Decizia nr. 1385/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr.1385/R/2012
Ședința publică din data de 20 martie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR. D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. C.ANA împotriva sentinței civile nr. 6097 pronunțate la data de 8 decembrie 2011 de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) privind și pe pârâta intimată S.ANA SA C. N., având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentului - consilier juridic C. P. M. și reprezentanta intimatei - avocat C. I. T. din cadrul Baroului C..
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 16 martie
2012 intimata a înregistrat la dosar întâmpinare. I se comunică un exemplar al întâmpinării reprezentantei recurentei.
Reprezentantele părților arată că nu au cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris, modificarea sentinței pronunțate în primă instanță în sensul admiterii acțiunii. Arată, în esență, că decizia nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării prealabile. Exisă trei salariați care au fost sancționați pentru aceeași faptă iar unul dintre aceștia, care a avut și calitatea de martor, a fost sancționat doar cu reducerea salariului cu 10 %. Depune la dosar cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr. 2..
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii atacate, aceasta fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată. Susține că decizia de concediere contestată conține toate mențiunile obligatorii inclusiv faptul că salariatul nu a adus argumente exoneratoare de răspundere; nimeni nu l-a îngrădit pe acesta să formuleze apărări.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E Aasupra recursului civil de față, reține:
Prin acțiunea înregistrată la instanță în data de (...), reclamantul S.
„C.ANA";, în numele și pentru membrul de sindicat V. C., a chemat în judecată pe pârâta S. „C.ANA"; S., solicitând instanței să anuleze decizia de sancționare nr. 92/(...) prin care i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă în temeiul art. 61 lit.a din Codul Muncii, să fie reintegrat în funcția avută anterior, cu obligarea angajatorului să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate de care ar fi beneficiat până la data achitării efective, ca și cheltuieli de judecată.
În motivarea contestației a arătat că i s-a desfăcut abuziv contractul individual de muncă; decizia este lovită de nulitate absolută întrucât nu cuprinde descrierea faptei care a fost reținută ca și abatere disciplinară; că procedura cercetării disciplinare este viciată, caracter pe care l-a imprimat și deciziei de sancționare emisă, întrucât deși a fost convocat pentru cercetarea disciplinară la data de (...), ora 14:30, nu s-a precizat în cuprinsul adresei nr.
56/(...) care este obiectul cercetării disciplinare.
Pe fondul cauzei arată că nu s-au încălcat cu vinovăție normele legale, regulamentul intern, clauzele contractului individual sau ale contractului colectiv de muncă aplicabil și ca atare se impune o reindividualizare a sancțiunii cu una mai ușoară prev.de art. 264 alin.l lit.a din Codul Muncii. Pârâta prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii, arătând că reclamantul a sustras din bunurile unității. Actul sancționator cuprinde toate mențiunile obligatorii prevăzute de art. 76, art. 77 și art. 268 alin.2 din Codul Muncii, iar angajatul deși a fost ascultat, nu a fost în măsură să ofere explicații credibile referitor la fapta reținută în sarcina sa.
Prin sentința civilă nr. 6097 din (...) în dosarul nr. (...) al T.ui C., a fost respinsă acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin decizia nr.91/(...) cel reprezentat de reclamant a fost sancționat cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în temeiul art. 61 lit.a din Codul Muncii, art. 33 lit.c din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și art. 38 lit.a pct.7 din regulamentul intern.
Pentru a dispune astfel, intimata a reținut că cel reprezentat de reclamant nu a respectat procedurile interne ale societății care prevăd că favorizarea sau sustragerea de produse ale societății se pedepsește cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 61 lit. a din Codul Muncii, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă poate avea loc fie ca urmare a săvârșirii unei abateri grave, fie ca urmare a săvârșirii unor abateri repetate de la disciplina muncii sau de la alte sarcini stabilite în Regulamentul de ordine interioară, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă.
Așa cum prevăd dispozițiile art.263 alin.2 din Codul Muncii, noțiunea de abatere disciplinară se referă la o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu intenție de salariat prin care a încălcat normele legale, Regulamentul de O. I., contractul individual de muncă sau pe cel colectiv aplicabil, ordinele și dispozițiilor conducătorilor ierarhici.
Faptele ce pot determina luarea acestor măsuri nu au fost enumerate de legiuitor, caracterul grav al abaterii urmând a fi apreciat în raport cu toate elementele sale, împrejurările în care au fost comise și circumstanțele personale ale autorului ei.
Conform dispozițiilor art. 268 Codul Muncii, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă se poate dispune de către angajator printr-o decizie emisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare.
Sancționarea disciplinară se face potrivit unor reguli procedurale care au ca scop asigurarea pe de o parte a eficienței unor acte prin care se combate comportarea dăunătoare în procesul muncii, iar pe de altă parte garantarea stabilirii exacte a faptelor și asigurării dreptului la apărare al salariatului în cauză.
Cercetarea abaterii disciplinare se face potrivit dispozițiilor art. 267 alin. 1 Codul Muncii, care arată că „nici o sancțiune disciplinară, cu excepția avertismentului scris, nu poate fi dispună mai înainte de efectuarea cercetării disciplinare";. Lipsa cercetării prealabile duce la nulitatea absolută a măsurii respective, cu consecința reintegrării în funcția avută anterior și plății drepturilor salariale cuvenite.
În conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, decizia de sancționare trebuie să conțină, sub sancțiunea nulității absolute, următoarele: descrierea faptei ce constituie abatere, precizarea prevederilor din statutul personal sau contractul individual de muncă ce au fost încălcate de către salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile, temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară a fost aplicată, temeiul în care sancțiunea poate fi contestată și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Așa cum rezultă din prevederile art. 33 lit.c din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, concedierea unui salariat se poate dispune de către administrație în cazul sustragerii sau favorizării acesteia din bunurile aparținând societății sau a colegilor de serviciu.
Potrivit art. 38 lit.a pct.7 din Regulamentul intern, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă se poate face numai după efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Întrucât salariatul, membru de sindicat, nu si-a îndeplinit aceste obligații, prin C. nr. 56/(...) a fost notificat să se prezinte la sediul societății în data de (...), ora 14:30, din C.-N., Piața l Mai nr. 4-5, la D. de R.-U. pentru a da explicații.
Cu acest prilej s-a întocmit procesul-verbal nr. 1/(...) din care rezultă că cel reprezentat de reclamant, în data de (...), când lansatoarea lipsea, a adus fete de la cusut și a luat una în plus. Din spate, a luat materiale pentru tras, fără să spună cuiva, le-a urmărit pe bandă să fie tălpuite, iar când s-a închis comanda, a luat perechea jos de pe bandă, a pus-o într-o pungă pe lângă bandă în spatele colegului I. N.
Din declarația dată de către cel reprezentant de reclamant, rezultă că a mai cumpărat cizme capăt de comandă și urma să cumpere și acea pereche și își asumă răspunderea că a pus-o deoparte, fără aprobare, acea pereche capăt de comandă.
Acesta recunoaște prin interogatoriul luat de către instanță că nu a procedat corect deoarece trebuia să înștiințeze maistrul din secție, în situația în care dorea să cumpere acea pereche de cizme.
Mai mult, din declarația martorilor audiați în cauză, respectiv numiții
D. G., G. M., O. P. și I. N., rezultă că acesta nu avea voie să ia de pe bandă nicio pereche de încălțăminte fără știrea maistrului, iar cumpărarea unei perechi de încălțăminte se putea face doar când aceasta ajungea la magazie cu toate aprobările necesare.
Din aceste probe testimoniale rezultă de asemenea faptul că cel reprezentat de reclamant, a încercat prin numitul O. M. să scoată perechea de cizmă din interiorul societății prin ieșirea din față unde nu era asigurată pază, și pe unde intrau ori ieșeau membrii din conducerea societății și personalul TESA.
La fel, din materialul probator existent la dosarul cauzei rezultă că cel reprezentat de reclamant a considerat atribuțiile sale de serviciu ca fiind facultative și nicidecum obligatorii. Astfel pentru neîndeplinirea unor atribuții prevăzute în Regulamentul intern și contractul colectiv de muncă la nivel de unitate acesta a argumentat că urma să cumpere acea pereche de cizme după întocmirea documentelor contabile și după parcurgerea etapelor demarate după înștiințarea maistrului.
Față de materialul probator depus la dosarul cauzei, instanța și-a format convingerea că salariatul pârâtei a săvârșit fapta reținută în sarcina sa, respectiv a luat de pe bandă o pereche de cizme nefinisată, fără a avea aprobarea maistrului din cadrul secției și a încercat prin intermediul colegilor săi I. N. și O. P. să o scoată din incinta societății, fapt categoric interzis de reglementările interne.
De asemenea, trebuie reținut că actul sancționator a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor art.267-268 din Codul Muncii, varianta în vigoare la data săvârșirii faptei, angajatorul îndeplinindu-și obligația prevăzută de art.287 din Codul Muncii, respectiv aceea de a proba că angajatul nu a respectat obligațiile instituite în sarcina unui salariat prin dispozițiile art. 39 alin.2 lit.a-c din Codul Muncii și cele din Regulamentul intern.
Astfel, potrivit disp.art.208 și urm. din Legea nr.62/2011, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatorul V. C. prin S.
C.ANA, solicitând modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În motivare s-a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive străine de natura pricinii și este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, incidente fiind dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și ale art. 3041 C.pr.civ. Instanța s-a limitat în expunerea considerentelor la a prelua întocmai susținerile pârâtei din întâmpinare cu trimitere la înscrisurile depuse de aceasta, soluția pronunțata nefiind astfel rezultatul unei cercetări în fond a cauzei și a unei interpretări complete și corecte a probelor și nici nu a răspuns punctual aspectelor de nelegalitate a deciziei de sancționare invocate raportat la prevederile art.266, 267, 268 al.2 lit.a, c din C.Muncii (numerotarea articolelor fiind anterioara ultimei modificări a legii). T. nu face vreo mențiune în concret cu privire la descrierea faptei care constituie abatere disciplinara. Decizia de sancționare cuprinde indicarea dispozițiile din regulamentul Intern (art.38 al.4 lit.a pct. 7) și Contractul Colectiv de M. (art.33 lit.c), în raport de care fapta reținuta în sarcina salariatului să poată fi calificata abatere disciplinara, insa în ceea ce privește conținutul faptei se limitează doar la enunțarea conținutului prevederilor încălcate ( ... unde se prevede ca « se poate dispune concedierea salariatului, daca acesta a sustras sau favorizat acesta », din bunurile aparținând societății) fără a cuprinde o descriere în concret și clara a abaterii disciplinare, cu precizarea aspectelor care o individualizează și anume data la care a fost săvârșita (pentru a se putea verifica daca sancțiunea a fost aplicată în termenul prevăzut de art.268 al. 1 din CM) și modalitatea (împrejurările concrete) în care s-a comis, în raport de care să se poată verifica temeinicia celor reținute în sarcina contestatorului. Nu se prevede pentru ce fapta a fost găsit vinovat salariatul, respectiv daca a sustras sau daca a favorizat, și în ce împrejurări le-a fi săvârșit fapta. Potrivit art. 77 din CM coroborat cu art.268 din CM, se determina ceea ce trebuie sa cuprindă decizia de sancționare și nu alte documente care stau la baza cercetării disciplinare. Lipsesc mențiunile referitoare la motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în cadrul cercetării disciplinare, există doar o indicare generica și subiectiva ca salariatul nu aduce argumente exoneratoare de răspundere, fără a indica în concret care sunt motivele înlăturării acestora în condițiile în care reclamantul s-a prezentat la cercetare și a dat o nota explicativa reprezentând apărările sale. Or, decizia trebuie să cuprindă modalitatea în care au fost analizate, cenzurate și evaluate apărările contestatorului, astfel încât sa se poată aprecia asupra temeiniciei sancțiunii disciplinare aplicate Potrivit dispozițiilor art.75 alin.4 din CCM Unic la nivel național 2007- 2010, în cadrul cercetării se vor stabili faptele și urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum și orice date concludente pe baza cărora să se poată stabili existența sau inexistența vinovăției. Dat fiind caracterul formal al deciziei de sancționare și caracterul imperativ al dispozițiilor art.268 C.Muncii, lipsa oricăreia dintre mențiunile obligatorii este sancționata cu nulitatea absoluta a deciziei. Potrivit art.76 din C.Muncii, lipsa mențiunilor nu poate fi complinita prin alte înscrisuri sau probe administrate în acest sens. Obligativitatea motivării în fapt a deciziei de sancționare se impune și pentru ca aceasta sa nu mai poată fi modificate de angajator după emitere. În cazul nulității exprese, legea instituie o prezumție juris tamtum de vătămare. Totodată, procedura cercetării disciplinare este viciata, imprimând același caracter și deciziei de sancționare raportat la art.267 al.2 C. În vederea efectuării cercetării disciplinare salariatul a fost convocat prin adresa nr.56/(...) și invitat la sediul paratei pentru efectuarea acestei proceduri pentru data de 17.01.20 II, ora 14:30, fără însă a se preciza insa în cuprinsul acesteia în mod concret și explicit care este obiectul cercetării disciplinare, se prevede doar „cu privire la abaterea săvârșita sunteți invitați în data de (...) ora 14 la D. R. U. în vederea cercetării disciplinare";. În lipsa indicării obiectului cercetării disciplinare, salariatul a fost pus în imposibilitatea de a-și pregăti și susține propriile apărări în deplina cunoștința de cauza, dreptul la apărare al salariatului fiind încălcat. Instanța nu s-a pronunțat cu privire la reindividualizarea sancțiunii. Astfel, raportat la ansamblul probator, respectiv conținutul PV al cercetării disciplinare din data de (...) și teza testimoniala a martorului O. P., reiese ca pentru aceeași pretinsa abatere disciplinara au fost sancționați trei salariați, respectiv reclamantul, I. N. și martorul O. P., însă regimul sancționator aplicat acestora este diferit, primii doi fiind sancționați cu desfacerea contractului individul de munca în timp ce martorul O. P. a fost sancționat cu reducerea salariului cu 10% pe o durata de 3 luni. Ori, toți trei salariații fiind cercetați cu privire la aceleași împrejurări faptice și găsiți vinovați pentru aceeași abatere disciplinara (exista în conținutul PV de cercetare disciplinara mențiunea "membrii comisiei au arătat faptul ca toți trei sunt vinovați pentru ca nu si-au anunțat șefii de ceea ce au făcut și ar fi trebuit sa își recunoască fapta de la început"), nu se justifica aprecierea ca aceeași fapta săvârșita de un salariat este mai grava insa mai puțin grava atunci când este săvârșita de alt salariat. Reclamantul nu a mai fost sancționat anterior, iar conduita acestuia a fost în concordanta cu disciplina muncii, parata nefăcând proba contrarie. Sub aspectul temeiniciei abaterii disciplinare reținute în sarcina contestatorului, din ansamblul probator nu reiese ca intre fapta reținuta în sarcina salariatului, respectiv „. acesta a sustras sau favorizat acestea, din bunurile aparținând societății"; și fapta rezultata din ansamblul probator administrat să existe identitate. Un aspect important este ca, cel care a fost surprins în intenția de a scoate din unitate perechea de cizme nefinisata este chiar martorul O. P., cu privire la fapta reclamantului V. C. existând doar declarația martorului I. N. și declarația acestora data în faza cercetării disciplinare din care reiese ca reclamantul a dat plasa cu cizmele nefinisate colegului I. N. pentru a le pune deoparte în intenția de a o termina a doua zi de finisat și a o achiziționa conform procedurii la nivelul unității iar acesta din urma a dat-o colegului O. P. pentru a o duce în locul numit "butic" din incinta fabricii. Cu privire la faptul ca I. N. ar fi cerut martorului O. P. sa scoată cizmele din fabrica și sa le duca la buticul din afara fabricii exista doar declarația martorului O. P. și care nu poate fi coroborata cu alte probe. Mărturia salariatului O. P. este îndoielnica, daca inițial a afirmat în fața sefului Oividicianu G. și în faza de cercetare disciplinara cum ca nu știa ce este în plasa, în fata instanței a recunoscut ca era o pereche de cizme nefinisata primita de la I. N. Instanța nu a avut în vedere ansamblul probatorului administrat, întrucât nu a coroborat concluziile rezultate din mărturia fiecărui martor. Concluzia este că abaterea disciplinara reținuta nu exista și nu a fost dovedita, în fapt cel care a sustras cu intenția de a scoate din unitate acele bunuri este chiar martorul O. P. decizia aparținând doar acestuia, faptul ca el a acționat cu complicitatea celorlalți salariați implicați și cu intenția acestora de a le sustrage din unitate sau favoriza aceasta nu a fost dovedit în nici un fel, mărturia salariatului O. P. trebuie coroborata și cu alte fapte, în caz contrar orice îndoiala profita reclamantului potrivit principiului de drept în dubio pro reo. Fapta salariatului de a nu respecta procedura de lucru, privitor la modul de lansare pe banda a unui plus de comanda cu intenția de a o cumpăra și neanunțarea sefului, constituie abatere disciplinara insa nu aceasta face obiectul sancțiunii. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 16 martie 2012, pârâta asolicitat respingerea recursului. În motivare a arătat, în esență, că decizia de concediere cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, aceasta constând în faptul că angajatul a sustras din bunurile aparținând societății. În ce privește mențiunile pentru care au fost înlăturate apărările angajatului, decizia de concediere prevede în mod clar faptul că salariatul nu a adus argumente exoneratoare de răspundere. Art. 268 din Codul muncii nu instituie un formalism rigid, aberant, în ce privește cuprinsul deciziei de sancționare, ci acest articol are drept scop protejarea angajaților de concedierile abuzive, care nu indică motivele pentru care a fost aplicată sancțiunea, și care îl pun pe angajat într-o poziție de inferioritate față de angajator, neputându-și formula apărările față de o decizie de sancționare care nu prevede în mod concret ce faptă i se impută. Cât privește dreptul la apărare al salariatului, arată că acesta a fost ascultat pe larg, în fața Comisiei care a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, însă nu a putut oferi nici o explicație credibilă pentru ce a făcut. Din contră, a arătat foarte clar faptul că în data de (...), pentru că lansatoarea lipsea a adus dânsul fețe de la cusut și a luat una în plus, din spate a luat materiale pentru tras fără să spună nimănui, a pus-o pe bandă, a urmărit să fie tălpuită, iar când s-a închis comanda a luat perechea jos de pe bandă, a pus-o într-o pungă jos lângă bandă în spatele colegului I. N., căruia i-a spus să le pună bine. Acesta la rândul lui i-a dat plasa salariatului O. P. pentru a fi scoasă din unitate, lucru care nu s-a mai întâmplat, întrucât salariatul O. P., care ducea plasa, a fost prins la ușa principală de la intrare de către dl. G. M., șef Departament Administrativ în cadrul C.. Explicația angajatului, data în Declarația sa, cum ca a luat o pereche de fete în plus pentru a completa comanda, în cazul în care s-ar fi rupt o pereche de încălțăminte, nu e viabila, întrucât el nu avea de unde sa știe ca o pereche de încălțăminte s-ar fi rupt, sau ar fi fost în minus, la momentul când a luat fetele în plus. Acest lucru (daca exista o pereche cu defecte, daca exista o pereche în minus) se știe doar la încheierea comenzii. De asemenea, angajatul a luat încălțămintea de banda înainte de închiderea comenzii, periclitând întreaga comanda către client prin aceasta. Prin C. în vederea cercetării disciplinare înregistrată sub nr. 58/(...), pârâta a convocat angajatul pentru data de (...), ora 14:30, la sediul societății din C.-N., Piața 1 Mai, nr. 4-5, la D. de R. U. În cursul cercetării disciplinare, salariatul a fost ascultat de către C. de disciplină și i s-a pus în vedere că poate să ofere explicații cu privire la fapta ce i se impută, iar cercetarea s-a făcut în prezența președintelui Organizației Sindicale C.. Prin urmare, în ce privește dreptul la apărare al angajatului, cu siguranță acesta nu a fost încălcat. În ce privește temeinicia sancțiunii, este redată pe larg succesiunea evenimentelor, subliniindu-se că angajatul V. C. a săvârșit una dintre cele mai grave fapte care pot fi comise la locul de muncă, respectiv a sustras din bunurile unității. Atitudinea angajatului a fost în mod permanent una de sfidare la adresa angajatorului, în special cu ocazia efectuării cercetării disciplinare. Deși pus în fața evidentei, nu a recunoscut fapta, susținând că a dorit să cumpere acea pereche de încălțăminte. Prima instanță a cercetat în amănunțime fapta și a pronunțat soluția care se desprinde din întreg materialul probator administrat în cauză. Prin recursul formulat în cauză recurenta își schimbă oarecum poziția procesuală, încercând să dea vina pe salariatul O. P., că acesta ar fi singurul vinovat, fiind și cel care a fost surprins la ieșirea din unitate cu plasa de încălțăminte. C. că recurenta încearcă să deformeze realitatea, neputându-se susține că salariatul O. P. a avut inițiativa comiterii faptei, când cel care a avut inițiativa a fost chiar reclamantul. Nu are relevanta daca angajatul în cauza a mai fost sancționat disciplinar sau nu. Codul muncii nu condiționează desfacerea contractului individual de munca de săvârșirea mai multor fapte. Este suficienta și o singura fapta, care să constituie abatere disciplinara grava. Pârâta nu putea tolera la locul de munca angajați cu un asemenea comportament, întrucât corectitudinea, cinstea, onestitatea și loialitatea părților trebuie sa primeze în orice raport de munca. Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele: Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare. Raportat la invocatul art. 304 pct. 8 C.proc.civ., Curtea constată că doar se enunță conținutul acestei norme, anume, că „. nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive străine de natura pricinii";, fără însă ca îndezvoltarea motivelor de recurs să se regăsească indicarea unor considerente ale tribunalului care să fie efectiv considerate de către recurent ca motive străine de natura pricinii. De asemenea, nu se verifică nici prima teză din acest text normativ, anume, ca sentința să nu cuprindă motivele pe care se sprijină. Chiar dacă unele critici formulate prin cererea introductivă la adresa deciziei de concediere nu au fost analizate deplin, sentința este legală și temeinică în ce privește dispozitivul, iar considerentele avute în vedere de tribunal se completează cu cele dezvoltate de instanța de recurs, fiind de reținut că recurentul nu a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, altfel spus, nu a apreciat că în cauză nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului, în fața primei instanțe. Raportat la descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, Curteareține că deși, așa cum arată recurentul, aceasta nu este foarte explicită în cuprinsul deciziei atacate, nu se impune aplicarea sancțiunii nulității absolute a deciziei. Este evident că prin stipularea acestei sancțiuni pentru nedescrierea faptei care constituie abatere disciplinară, prin dispozițiile art. 268 alin. 2 lit. a) Codul muncii (în numerotarea de la data aplicării sancțiunii), legiuitorul a avut în vedere situațiile în care lipsește cu desăvârșire descrierea faptei, în care modul de întocmire a deciziei de sancționare disciplinară nu permită a se înțelege care anume fapte au fost găsite a încălca disciplina muncii, întrucât într-o atare situație, este imposibilă cercetarea judecătorească, iar aplicarea sancțiunii are puternice aparențe de abuz. Derularea raporturilor de muncă trebuie văzută într-o abordare realistă, iar nu prin aplicarea unor exigențe excesive, care ar face greu aplicabilă disciplina muncii de către angajator. De aceea, este firească interpretarea restrictivă a textului legal a cărui încălcare se afirmă de către recurent, prin considerarea ca lovite de nulitate absolută doar a acelor decizii de sancționare care nu cuprind un minimum de elemente care să contureze fapta considerată abatere, tipul acesteia. În cauză însă, sunt suficiente elemente în cuprinsul deciziei atacate care să permită a se înțelege despre care abatere disciplinară este vorba, pentru a se putea afirma că fapta a fost descrisă. În plus, trebuie remarcată reținerea manifestată în folosirea unor expresii prea clare, acolo unde faptele apreciate ca abateri disciplinare de către angajatori pot avea conotații penale, situații în care, pentru a nu se expune unor acuze de calomnie, angajatorii preferă exprimări mai puțin tranșante, dar care lasă a se înțelege ce fapte doresc a sancționa din comportamentul angajaților lor. Așa este cazul în speță, în care, prin decizia contestată, se arată: „conform art. 38 lit. a) punctul 7 din Regulamentul Intern și art. 33 lit. c) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, unde se prevede că se poate dispune concedierea salariatului, dacă acesta a sustras sau a favorizat acestea, din bunurile aparținând societății. Este mai mult decât evident că salariatul V. C. nu a respectat prevederile Regulamentului intern și ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate";. Deși este real că nu se punctează prin decizie pentru care anume dintre cele două variante ale abaterii a fost sancționat reclamantul (sustragere sau favorizare), data la care se impută săvârșirea faptei și nici împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, nu este lipsit de interes în cauză faptul că prin răspunsurile date cu ocazia cercetării disciplinare, (filele 19-20 dosar fond) reclamantul a dovedit cunoașterea acestor detalii, anume: - data faptei ((...)); - împrejurările („am adus 1 pereche capăt de comandă în caz că se rupe să fie înlocuită o pereche. Am tras-o și urma să o pună de-o parte urmând să o cumpăr cu alte 2 perechi care le am în lucru la creație la care am cumpărat talpa din magazin. După ce am tras cizma am spus la colegul N. să le puie bine până termin cele două perechi să le cumpăr toate trei perechile. Eu nu am vorbit cu nimeni să le scoată afară din incintă.";). În jurisprudență, se acceptă completarea conținutului deciziei de sancționare cu acele înscrisuri contemporane sau anterioare întocmirii acesteia, care au fost comunicate salariatului sau care în alt mod sunt opozabile acestuia. În acest sens, trebuie reținut că motivul pentru care nu se acceptă completarea deciziei de sancționare ulterior emiterii acesteia este acela de a nu se permite introducerea în „ecuație"; a unor elemente care să nu fi făcut obiectul cercetării disciplinare și față de care angajatul să nu se fi putut apăra. De asemenea, raportat la dispozițiile art. 77 Codul muncii, care stipulează că în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizare în decizia de concediere, se reține aceeași rațiune a legii, de a nu permite angajatorului să abuzeze de poziția sa dominantă în cadrul raporturilor de muncă, poziție care poate prilejui constituirea de înscrisuri ulterioare de către angajator, care să fie utilizate în procesul cu fostul angajat. De aceea, rolul cuprinderii tuturor motivelor de fapt și de drept în decizia de concediere este acela de a caracter cert atât împrejurărilor care au condus la decizia concedierii, cât și acela de a conferi dată certă scriptelor invocate în decizia de concediere, prin care angajatorul tinde la a dovedi temeinica concedierii. În schimb, este evident că aceste imperative nu pot viza înscrisuri avute în vedere în mod egal de părți și cu privire la care s-au putut formula apărări, cu atât mai puțin, declarația dată de angajatul vizat cu ocazia cercetării disciplinare, care fiind însușită prin semnătură de angajat, este opozabilă acestuia și poate completa conținutul deciziei de sancționare. Cât privește varianta în care a săvârșit abaterea, dacă este vorba despre sustragere sau favorizare, este evident că angajatorul nu a putut face cu precizie încadrarea, apreciind însă că fapta reclamantului se încadrează cu necesitate în una din cele două variante, dar față de modul de derulare a evenimentelor, nu a putut preciza care dintre acestea, întrucât se afirmă indirect intenția de sustragere a reclamantului, dar delegarea săvârșirii efective către un coleg, astfel încât existau aparențe atât pentru sustragere (sub forma pregătirii faptei, a intenționării și premeditării acesteia), deci la nivel intențional, cât și pentru favorizare (în varianta oferirii perechii de încălțăminte a cărei sustragere faptică s-a încercat de către alt angajat), deci la nivel faptic. Acestea reies din ansamblul evenimentelor, astfel cum se conturează din precizările pozițiilor procesuale ale părților și din înscrisurile de la dosar. Or, în mod evident, de îndată ce pentru oricare dintre cele două variante ale abaterii, era prevăzută prin regulamentul intern ca sancțiune disciplinară - concedierea, nu poate fi atrasă nulitatea deciziei de concediere raportat la această imprecizie. Cu privire la invocata lipsă a mențiunilor referitoare la motivele pentrucare au fost înlăturate apărările formulate de salariat în cadrul cercetării disciplinare, Curtea notează că o atare lipsă nu poate fi reținută, întrucât se arată în cuprinsul deciziei că „este mai mult decât evident că salariatul V. C.nu a respectat prevederile Regulamentului intern și ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. (…) faptul că salariatul nu aduce argumente exoneratoare de răspundere";. Acestea se coroborează cu procesul verbal nr. 1 din (...) efectuat cu ocazia cercetării disciplinare (filele 25-27 dosar fond) și cu declarația dată de reclamant, care cuprinde apărările acestuia (filele 19-20 dosar fond), astfel încât afirmația făcută în decizia de sancționare este îndestulătoare pentru a contura motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului. Nu poate fi invoctă cu succes această lipsă a deciziei de sancționare, în condițiile în care nu s-au formulat cu adevărat apărări eficiente în cadrul cercetării disciplinare. Din nou, trebuie cercetată intenția legiuitorului, pentru instituirea obligativității ca decizia de sancționare să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile. În mod evident, aceasta a fost de a sustrage abuzului acest instrument pus la îndemâna angajatorului pentru asigurarea disciplinei muncii, care este sancționarea disciplinară. Este necesar, ca o finalizare a cercetării disciplinare obligatorii, drept dovadă că nu a efectuat doar formal această etapă prealabilă sancționării, ca angajatorul să răspundă apărărilor angajatului său, pentru a nu se aplica în mod arbitrar sancțiuni disciplinare. Or, atâta timp cât nu s-au formulat apărări menite a conduce la exonerarea de răspundere, nu se poate imputa faptul că acestea nu au fost înlăturate într-un mod mai elaborat decât s-a procedat. Din succesiunea faptelor, evidențiată cu ocazia cercetării disciplinare (specific în cauză este faptul că a avut loc o conlucrare între trei angajați pentru săvârșirea abaterii, cercetarea disciplinară a acestora efectuându-se deodată pentru aceștia) reiese faptul că s-a urmărit, de către cei trei angajați implicați, sustragerea unor bunuri ale societății. După cum rezultă din cuprinsul procesului verbal întocmit cu ocazia cercetării disciplinare, reiese că a fost demontată apărarea reclamantului (conform căreia dorea ca perechea de încălțăminte pe care o dăduse colegului să fie pusă bine pentru a o putea cumpăra ulterior) prin relevarea faptului că nu fusese finisată și că sub mase mai erau perechi din modelul respectiv, gata făcute, ce puteau fi cumpărate potrivit procedeului instituit de societate, procedeu care în mod evident și necontestat, nu a fost urmat. Aceste împrejurări nu au fost contestate în cauză și rezultă din înscrisuri depuse în probațiune. Ca atare, nu se poate susține că prin mențiunea din cuprinsul deciziei de concediere, conform căreia nu au fost aduse argumente exoneratoare de răspundere, nu s-ar fi relevat motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului din cadrul cercetării disciplinare. Din nou, interpretarea acestui imperativ legal trebuie făcută într-o abordare realistă, iar nu formal, sancțiunea omisiunii angajatorului de a da un răspuns apărărilor salariatului fiind aplicabilă doar atunci când, fiind formulate apărări consistente, ele nu au fost înlăturate, iar nu atunci când se răspunde succint și real unor apărări inconsistente. Un alt motiv de recurs, de asemenea, neîntemeiat, privește viciereaprocedurii cercetării disciplinare, considerată ca atare de recurent în raport de faptul că în cuprinsul convocării nu s-a precizat în mod concret și explicit care este obiectul cercetării disciplinare, ci doar, la modul generic, „abaterea săvârșită";. De aici, se trage concluzia nulității procedurii cercetării disciplinare în ansamblu. Art. 267 alin. 2 Codul muncii stipulează obligativitatea ca în convocare să se precizeze obiectul, data, ora și locul întrevederii. Or, dacă art. 267 alin. 1 Codul muncii sancționează cu nulitatea absolută aplicarea unei sancțiuni disciplinare fără efectuarea în prealabil a cercetării disciplinare, trebuie să se accepte că nu aceeași sancțiune este stabilită de legiuitor în ce privește convocarea la cercetarea disciplinară. Cu alte cuvinte, nulitatea sancțiunii intervine doar în lipsa cercetării disciplinare, nu și în cazul în care convocarea la cercetare ar fi viciată. Regula în dreptul civil român este cea a caracterului relativ al nulității, fiind vorba despre o nulitate absolută doar acolo unde este ocrotit, prin instituirea acestei sancțiuni, un interes general. Or, este evident că în cauză, legat de neprecizarea în cuprinsul convocării, în mod detaliat, a faptei pentru care reclamantul urma a fi cercetat disciplinar, în lipsa unui text care să impună nulitatea absolută, interesul ocrotit fiind unul particular, nulitatea atrasă ar putea fi doar una relativă, care se acoperă dacă prin nerespectarea normelor ce impun o anumită conduită sub această sancțiune nu s-a determinat o vătămare imposibil de înlăturat altfel decât prin anularea acelor acte. Așa fiind, constatând că reclamantul recurent nu a invocat vreo vătămare legată de conținutul convocării sale pentru cercetarea disciplinară, pentru a deveni aplicabilă sancțiunea anulării, Curtea constată că nu se poate deduce din împrejurarea arătată nulitatea procedurii cercetării disciplinare. În fapt, recurentul a formulat apărări aplicate în cadrul cercetării disciplinare, dovedind faptul că era bine informat despre obiectul concret al convocării, anume, despre fapta în sine pentru care urma a fi cercetat. Prin cererea de recurs, se contestă săvârșirea faptei considerate abateredisciplinară, susținându-se că din analiza ansamblului probațiunii nu reiese săvârșirea faptei care i se impută, „cu privire la fapta reclamantului V. C. existând doar declarația martorului I. N. și declarația acestora data în faza cercetării disciplinare din care reiese ca reclamantul a dat plasa cu cizmele nefinisate colegului I. N. pentru a le pune deoparte în intenția de a o termina a doua zi de finisat și a o achiziționa conform procedurii la nivelul unității iar acesta din urma a dat-o colegului O. P. pentru a o duce în locul numit "butic" din incinta fabricii. Cu privire la faptul ca I. N. ar fi cerut martorului O. P. sa scoată cizmele din fabrica și sa le duca la buticul din afara fabricii exista doar declarația martorului O. P., care nu poate fi coroborata cu alte probe. Mărturia salariatului O. P. este îndoielnica, daca inițial a afirmat în fața sefului Oividicianu G. și în faza de cercetare disciplinara cum ca nu știa ce este în plasa, în fața instanței a recunoscut că era o pereche de cizme nefinisata primita de la I. N.. Or, așa cum s-a arătat, reclamantul nu a putut oferi o explicație plauzibilă raportat la faptul că existau deja încălțăminte din același model, finisate, care ar fi putut fi cumpărate (după cum s-a arătat în procesul verbal de cercetare disciplinară prealabilă, afirmație necontestată de către recurent), procedeul folosit, de a pune deoparte o pereche de cizme nefinisate, care ulterior s-a încercat a fi scoase din unitate fără forme legale, corespunzând intenției de sustragere fără drept a acestora, în complicitate. Neîntemeiat este și motivul de recurs privitor la reindividualizarea sancțiunii. Ca argumente, sunt aduse faptul sancționării mai blânde a aceluia dintre salariații participanți la eveniment surprins în timp ce sustrăgea încălțămintea cu pricina, ca și cel al inexistenței unei anterioare sancționări a reclamantului. Or, se constată că regimul mai blând sancționator a fost aplicat aceluia dintre salariații implicați în eveniment care a recunoscut în final intenția de sustragere, dovedind prin aceasta că înțelege să se îndrepte, aspect avut în vedere, mutatis mutandis, cu ocazia individualizării sancțiunii aplicate reclamantului recurent, care până în final nu și-a recunoscut vinovăția, după cum rezultă din cuprinsul procesului verbal de cercetare disciplinară prealabilă, unde se arată că salariații „ar fi trebuit să-și recunoască fapta de la început";. Desigur, față de gravitatea faptei, care nu permite a se acorda în continuare încredere salariatului vinovat pentru sustragerea de bunuri ale societății angajatoare, nu are relevanță împrejurarea că anterior reclamantul nu a mai fost sancționat, o unică faptă gravă prin care se încalcă disciplina muncii fiind suficientă pentru a se dispune desfacerea contractului individual de muncă. Raportat la practica judiciară invocată la ultima ședință de judecată din recurs, referitoare la situația colegului concediat, I. N., față de care, prin decizia civilă nr. 2. a C. de A. C., s-a admis acțiunea cu obiect similar, Curtea reține că în dreptul român, jurisprudența nu este izvor de drept decât în forma recursului în interesul legii, acesta fiind de altfel instrumentul creat delegiuitor pentru unificarea practicii neunitare de la nivel național pe o anumită problemă de drept. Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 ind. 1 și art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc.civ., PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul V. C. prin S. C.ANA împotriva sentinței civile nr. 6097 din (...) în dosarul nr. (...) al T.ui C., pe care o menține. Irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 20 martie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. G.-L. T. Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond.E. B. N. N. GREFIER,
| ← Sentința nr. 52/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1319/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
