al acestui drept, iar nu o valoare concreta;
(ii) potrivit C.ui Muncii si Legii nr. 130/1996, părțile au numai obligația de a negocia, nu însă și obligația de a ajunge la un acord. Obligația de a negocia este o obligație de diligența, iar nu una de rezultat, astfel că acordul se va încheia numai daca în urma negocierilor părțile s-au înțeles în acest sens. Mai mult decât atât, potrivit art. 7 din Legea nr. 130/1996, la negocierea clauzelor și încheierea contractelor colective de munca, părțile sunt egale și libere.
(iii) acest drept nu este obligatoriu a se acorda, având în vedere că însăși
CCM la nivel național prevede posibilitatea anularii lui prin CCM la nivel de unitate.
Atât condiția de la pct. (a), cât și cea de la pct. (b) trebuie să se îndeplinească în perioada de validitate a contractului colectiv de munca la nivel de unitate în vigoare în anul pentru care se solicita dreptul pentru următoarele motive:
(i) potrivit dispozițiilor contractului colectiv de munca la nivel național, concretizarea acestui drept prin stabilirea condițiilor de diferențiere, diminuare ori chiar anulare se face prin contractul colectiv de munca la nivel de unitate, adică prin însăși contractul sau printr-un act adițional la acesta;
(ii) ori, potrivit art. 31 din Legea nr. 130/1996, orice modificare a unui contract colectiv de munca nu poate interveni decât în perioada de validitate a acestui contract.
Precizează că acest acord este necesar să stabilească următoarele: (i) cota de profit exactă, (ii) modalitatea de împărțire între salariați a acestei cote de profit, (iii) criteriile de distribuire între salariați a acestei cote, (iv) termenul de plată a acestor venituri. Stabilirea acestor elemente prezintă folos practic inclusiv pentru angajator, întrucât este în interesul său ca sumele aprobate să ajungă la salariați, să fie distribuite în mod echitabil și nediscriminatoriu, să fie distribuite într-un termen rezonabil și cu respectarea dispozițiilor legale, căci numai într-o astfel de ipoteză scopul urmărit prin asigurarea acestui mijloc de stimulare a salariaților este asigurat. A., angajatorul este interesat inclusiv în stabilirea unor criterii de repartizare echitabile și legale, pentru a-și atinge scopul - fidelizarea salariaților. c. Condiția aprobării Adunării Generale a Acționarilor pârâtei, acest organ fiind singurul organ abilitat de lege să decidă asupra distribuirii profitului sau repartizării acestuia, in urma propunerii făcute de directorat și consiliul de supraveghere, așa cum rezulta din art. 1535 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 111 din Legea nr. 31/1990. [A. condiție trebuie îndeplinită cel târziu în termenul maxim stabilit de lege pentru aprobarea situațiilor financiare pentru anul anterior.]
Adunarea G. a Acționarilor din cadru pârâtei aprobă doar procentul cuvenit salariaților. Modalitatea de împărțire a cotei de profit aprobată de organul societar competent este stabilită prin intermediul CCM la nivel de unitate sau printr-un act adițional la acesta, astfel cum în mod expres stabilește și CCM-ul la nivel național. d. Existența profitului distribuibil/repartizabil, după deducerea din profitul brut al pârâtei a tuturor cheltuielile utile ale societății, precum și cota destinata fondului de rezerva.
1.3. În prezent, pretinsul drept al reclamanților nu s-a născut, întrucât 3 din condițiile suspensive care îl afectează nu s-au îndeplinit și anume: a. nu au existat negocieri în F. și pârâtă în scopul încheierii unui acord care să concretizeze acest drept;b. CCM la nivel de unitate nu cuprinde nicio clauză/mențiune care să concretizeze exact cuantumul exact al acestui drept, condițiile de diferențiere sau diminuare și nu s-a semnat un act adițional la CCM la nivel de unitate care să concretizeze acest drept. Prin art. 139 din CCM la nivel de unitate, părțile își rezervă dreptul de a negocia ulterior acest drept; c. AGA pârâtei nu a aprobat acordarea lui. Mai mult decât atât AGA întrunita pentru aprobarea situațiilor financiare aferente anului 2008 a respins acordarea acestui drept.
2. Prescripția dreptului material la acțiune
2.1. Natura juridică a venitului solicitat de reclamant
Așa cum a arătat mai sus, potrivit CCM la nivel național, începând cu anul 2001, dreptul eventual al salariaților la cota de profit a unei societăți comerciale nu a mai fost considerat un adaos la salariu, dobândind natura juridică a unui „alt venit"; ce nu are legătură cu salariul.
2.2. Regimul prescripției extinctive aplicabil
Sub aspectul dispoziției legale incidente în materia prescripției extinctive, cererea reclamantului nu reprezintă o acțiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci reprezintă o acțiune pentru plata „altor venituri"; decât drepturile salariale, așa cum rezultă din însăși CCM la nivel național.
A., prezenta acțiune se încadrează pe deplin, sub aspectul prescripției extinctive, în ipoteza art. 283 lit. e) C. muncii, fiind deci aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
2.3. Modul de calcul al termenului de prescripție extinctivă.
Termenul de prescripție extinctivă este de 6 luni și începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune.
Data nașterii dreptului la acțiune este data la care condițiile suspensive s-au îndeplinit sau sunt considerate ca îndeplinite. A. presupunând ca aceste condiții s-au îndeplinit, potrivit susținerilor reclamanților, termenul de prescripție extinctivă pentru prezenta cerere de chemare în judecată s-a împlinit: pentru 2005, în iunie 2006; pentru 2006, în iunie 2007; pentru 2007, în iunie 2008.
Față de aceste date, pârâta solicită instanței respingerea cererilor reclamanților ca prescrise, având în vedere data formulării prezentei cereri de chemare în judecată a pârâtei.
3. Inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată față de faptul că pretenția dedusa judecății poate fi cel mult valorificata pe calea conflictului de interese și nu pe calea conflictului de drepturi
Potrivit prevederilor legale cuprinse în Legea nr. 168/1999 privind conflictele de muncă (în continuare „legea conflictelor de muncă";),
(1) conflictele de interese sunt conflictele de munca ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaților, iar
(2) conflictele de drepturi sunt conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă.
Distincția dintre cele două categorii de interese are în vedere două aspecte:
1. aspectul temporal - conflictul de interese apare cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă, în timp ce conflictul de drepturi se ivește peparcursul executării contractului colectiv de muncă sau a contractului individual de muncă.
2. obiectul - conflictul de interese are în vedere stabilirea drepturilor cu caracter profesional, social sau economic, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă, în timp ce conflictul de drepturi are în vedere modalitatea de executare a dreptului sau obligației dobândite prin lege, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă.
Sintetizând pentru esențializare, conflictul de drepturi privește modalitatea de exercitare sau de executare a drepturilor și obligațiilor născute din lege, contract colectiv de muncă sau contract individual de muncă.
În cazul dedus analizei, această condiție nu este îndeplinită întrucât dreptul pretins în judecată nu exista, astfel cum a arătat mai sus.
Pentru a exista, dreptul salariaților de a obține o cotă parte din profit este necesar sa fi avut loc negocieri intre F. și P., acordarea dreptului să fi fost aprobata de organul societar competent să dispună cu privire la repartizarea profitului, iar dreptul să fi fost dezvoltat, în ceea ce privește aplicarea, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate sau intr-un act adițional la acesta. N. dintre aceste cerințe legale și contractuale nu a fost îndeplinită, situație în care, în patrimoniul salariaților nu s-a născut dreptul de a solicita cota-parte din profit.
A., atât timp cât nu au existat negocieri pentru concretizarea acestui drept, sunt în prezența unui conflict de interese, iar nu a unui conflict de drepturi.
În măsura în care AGA ar fi aprobat acordarea acestui drept salariaților, iar părțile ar fi avut negocieri finalizate prin semnarea unui acord, determinând astfel nașterea acestui drept in patrimoniul salariaților, neîndeplinirea de către pârâtă a obligației corelative a acestui drept ar fi dat naștere conflictului de drepturi. Or, în măsura în care dreptul pretins de reclamant nu s-a născut, neexistând în patrimoniul salariaților, este evident că nu se poate pune problema neexecutării obligației corelative, întrucât aceasta nu există.
În concluzie, întrucât dreptul dedus judecății nu există în patrimoniul reclamantului este evident că nici în patrimoniul pârâtei nu există o obligație adiacentă acestui drept. Neexistând fapta de nesocotire de către pârâtă a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate sau a contractului individual de muncă, nu ne aflăm în situația conflictului de drepturi.
4. Cerere reclamanților este neîntemeiata.
Având în vedere caracteristicile specifice acestui drept arătate mai sus, solicită instanței să admită recursul, să respingă acțiunea reclamanților ca neîntemeiata pentru următoarele motive:
(i) întrucât nu s-au îndeplinit trei dintre condițiile suspensive care afectează nașterea pretinsului drept al reclamantul, și anume: existența negocierilor, existența unui acord și aprobarea AGA;
(ii) iar aceste condiții nu se mai pot îndeplini expirând termenele în care acestea pot fi îndeplinite;
(iii) pretinsul drept al reclamantului nu exista;
(iv) și în , consecința, se impune respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată.
Având în vedere prezentele motive, concluziile și probele administrate în cauza, pârâta solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, urmând a modifica hotărârea atacată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis ca atare, raportat la motivele dezvoltate pe fond în recurs.
A., Curtea consideră neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, iar raportat la excepția prematurității, constată că aceasta reprezintă de fapt o excepție de fond, astfel încât în analiza acesteia, se antamează atât de mult fondul cauzei, încât tratarea acesteia în mod distinct este formală. Este considerentul pentru care Curtea va proceda la analizarea acestei excepții concomitent cu cercetarea motivelor de recurs ce critică pe fond sentința.
1. În primul rând, raportat la prevederile art. 137 alin. 1 C.proc.civ., Curtea apreciază neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că în speță, nu este dedus judecății un conflict de interese, ci unul de drepturi.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 168/1999, conflictele de interese sunt conflictele de muncă ce au ca obiect stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, referitoare la interesele cu caracter profesional, social sau economic ale salariaților, iar potrivit art. 5 din aceeași lege, conflictele de drepturi sunt conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte normative, precum și din contractele colective sau individuale de muncă.
Or, se poate constata că prin acțiunea introductivă de instanță nu se invocă nereguli privitoare la stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, ci este invocat un drept precis care, în opinia reclamantului, decurge din contractul colectiv de muncă. R. este cel care investește instanța și deci acțiunea sa, cu petitele ce o compun, stabilește limitele și profilul litigiului. Ar fi fost vorba despre un conflict de interese dacă obiectul litigiului ar fi purtat asupra negocierii contractului colectiv de muncă, ceea ce nu este cazul în speță.
În prezenta cauză, se supune judecății interpretarea contractului colectiv de muncă și decelarea drepturilor care decurg din acesta, situație în care devin aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 168/1999, citate mai sus.
Ca atare, Curtea nu apreciază incidentă excepția inadmisibilității acțiunii, cu precizarea că în fapt, motivarea acestei excepții pledează pentru o recalificare a acțiunii, iar nu pentru inadmisibilitatea acesteia, recurenta neinvocând practic motive concrete de inadmisibilitate.
2. Raportat la fondul cauzei și la excepția prematurității, Curtea reține că analiza are ca punct de pornire interpretarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.2 lit. a din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010, având conținut identic, conform cărora „alte venituri sunt … cota-parte de profit ce se repartizează salariaților care este de până la 10% în cazul societăților comerciale";.
De asemenea, potrivit alin.3 din aceleași dispoziții legale, „condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate";.
Or, potrivit art. 139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate pe anul 2005, 2006 și 2007, „. de participare a salariaților P. S. la profitul anual, modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere vor fi stabilite prin negociere cu F. P..
Prin urmare, rezultă că acest venit pretins de salariat are caracterul unei facilități, a cărei acordare se stabilește în urma negocierilor ce constituie ocondiție suspensivă, conform art. 1017 cod civil și de a căror realizare depinde însăși nașterea dreptului sau transformarea unei posibilități într-un drept pur și simplu, neafectat de modalități.
3. Se invocă de către reclamantul intimat faptul că prin neacordarea acestei cote de participare la profit de către angajator, cu justificarea inexistenței negocierilor care să concretizeze detaliile de acordare, practic se invocă propria culpă a angajatorului. Curtea nu poate reține ca întemeiată această apărare, dat fiind că art. 3 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește la alin. 5 faptul că inițiativa aparține patronului, iar la alin. 6 că în cazul în care patronul nu angajează negocierea, aceasta are lor la cererea organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii.
Culpa este deci comună, atât a patronului, cât și a salariaților, în primul rând raportat la modul în care, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a ignorat rolul acestei negocieri (soldate cu încheierea contractului colectiv de muncă), acela de a concretiza, printre altele, drepturile pe care contractul colectiv de muncă la nivel național le prevede într-o formă prea generală pentru a se putea vorbi despre un drept concret, format, născut.
A., așa cum se observă, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate preia formularea din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care ar fi trebuit să stabilească (așa cum stipulează art. 41 alin. 3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2005-2006 și art.42 alin.3 din C. Colectiv de M. unic la nivel național pe anii 2007-2010) condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților (Hic Rhodus, hic salta!). Prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, se trimite la o altă negociere cu F. P., prin care să se detalieze aceste condiții de acordare.
Caracterul deficitar a redactării contractului la nivel de unitate este în egală măsură imputabil părților ce îl semnează.
În al doilea rând, chiar pornind de la modul de prevedere a dreptului în cuprinsul acestui contract, se constată, necontestată, pasivitatea angajaților, care nu au apelat la instrumentul furnizat de prevederile art. 3 alin. 6 din Legea nr. 130/1996 citate mai sus, astfel încât nu se poate sancționa angajatorul pentru culpa egală cu a reclamantului, de a nu iniția negocieri în vederea concretizării dreptului la cota de participare la profit. R. în egală măsură își invocă propria culpă, situație în care nu se poate aplica sancțiunea solicitată indirect de acesta, de a se considera efectuate negocierile de care textul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate condiționează practic nașterea dreptului.
4. Chiar dacă acest text nu indică modul condițional la adresa dreptului în sine (dreptul de a participa la profit), ci doar la adresa cotei în care se va face această participare, a condițiilor de diferențiere și a modalității de acordare, dat fiind caracterul esențial al stabilirii acestor detalii, fără de care punerea în aplicare a dreptului este practic imposibilă, chiar dreptul devine unul condițional.
Așa cum s-a arătat în cererea de recurs, nu se poate substitui voinței părților contractante nici instanța, nici reclamantul, prin fixarea aleatorie a unei anume cote de participare la profit și fără a se distinge între diferitele categorii de salariați (în funcție de vechime, profesie, competențe profesionale sau alte criterii pe care, de asemenea, părțile trebuia să le negocieze).
Nu este o prejudecată considerarea angajatorului ca deținând o poziție privilegiată sau chiar dominantă în relația cu angajații, acesta fiind un loccomun ce este recunoscut indirect chiar de către legiuitor, prin instituirea tuturor normelor de protecție față de angajați în cuprinsul C.ui muncii și al celorlalte acte normative ce reglementează derularea acestor raporturi juridice.
Trebuie însă constatat că tocmai prin intermediul acestor reglementări, s- au furnizat pârghiile prin care angajații se pot proteja de abuzul de putere din partea angajatorului, astfel încât în speță, Curtea nu poate constata o încălcare a drepturilor angajatului prin abuzul angajatorului de poziția sa dominantă, raportat la considerentele ce preced.
5. Nu se verifică în speță nici încălcarea dispozițiilor art. 165 C. muncii, ce instituie inadmisibilitatea renunțării la drepturile salariale, având în vedere că, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, practic nu se poate vorbi despre un drept născut, nefiind îndeplinită condiția prevăzută în textul incident pentru nașterea dreptului. Oricât de largă ar fi interpretarea pe care am agrea-o în ce privește sintagma „drepturi salariale";, în opinia Curții, aceasta nu poate include situațiile similare celei de față, în care dreptul este afectat de o condiție suspensivă. Totodată, în opinia Curții, nu se poate considera incompatibilă cu prevederile art. 165 C. muncii reglementarea unor drepturi bănești condiționale în favoarea salariaților, fiind chiar anumite drepturi salariale cărora caracterul condițional le este de esență (e.g., premiile).
Sensul interdicției aduse de art. 165 C. muncii este de a nu se permite renunțarea la drepturile salariale a căror existență este neîndoielnică, pentru a nu da loc abuzurilor din partea angajatorului, care prevalându-se de poziția sa dominantă economic, să impună, prin anumite constrângeri obscure, renunțarea la drept din partea angajatului vulnerabil.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază recursul fondat, fără a mai fi nevoie a se analiza celelalte motive de recurs invocate, anume, cele privitoare la existența sau nu a aprobării adunării generale a acționarilor pârâtei; existența profitului distribuibil/repartizabil; natura dreptului solicitat de drept salarial sau alt venit ce nu are legătură cu salariul.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de A., în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii acțiunii reclamantului și obligării sale, în temeiul art. 274 C.pr.civ., la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în sumă de 620 de lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU A. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E :
Admite recursul declarat de pârâta S. OMV P. S. împotriva sentinței civile nr. 1002 din 10 iunie 2010 a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul L. V. în contradictoriu cu pârâta S. OMV P. S.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate privind soluționarea excepțiilor invocate în cauză.
Obligă pe intimatul L. V. să plătească recurentei suma de 620 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 1 februarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECATORI,
D. C. G. C. M. I. T.
N. N.
G.,
Red.D.G./(...) Dact.Sz.M./2 ex.
Jud.fond.M.C. și D.M.H.
| ← Încheierea civilă nr. 3434/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia civilă nr. 129/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
