Decizia nr. 1391/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr.1391/R/2012
Ședința publică din data de 20 martie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G.
JUDECĂTOR: G.-L. T.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul P. C. C. împotriva sentinței civile nr. 4985 din 7 noiembrie 2011 a Tribunalului C. pronunțate în dosar nr. (...) privind și pe reclamantul intimat S. L. AL Î. P. C., precum și pe pârâții intimați Ș. CU C. I - V. C. și C. LOCAL AL C. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 17 februarie 2012 reclamantul intimat a înregistrat la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și judecata cauzei în lipsă.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și având în vedere și solicitarea recurentului de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4985 din (...) a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. (...), a fost admisă acțiunea formulată de către de reclamanții KIS I., L. M., M. R., S. C., P. V., M. V., G. M., N. F., N. R., C. ANA, C. M., G. G., S. E., N. L., T. A., G. M., R. E., M. I., C. I., N. A., M. M., L. N., B. S., P. E., C. ANA, V. D., C. A., M. I., C. E., M. V., T. M. prin reprezentant S. L. DIN Î. P. C. în contradictoriu cu pârâții Ș. CU C. I-V. C., C. LOCAL AL C. C. și P. C. C.
A fost obligată pârâta Ș. CU C. I-V. C. în calitate de angajator, la calcularea și plata primei de vacanță în cuantum de un salariu de bază pentru anii școlari 2007 - 2008, 2008 - 2009 sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Au fost obligați pârâții C. LOCAL AL C. C. și P. C. C. să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În perioada anilor școlari 2007-2008 respectiv 2008-2009 reclamanții au fost angajați ai pârâtei Ș. CU C. I-V. C., după cum sunt detaliate perioadele concrete prin tabelele emise de parat și depuse în probațiune la dosar.
Potrivit art. 59 alin. 3 din Contractul Colectiv de M. U. la nivel național pe anii 2007-2010, „. contractele colective de muncă de la celelalte niveluri se poate stabili ca, în raport cu posibilitățile economico-financiare ale unității, pe lângă indemnizația de concediu, s ă se pl ăte asc ă ș i o pr imă de
v ac anț ă";, iar prin dispozițiile art. 37 lit. g din C. C. de M. încheiate la N. de
R. Î. pe perioada vizată prin prezenta cerere de chemare în judecată (anii școlari 2006-2009), în acest domeniu s-a convenit ca personalul din învățământ să beneficieze și de „o primă de vacanță din venituri proprii";, care urma să se acorde odată cu indemnizația de concediu, respectiv cu cel puțin
10 zile înainte de plecarea în concediu (art. 29 alin. 4).
În analiza cauzei de față trebuie pornit, în principal, de la verificarea aspectelor care vizează legalitatea clauzei din CCM la nivelul de ramură de învățământ prin care părțile au convenit plata unor prime de vacanță în cuantumul unui salariu de baza avut în luna anterioară plecării în concediu, care se acordă odată cu indemnizația de concediu.
Deși legalitatea și validitatea acestei clauze nu a fost contestată de către pârâți, câteva aspecte se impun a fi subliniate.
Conform prevederilor art. 8 alin 1, 3 și 4 din L. nr. 130/1996,
„Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) C. colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.(…)
(4) La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoarela drepturile salariaților au un caracter minimal";.
În situația instituțiilor bugetare, categorie din care fac parte semnatarii Contractelor colective de muncă supuse atenției instanței, dispozițiile legale mai sus citate se completează cu prevederile art. 12 alin 1 din același act normativ, potrivit cărora „C. colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale";.
Interpretând sistemic și per a contrario prevederile legale mai sus citate, ținând seama și de principiile care stau la baza raporturilor de muncă, rezultă că salariații bugetari pot negocia, prin contracte colective de muncă, clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum nu sunt stabilite prin dispoziții legale.
Un alt argument în susținerea validității raționamentului expus vine și din interpretarea teleologică a dispozițiilor legale citate. A., scopul vizat de legiuitor a fost acela de a limita posibilitatea de negociere a drepturilor salariale prin CCM-uri exclusiv în privința drepturilor ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Apoi, pe aceeași linie logică, trebuie reținut că salarizarea personalului didactic este reglementată prin L. nr. 1. care, prin art. 48 statuează că salariul personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii și o parte variabilă, constând în sporuri și alte drepturi salariale suplimentare. Potrivit alin. 2 al art. 48 din L. nr. 1., drepturile salariale suplimentare al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime și maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale reprezentative din învățământ, potrivit legii. Apoi, potrivit art. 50 alin. 12, „personalul didactic beneficiază de premii și alte drepturi bănești prevăzută de lege și de contractul colectiv de muncă"; iar potrivit prevederilor art. 146 din aceeașilege, „în măsura în care prezentul statut nu dispune altfel, personalului didactic i se aplică în totalitate normele din legislația muncii, respectivprevederile contractelor colective de muncă";.
Concluzionând, din interpretarea tuturor textelor legale mai sus citate rezultă că personalul didactic are dreptul de a negocia prin contracte colective de muncă acele drepturi salariale suplimentare a căror acordare și cuantum nu sunt stabilite prin dispoziții legale.
Întrucât legea specială aplicabilă raporturilor de muncă ce se derulează între părțile din litigiul de față reglementează exclusiv acordarea și modul de calcul a salariului de bază, recunoscând existenta unei părți variabile a salariului, constând în adaosuri, sporuri și alte drepturi salariale suplimentare (a căror acordare și mod de calcul nu o reglementează), rezultă ca această parte variabilă a salariului poate face obiectul negocierii prin CCM-uri.
Ca un argument suplimentar (fără a fi definitoriu) în susținerea acestei opinii, este de remarcat faptul că la înregistrarea contractelor colective de muncă la nivel de ramură, supuse analizei instanței, M. Muncii și Protecției Sociale nu a sesizat încălcarea prevederilor art. 8 din L. nr.
130/1996, cu toate că, în conformitate cu prevederile art. 27 din același act normative, intră în atribuțiile acestei instituții să verifice legalitatea clauzelor contractuale.
În considerarea argumentelor mai sus expuse, în soluționarea litigiului dedus judecății se pornește de la premisa legalității clauzei inserate în cuprinsul Contractelor colective de munca, privind obligația angajatorului de a plăti o prima de vacanță.
Pornind de la aceasta premisă și în conformitate cu prevederile art. 236 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. Pe cale de consecință, încălcarea obligațiilor de către părțile semnatare atrage răspunderea contractuală a părții aflate în culpă.
Continuând raționamentul, în situația în care pârâții nu au negat încălcarea obligației contractuale de plată a unei prime de vacanță, putându-se apăra exclusiv prin invocarea lipsei fondurilor necesare plății acestor prime, se ridică întrebarea în ce măsură aceste apărări pot fi reținute ca fiind pertinente iar situația invocată de natură să lipsească de efecte clauza contractuală.
În CCM la nivel de ramură de învățământ 2005-2006, părțile au inserat clauza potrivit căreia angajatul „are dreptul la o prima de vacanță dinvenituri proprii";. Conform prevederilor art. 170 alin. 3 din L. învățământuluinr. 84/1995, "Instituțiile și unitățile de învățământ pot beneficia și de alte surse de venituri dobândite în condițiile legii: venituri proprii, subvenții, donații, sponsorizări și taxe de la persoane juridice și fizice";.
Or, clauzele CCM evocate trebuie interpretate având în vedere prevederile art.977-985 Cod civil. A., rezultă fără îndoială că acordarea primei de vacanță reprezintă o obligație contractuală iar nu o facultate a angajatorului. De altfel, însăși modalitatea în care părțile au înțeles să formuleze clauza reclamată exclude ipoteza afectării obligației de modalitatea condiției. A., părțile nu au menționat „plata primei de vacanță se va face dacă se obțin venituri proprii"; ci „plata primei de vacanță se face din venituri proprii";, înțelegând, așadar, să indice sursa de finanțare a acestor cheltuieli. Pentru exemplificare, o situație similară se întâlnește în contractele colective de muncă încheiate la nivel S. cu privire la ajutorul pentru Ziua feroviarului.
Necuprinderea în fondul de salarii inclus în bugetul de venituri și cheltuieli supus aprobării a fondului necesar acordării primei de vacanță s- a făcut din culpa pârâtei de rând 1 iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru a justifica neexecutarea obligațiilor asumate prin C. C. de M..
A condiționa plata primelor de vacanță (ca, de altfel, a oricăror drepturi salariale) de existența veniturilor angajatorului și a lăsa la latitudinea angajatorului cuprinderea acestor sume în buget este de natură a scoate raporturile de muncă din matca lor firească și a deschide calea abuzului.
În privința mențiunilor cuprinse în CCM unic județean la nivel de ramură învățământ 2007-2008 precum și în CCM unic județean la nivel de ramură învățământ 2008-2009, prelungit pana la (...), conform cărora
„prima se acordă odată cu indemnizația de concediu și este egală cu un salariu de bază al angajatului, conform O.U.G. nr.146/2007";, această trimitere nu impietează asupra existenței dreptului la prima de vacanță, aceasta neavând decât scopul de a stabili un criteriu de cuantificare a primei. De altfel, admițând că acest criteriu de cuantificare nu mai este valabil urmare a suspendării O.U.G. nr. 146/2007 prin legile succesive de aprobare a bugetului de stat, mai rămâne un criteriu de cuantificare, prevăzut de aceleași părți, respectiv ";un salariu de bază al angajatului";.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, tribunalul a constatat că în cauza dedusă judecății se angajează răspunderea contractuală a părții care nu și-a îndeplinit culpabil obligațiile contractuale, sens în care a admis acțiunea conform dispozitivului.
În temeiul art. 167 din L. nr. 84/1995, pârâții C. Local al C. C. și P.
C. C. au fost obligați la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale obiect al prezentei cauze.
Instanța a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții P. și C. Local al comunei
C. solicitând modificarea în sensul respingerii acțiunii.
În motivare s-au reiterat considerentele dezvoltate prin cererea introductivă de instanță.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Practic, principalul motiv de recurs vizează nelegalitatea contractului colectiv de muncă, prin raportare la dispozițiile art. 12 alin. 1 din L. nr.
130/1996.
Or, se constată că pe larg a tratat această problemă prima instanță, făcând o interpretare sistematică, logică și teleologică a chestiunii juridice contestate prin recurs, cu menționarea dispozițiilor art. 48 și 50 alin. 12 din L. nr. 1., aceste din urmă dispoziții stipulând în clar că „personalul didactic beneficiază de premii și alte drepturi bănești prevăzută de lege și de contractul colectiv de muncă";, situație în care nu poate fi acceptat motivul de recurs invocat sub acest aspect.
Sensul legii este de a reglementa libertatea de negociere a clauzelor contractelor colective de muncă inclusiv pentru salariații instituțiilor bugetare, cu o excepție, anume, cea a drepturilor a căror acordarea și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Regula este deci aceea a negociabilității, și doar excepția cea a caracterului nenegociabil al anumitor drepturi.
În interpretarea art. 12 din L. nr. 130/1996 trebuie avut în vedere și art. 1 din lege, unde se stipulează că prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă";.
Or, coroborând aceste dispoziții cu cele ale art. 50 alin. 12 din L. nr.
1., se constată că dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă cu totul posibilitatea negocierii drepturilor salariale ale angajaților din învățământul preuniversitar, ar fi formulat de așa manieră excepția cuprinsă în textul art. 12 din L. nr. 130/1996 și textul art. 50 alin. 12 din L. nr. 1., stipulând eventual că nu se pot negocia pentru acești salariați clauze referitoare la drepturile salariale.
În același sens, sunt și dispozițiile art. 146 din L. nr. 130/1996: „în măsura în care prezentul statut nu dispune altfel, personalului didactic i se aplică în totalitate normele din legislația muncii, respectiv prevederile contractelor colective de muncă";.
Față de aceste considerente și de cele dezvoltate de prima instanță, Curtea constată neîntemeiat motivul de recurs astfel formulat.
Ca un al doilea motiv de recurs se prezintă susținerea că în mod incorect s-a admis acțiunea prin raportare la acte normative modificate sau abrogate la data formulării acțiunii.
În mod evident, reclamanții aflându-se în cadrul termenului de prescripție, au solicitat acordarea unor drepturi salariale corespunzătoare unei perioade trecute, în care erau în vigoare dispoziții legale în prezent abrogate. Or, judecarea acestora trebuie să se facă prin raportare la acele dispoziții legale, aplicabile la momentul la care drepturile erau datorate, întrucât aplicarea la acele pretenții a unor dispoziții care au intrat în vigoare ulterior perioadei căreia îi corespundeau drepturile litigioase ar reprezenta o aplicare retroactivă a legii, interzisă de dispozițiile art. 1 Cod civ. (art. 6 Noul Cod Civil) și ale art. 15 din Constituția României.
Văzând dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ., PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P. C. C. împotriva sentinței civile nr. 4985 din (...) a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține. Irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 20 martie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. G.-L. T. N. N. GREFIER, Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond. M.-F. B.
| ← Decizia nr. 5062/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2709/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
