Decizia civilă nr. 749/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 749/R/2011
Ședința publică din data de 25 februarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: C. M.
JUDECĂTOR: I. T.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul I. V. împotriva sentinței civile nr. 1913 din (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâta S. K. I. S., având ca obiect litigiu de muncă - contestație împotriva deciziei de concediere.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 22 februarie 2011, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A P rin contestația înregistrată pe rolul T. C. sub nr. (...), contestatorul I. V. a solicitat, în contradictoriu cu intimata S. K. I. S., anularea deciziei nr. 23/(...) emisă de directorul comercial al societății, prin care i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă.
Prin precizarea de acțiune (f.17 fond) a solicitat în plus obligarea la reîncadrare în funcția deținută anterior deciziei, obligarea la plata salariului pe perioada din (...) și până la reîncadrare, obligarea la plata bonusului trimestrial, conform contractului colectiv de muncă, respectiv ultima indemnizație la care avea dreptul, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Prin sentința civilă nr. 1913 din 27 mai 2010 s-a respins acțiunea astfel cum a fost precizată.
Reclamantul a fost obligat să-i achite pârâtei suma de 4093,12 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin decizia nr. 23/(...), emisă de către pârâtă, reclamantul a fost sancționat disciplinar cu desfacerea contractului individual de muncă nr. 92629/KI/(...) în baza art. 263, 264 alin.l lit.f, art. 265-268 C. Muncii și art. 6 alin.11 lit.b și art. 17 alin.12 lit.w din Regulamentul de ordine interioară, deoarece a folosit un limbaj ireverențios la adresa persoanelor din conducerea societății și a instigat la un climat de insubordonare față de dispozițiile superiorului.
Din actele existente la dosar rezultă că în perioada martie-august 2009, reclamantul a utilizat un limbaj ireverențios la adresa directorului comercial prin expedierea unor mesaje electronice și apoi la adresa unor angajați ai pârâtei pe care i-a caracterizat ca fiind „. lingușitor";, „persoană care nu depășește nivelul unui NAN";, „persoană responsabilă pentru degajarea mirosului pestilențial bucal"; „persoană lipsită de abilități cu educație de tip R..
Prin această faptă reclamantul nu a respectat regulamentul și politicile interne ale societății, ordinea și disciplina la locul de muncă și dispozițiile
șefilor ierarhici.
Fapta reclamantului de a jigni colegii de serviciu și de a folosi un limbaj ireverențios la adresa directorului comercial constituie abatere disciplinară gravă pentru care sancțiunea desfacerii disciplinare a Contractului colectiv
(sic!) de muncă este corespunzătoare.
Decizia contestată este emisă de către pârâtă cu respectarea prev.art.
267 și art. 268 din C. Muncii și anume sesizarea conducerii societății cu privire la abaterea disciplinară a reclamantului la data de (...), constituirea comisiei de disciplină la aceeași dată, convocarea reclamantului pentru cercetare disciplinară prealabilă pentru data de (...) orele 10:00 la sediul societății, emiterea deciziei pe baza procesului-verbal întocmit de comisie în lipsa reclamantului care a refuzat să se prezinte și comunicarea deciziei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul I. V., solicitândcasarea sentinței și trimiterea cauzei aceleiași instanțe.
În motivarea recursului a arătat că sentința atacată, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale.
O primă critică se referă la nemotivarea hotărârii.
Casarea cu trimitere spre rejudecare se impune întrucât hotărârea judecătorească recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motivarea instanței reducându-se la o singură frază, or motivarea sumară echivalează cu nemotivarea, întrucât motivarea constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrarului judecătorilor.
Arată că sentința este nelegală și din prisma prevederilor art.304 pct.8
C.proc civ. întrucât a fost dată cu încălcarea legii, și anume a art. 287 C. muncii. Angajatorul nu a dovedit vinovăția reclamantului cu privire la fapt reținută în sarcina sa, de instigare la insubordonare.
Prin decizia nr.23/2009 i s-a desfăcut disciplinar CIM pentru 2 fapte, considerate abateri grave: utilizarea unui limbaj ireverențios „la adresa persoanelor din conducerea societății"; și instigarea la un climat de insubordonare față de dispozițiile superiorilor.
Referitor la prima așa zisă abatere disciplinară gravă, a recunoscut faptul că din motive profesionale a adresat, dar nu persoanelor din conducerea societății, ci numai personal directorului comercial Garofeanu A., și nu public ci prin e-mail-uri , calificative legate de deciziile greșite pe care le-a luat fără să țină cont de realitățile din zona pe care o reprezintă.
Având în vedere experiența și rezultatele obținute și recunoscute în domeniul vânzării produselor care fac obiectul de activitate al angajatorului, și ca și decan de vârsta și-a permis să atragă atenția managementului defectuos al directorului comercial. Precizează că toate observațiile și discuțiile în contradictoriu pe care le-a avut cu directorul comercial nu au fost purtate în ședințele comerciale tocmai pentru a nu-i știrbi autoritatea.
Invocă temperamentul său coleric manifestat în condițiile în care era ferm convins că directorul comercial ia decizii greșite, neacceptând compromisuri și fiind devotat activității pe care o desfășoară.
Consideră că imputarea adusă asupra greșelilor de management ale directorului comercial, adresate personal acestuia, nu constituie o încălcare a ROI, câtă vreme în mod public nu a jignit, nu a adresat cuvinte injurioase, nu a denigrat conducerea societății și nu a creat o atmosferă neprielnică unui climat de bună înțelegere.
Prin urmare limbajul ireverențios nu este considerat abatere disciplinară conform acestui articol din ROI în temeiul căruia a fost sancționat.
Abatere disciplinară constituie conform art. 7 pct.12 lit.w din ROI „. celorlalți salariați împotriva regulamentelor și procedurilor societății, încălcarea ordinei și disciplinei în unitate";.
Angajatorul nu a probat care au fost acțiunile dușmănoase, pe cine a incitat, instigat sau provocat și care a fost efectul acestor fapte, ce prejudicii a adus societății angajatoare. Nu a adus nici un prejudiciu angajatorului, ba din contra din punct de vedere profesional a adus numai beneficii care pot fi probate cu realizările din perioada martie 2008-martie 2009.
Angajatorul nu face nici o referire la grava abatere disciplinară de instigare la insubordonare, cu toate că în contestația depusă, recurentul a solicitat în mod expres angajatorului să facă dovada instigării.
Instanța de fond în temeiul rolului său activ în aflarea adevărului trebuia să solicite angajatorului să facă dovada că a comis abaterea și concret în ce a constat aceasta.
Cea de a doua abatere, care este într-adevăr gravă și care, poate, ar fi justificat desfacerea disciplinară a CIM, nu a fost probată și de aceea instanța respingând contestația a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
În numele contestatorului a formulat recurs și avocatul angajat de acesta la fondul cauzei, însă prin scriptul înregistrat de recurentul contestator la data de 8 iulie 2010, acesta a arătat că nu își însușește recursul avocatului, ci dorește să se judece recursul formulat chiar de el.
Prin notele scrise depuse de recurent la data de 4 februarie 2011 (filele 35-
36), s-au invocat excepția nulității absolute a deciziei de sancționare, apreciindu-se că decizia de sancționare nu cuprinde descrierea faptei, cele două abateri disciplinare fiind descrise generic, fără elemente concrete,instanța neputând astfel realiza controlul legalității măsurii de concediere; apoi, excepția tardivității, dat fiind că în cuprinsul sesizării perioada comiterii abaterilor disciplinare este martie-iulie 2009, or decizia de desfacere a contractului individual de muncă a fost emisă la 1 septembrie 2009, deci după mai mult de 30 de zile de la data luării la cunoștință despre comiterea faptei, cu încălcarea astfel a art. 268 C. muncii; în fine, se mai invocă lipsa competenței directorului comercial de a desface un contract individual de muncă semnat de administratorul societății, față de principiul simetriei actelor juridice. D. ar fi avut atribuții disciplinare nu ar fi cerut administratorului să dispună măsurile pe care le crede de cuviință.
S. K. INSULTAI. S. prin întâmpinare și prin concluzii scrise (f.21-30, 38-
42) a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.
În motivarea întâmpinării a arătat că recurentul a început să utilizeze un limbaj ireverențios la adresa persoanelor din conducerea societății, în special la adresa directorului comercial Garofeanu A..
K. I. este o societate care are puțini angajați, iar mediul de lucru este deosebit de important atât pentru menținerea echilibrului interior al societății, cât și pentru a putea păstra relații solide de afaceri cu clienții si partenerii societății.
Mai mult decât atât, același limbaj a fost utilizat și la adresa unor clienți importanți, aducând astfel atingere prestigiului societății.
În condițiile în care orice societate comercială este reprezentată prin organele sale de conducere, acțiunile îndreptate împotriva directorului comercial precum și împotriva celorlalți reprezentanți ai societății au ca efect direct aducerea unor prejudicii societății.
În consecință, nu se poate susține că acțiunile recurentului nu au legatură cu obligațiile sale de la locul de muncă și nici că subminarea autorității Directorului Comercial nu aduce atingere societății.
Apoi, instanța judecătorească nu este tinută să examineze și să discute în mod special toate argumentele invocate de părti, ci este suficient să arate motivele de fapt și de drept care au determinat hotărârea, enunțând probele care au dus la convingerea instantei și exprimând considerentele care au impus aplicarea dispozitiilor legale pe care și-a întemeiat hotărârea.
Cu privire la susținerile recurentului potrivit căruia sentința este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 287 codul muncii arată că a depus în probațiune întreaga corespondență electronică adresată de către I. V. directorului comercial, conținând în corespondență ca destinatarii mesajelor, toți angajații K. I.. În aceste condiții, instigarea la subordonare este o acțiune care se prezumă, nefiind necesare alte probe în dovedirea acesteia.
Transmiterea de mesaje jignitoare directorului comercial al societății la care recurentul era angajat, având în corespondență ca și destinatari toți angajații K. I., constituie o instigare la un climat de insubordonare față de dispozițiile superiorilor.
Nu este necesar ca această instigare să fie urmată de acțiuni concrete ale angajaților pentru a reține fapta.
Prin Nota scrise (f.38-42) pârâta solicită respingerea excepției prescripției dreptului de a aplica sancțiunea.
Cu privire la termenul de 30 de zile arată că în cazul de față data la care reprezentantul pârâtei a luat cunoștință despre săvârșirea faptelor este (...), dată la care directorul comercial a emis sesizarea nr.15a. Chiar dacă termenul de prescripție nu s-ar calcula de la momentul sesizării administratorului K. I., ci de la momentul săvârșirii ultimei fapte cercetate (care este tot (...)) trebuie constatat faptul că decizia de concediere a fost emisă înăuntrul termenului de prescripție.
Chiar dacă s-ar lua în considerare doar abaterile disciplinare repetate săvârșite în cele 30 de zile anterioare emiterii deciziei de concediere, (mesajele electronice din data de (...), (...), (...), (...), (...)) s-ar fi impus oricum aplicarea sancțiunii atacate.
Ținând cont de faptul că abaterea disciplinară a avut un caracter continuu, gravitatea faptei trebuia apreciată în raport cu ansamblul faptelor săvârșite și nu doar în raport cu ultima abatere disciplinară.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
1. Cu privire la excepțiile invocate, ce vor fi analizate cu prioritate în conformitate cu prevederile art. 137 Cod proc.civ., Curtea constată, analizând în primul rând excepția tardivității, că, deși sesizarea administratorului societății cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare a vizat perioada martie- iulie 2009 (fila 138 dosar fond), convocarea pentru cercetarea disciplinară, emisă la (...), nu s-a făcut cu precizarea acestui interval (fila 102 dosar fond),astfel încât în mod procedural s-a putut face vorbire în decizia de concediere despre perioada de până în august 2009. Practic, sesizarea nu leagă comisia de cercetare și nici nu limitează competențele acesteia asupra perioadei de timp ce intră sub jurisdicția sa, fiind evident că această comisie va putea cerceta întreaga perioadă, cel puțin până la constituirea sa (în speță, 12 august 2009). Sesizarea angajatorului cu săvârșirea unei abateri disciplinare nu este reglementată sub aspectele sale formale de C. muncii, astfel încât, în măsura în care raportat la faptele pentru care este sancționat un angajat au fost respectate dispozițiile imperative ale C.ui, vizând efectuarea cercetării disciplinare, cuprinsul dispoziției de sancționare etc., sancțiunea este legală chiar în situația invocată de recurent, anume, când s-au cercetat fapte săvârșite după sesizarea angajatorului și de care comisia a luat act până la momentul desfășurării cercetării disciplinare.
Or, în mod evident, faptele săvârșite anterior datei de (...) se situează în afara termenului de 30 de zile defipt de art. 268 C. muncii pentru aplicarea sancțiunii disciplinare, ce curge de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare de către angajator, însă cele săvârșite după data de (...) și până la data efectuării cercetării disciplinare, deci (...) (fila 102 dosar fond) se situează în interiorul acestui termen, astfel încât cu privire la acestea din urmă, excepția tardivității este nefondată.
În speță, nu se va putea considera ca dată a luării la cunoștință despre faptă de către angajator data de (...), dată la care directorul comercial a emis sesizarea nr.15a, întrucât conform considerentelor ce urmează, tocmai cu referire la acest director comercial, s-a admis de către administratorul societății că avea abilitarea de a dispune concedierea, și prin urmare directorul comercial a desfășurat în cauză rolul angajatorului. Prin urmare, chiar data emiterii fiecărui mesaj electronic constituie data la care angajatorul a luat cunoștință despre faptele săvârșite în această modalitate, destinatarul principal al corespondenței în raport de care s-a aplicat sancțiunea disciplinară fiind în fiecare tocmai directorul comercial.
2. Nefondată este și excepția nulității deciziei de sancționare raportat lanedescrierea faptei în cuprinsul acesteia, în condițiile în care sunt precizatefaptele la modul generic (folosirea unui limbaj ireverențios la adresa persoanelor din conducerea societății; instigarea la un climat de insubordonare față de dispozițiile superiorilor), făcându-se trimitere pentru concretizare la corespondența electronică aferentă perioadei martie-august 2009 adresată de angajat directorului comercial, deci la înscrisuri comune părților, astfel verificabile și incontestabile (și necontestate în cursul judecății), situație în care nu se poate afirma de către angajat că nu a cunoscut din cuprinsul deciziei de sancționare pentru care anume fapte este sancționat. Faptul că nu s-au citat precis cuvintele și sintagmele apreciate de angajator ca exprimând un limbaj ireverențios sau ca instigând la insubordonare nu poate atrage nulitatea invocată, întrucât sancționându-se limbajul ireverențios și instigarea la insubordonare dintr-o anume corespondență, practic se face trimitere la normele generale de comportare în societate și de exprimare, angajatorul apreciind că sunt ușor detectabile de către orice utilizator al limbii române expresiile ireverențioase sau instigatoare la insubordonare din acele e-mail-uri. Evident, dacă realitatea sancționată ar fi fost greu de detectat din materialul la care angajatorul ar fi făcut trimitere, s-ar fi putut invoca nulitatea deciziei de sancționare, dar în speță nu este acesta cazul, întrucât descifrarea faptelor aici se rezumă la aprecierea exprimării verbale prin raportare la normele limbii.
3. Nu se verifică în speță nici lipsa competenței directorului comercial de a desface un contract individual de muncă semnat de administratorul societății.
S-a invocat falsitatea procurii prin care directorul comercial este împuternicit expres să concedieze angajații (fila 79), considerându-se că nu poartă semnătura administratorului societății, în fapt existând, la data concedierii și de-a lungul procedurilor disciplinare, potrivit poziției procesuale a recurentului, doar procura prin care directorul comercial era împuternicit să semneze contracte de muncă (fila 71).
Curtea constată că ulterior invocării acestui neajuns, administratorul societății a dat o declarație notarială (filele 77-78) prin care ratifică mandatul pe care directorul comercial l-a exercitat prin concedierea contestatorului recurent, arătând că are cunoștință despre procedurile disciplinare inițiate împotriva angajatului I. V., fiind de acord/asumându-și măsura disciplinară de destituire (traducere a termenului englez „dismissal"; echivalentă cu termenul
„concediere";) a acestuia și atestând că pe perioada (...) și până la data declarației ((...)), directorul A. Garofeanu a deținut toate prerogativele prevăzute în procură, printre care și cea de a concedia personal.
Față de această ratificare a mandatului directorului comercial care a emis decizia de concediere, Curtea constată că nu subzistă critica privitoare la lipsa competenței acestui director în desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului, chiar în condițiile în care acesta a solicitat inițial administratorului să ia măsurile ce se impun față de contestator.
4. Sub aspectul motivului de recurs privitor la insuficienta motivare a sentinței atacate, Curtea reține că potrivit prevederilor art. 312 alin. 5 și 6 ind.
1 Cod proc.civ., casarea cu trimitere se poate dispune doar atunci când nemotivarea se constituie practic într-o necercetare a fondului cauzei, textul de lege reglementând casarea cu trimitere doar pentru acest caz, când soluționarea cauzei s-a făcut fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
Or, în speță, chiar dacă motivarea sentinței are un caracter succint, nu se poate considera că nu ar fi fost cercetat fondul cauzei, prima instanță redând considerentele sale asupra faptei de folosire a unui limbaj ireverențios, despre care arată că nu respectă regulamentul și politicile interne ale societății, ordinea și disciplina la locul de muncă și dispozițiile șefilor ierarhici și că reprezintă o abatere disciplinară gravă pentru care desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă este corespunzătoare.
Chiar în condițiile în care lipsesc considerentele primei instanțe cu privire la cea de a doua faptă pentru care s-a luat măsura concedierii disciplinare, rămân inaplicabile prevederile art. 312 alin. 5 și 6 ind. 1 Cod proc.civ., întrucât în mod evident, dacă s-a apreciat de către tribunal că măsura concedierii este corespunzătoare chiar raportat doar la prima dintre faptele reținute în sarcina contestatorului de către angajatorul său, soluția primei instanțe era aceeași indiferent de aprecierile asupra celei de a doua faptă, cea a instigării la insubordonare.
Cât privește arbitrariul reclamat de recurent, raportat la nemotivarea sentinței, Curtea constată că ar putea fi vorba de arbitrariu doar în măsura în care ar lipsi o justificare în fapt și în drept a sentinței, ceea ce, după cum s-a arătat în cele ce preced, nu este cazul.
5. Nefondat este și motivul de recurs privitor la nelegalitatea sentinței prin prisma încălcării dispozițiilor art. 287 C. muncii, care instituie sarcina probei în conflictele de muncă în sarcina angajatorului.
Se susține practic faptul că nu s-au săvârșit cele două abateri disciplinare, prima faptă reținută de angajator nefiind considerată de regulamentul de ordine interioară abatere disciplinară, iar ce-a de a doua nefiind practic săvârșită.
Cu privire la prima faptă reținută în sarcina contestatorului, cea defolosire a unui limbaj ireverențios la adresa persoanelor din conducerea societății, recurentul recunoaște chiar prin cererea de recurs realitatea acestei rețineri, contextualizând însă prin invocarea erorilor de management ale directorului comercial, pe care prin e-mail-urile respective, contestatorul încerca să îl determine a le repara, reconsiderând anumite măsuri de management luate.
Se mai arată că afirmațiile nu au fost făcute public, ci adresate doar personal directorului comercial, că experiența și rezultatele în domeniu, ca și faptul că este decan de vârstă i-au permis să atragă atenția despre managementul defectuos, făcându-se trimitere și la temperamentul coleric pe care contestatorul îl are.
În primul rând, se constată că în cuprinsul poștei electronice din luna august 2009 adresată de contestator directorului comercial A. Garofeanu, ce se încadrează în termenul de 30 de zile anterioare emiterii deciziei de concediere, se utilizează expresii ca: „și-au dat seama de jocul murdar pe care l-ați făcut";,
„să ascult aberațiile pe care le debitați, și care s-au dovedit ineficiente 100%";,
„sunteți unul din cei mai mari lozincari";, „vătaf fricos";, „rugămintea de a nu vă bate joc de limba română ca și până acum";, „faceți figurație - treapta antreprenorială";, „activitatea laborioasă ce o desfășurați - adică zero";, „sunteți un perdant și mai rău, un întreținut";.
S-a reținut că prin această faptă au fost încălcate dispozițiile art. 6 (11) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară, ce prevede obligația angajaților
„să cunoască regulamentele, politicile și procedurile interne ale unității, precum și orice norme dispuse de angajator și să le respecte întocmai"; și ale art. 7 (12) lit. w din același regulament, ce statuează că se consideră abateri grave și pot conduce la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă „. celorlalți salariați împotriva regulamentelor și procedurilor societății, încălcarea ordinii și disciplinei în unitate";.
Apare deci nefondată susținerea recurentului că prin limbajul ireverențios nu ar fi încălcat vreun articol din ROI, fiind evident că angajatorul nu a considerat că doar art. 6 (11) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară ar fi fost încălcat prin prima faptă reținută, ci și art. 7 (12) lit. w din ROI, primul articol fiind o încadrare cu caracter mai general, față de cea din al doilea articol, care nominalizează printre abaterile disciplinare grave și
„încălcarea ordinii și disciplinei în unitate";.
Este evident că în momentul edictării documentelor cu caracter general normativ de interes intern, cum este cazul regulamentului de ordine interioară, angajatorul nu are cum să stipuleze situații concrete, detaliate, ca fiind fapte de abatere disciplinară, ci va statua asupra limitelor generale de derulare în mod profesional a raporturilor de serviciu, stabilind exigențele generale și urmând ca în cazul constatării unei abateri, ea să fie raportată la aceste exigențe pentru a se stabili dacă s-a încălcat sau nu în concret disciplina muncii. Realitatea va fi întotdeauna mai detaliată și mai diversă decât scenariile ce se pot imagina in abstracto a priori, rolul reglementărilor fiind întotdeauna acela de a stabili niște granițe generale ale acceptabilului, pe marginea cărora doar a posteriori se va putea stabili dacă anumite comportamente concrete, în specificitatea lor, au fost conforme sau nu exigențelor angajatorului.
Or, în mod evident, folosirea unui limbaj ireverențios, jignitor la adresa superiorului ierarhic constituie prin definiție o încălcare a ordinii și disciplinei în unitate, nefiind necesar pentru aceasta a se prevedea expres o atare calificare a unui astfel de comportament în R.
Ordinea și disciplina în unitate nu își poate avea sorgintea decât în păstrarea unui climat de respect reciproc între angajați și persoanele din conducere, atât profesional cât și uman. Or, tocmai acest fundament îl neagă reclamantul prin comportamentul său, denotând lipsă de respect față de directorul comercial, contestându-i autoritatea, folosind un limbaj dur și prin care tinde să înjosească pe adresant.
Faptul că majoritatea corespondenței din luna august 2009 trimisă de contestator directorului îl vizează doar pe acesta, nefiind deci adusă la cunoștința altor persoane, nu are caracter exonerator de răspundere pe tărâm disciplinar, întrucât nu există condiția publicității unui comportament prin care se încalcă ordinea și disciplina în unitate, fiind suficient a fi manifestat în mod constatabil în raport cu o singură persoană.
Faptul că s-a manifestat acest comportament chiar în raport de reprezentantul angajatorului este cu atât mai grav.
Buna intenție pe care o invocă recurentul, care arată că s-a exprimat astfel la adresa directorului comercial pentru a determina un corect management din partea acestuia a politicii firmei, experiența și rezultatele bune în muncă (necontestate), faptul că era decanul de vârstă în unitate, nu pot determina anularea măsurii, față de gravitatea și caracterul repetitiv al faptei și de duritatea limbajului folosit. Era de înțeles o scăpare de limbaj datorată temperamentului, așa cum se mai invocă, dar din succesiunea faptelor se remarcă hotărârea contestatorului de a se exprima ireverențios la adresa directorului în mod aproape constant, numeroase fiind e-mail-urile din cursul lunii august 2009 în care se folosesc astfel de expresii jignitoare, conturându-se astfel o modalitate de a se comporta în raporturile cu directorul, iar nu o situație singulară, iscată sub imperiul unei divergențe de viziune.
6. Cu privire la cea de a doua faptă, necercetată de prima instanță, se constată că aceasta este probată prin e-mail-urile din data de 8 august 2009
(filele 57, 58 dosar recurs), care au fost trimis nu doar directorului, ci și unui număr de 5 alți angajați, și prin care i se cere directorului comercial de către contestator să nu își mai bată joc de limba română și să ia o hotărâre lider- managerială, cu precizarea: „transferul, de gen antreprenorial, considerând firma ca pe o proprietate a dvs., vă situează în afara sferei de activitate a firmei";, pentru ca prin următorul e-mail din aceeași zi și cu aceiași adresanți să i se reproșeze directorului: „faceți atâta caz de echipă, dar nu sunteți din echipă. Poate și ceilalți gândesc ca mine când este vorba de felul dvs. de colaborare în echipă, dar frica îi face să ignore ceea ce se întâmplă";.
În mod evident, fapta constituie instigarea celorlalți salariați împotriva regulamentelor și procedurilor societății, fiind o chemare indirectă la insubordonare, prin descrierea activității directorului ca situându-se în afara interesului firmei și prin sugestia din al doilea e-mail că și ceilalți angajați gândesc la fel, în contextul în care e-mail-ul le-a fost trimis și acestora. Faptul echivalează cu o întrebare indirectă a acestor angajați dacă nu vor să susțină punctul său de vedere, tinzând prin aceasta să determine modificarea deciziilor luate de directorul comercial. Invocarea fricii acestor angajați are chiar o componentă de provocare la adresa acestora, cu scopul de a determina o reacție. Or, atâta timp cât nu s-a agreat de către angajator punctul de vedere al reclamantului, administratorul firmei achiesând la concedierea sa tocmaipentru aceste fapte, instigarea lansată de contestator se conturează ca atare, o instigare indirectă la insubordonare, la neurmarea directivelor date sau agreate de angajator. N. unei persoane în funcție de conducere are ca scop delegarea în sarcina acesteia a unor prerogative ale angajatorului, cum este cazul organizării activității, or contestarea măsurilor acestor persoane cu funcții de conducere, dacă nu se constată a fi legitimă sau agreată de cel ce deleagă, constituie o insubordonare și o instigare la insubordonare, ceea ce nu poate fi în interesul activității angajatorului. În definitiv, angajatorul este cel care apreciază asupra oportunităților în ceea ce privește modul cum își organizează activitatea, angajatul fiind cel chemat și plătit pentru a le executa, evident, în limitele legalității, așa cum statuează art. 40 C. muncii.
Nu poate fi vorba despre lipsa de consecințe a faptei, instigarea împotriva procedurilor și regulamentelor societății fiind în sine o faptă prejudiciabilă, chiar fără a se verifica în realitate consecințe concrete, prin aceea că subminează încrederea ce trebuie să existe din partea angajatorului față de angajatul său, or atâta timp cât acesta săvârșește menționata faptă, nu se mai justifică această încredere, dimpotrivă, reflexul este de a înlătura angajatul care astfel aduce în cadrul societății un discurs îndreptat împotriva politicilor sale și pune sub semnul întrebării ordinea și disciplina în activitate.
Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază recursul nefondat, urmând a-l respinge, conform dispozițiilor art. 312 alin. 1, 5 și 6 ind. 1, raportat la art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 ind. 1 Cod proc.civ., reținând că art. 304 pct. 8 Cod proc.civ. invocat de recurent nu reglementează motivul de recurs invocat de recurent, acela al lipsei de temei legal, al încălcării sau aplicării greșite a legii, ci art. 304 pct. 9 Cod proc.civ. cuprinde acest motiv. Art. 304 pct. 8 Cod proc.civ. reglementează situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ceea ce nu se verifică în speță, pentru considerentele pe larg dezvoltate în cele ce preced.
Conform art. 274 Cod proc.civ., urmează a dispune obligarea recurentului la plata sumei de 2672,82 lei cheltuieli de judecată în recurs în favoarea intimatei S. K. I. S., reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul contestator I. V. împotriva sentinței civile nr. 1913 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatei S. K. I. S. suma de
2.672,82 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 25 februarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. C. G. C. M. I. T.
N. N.
GREFIER,
Red.I.T./Dact.SzM/
2 ex.; (...)
Jud. fond: P.U., E.B.
| ← Încheierea civilă nr. 12/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia civilă nr. 4831/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
