Decizia nr. 1628/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ Secția I C.
Dosar nr. (...)
D. C. Nr. 1628/R/2012
Ședința publică din data de 5 aprilie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T. JUDECĂTOR: I.-R. M. JUDECĂTOR: D. C. G.
G. : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul recurent C. T. împotriva sentinței civile nr. 2182 din 9 decembrie 2011 pronunțată de
Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), precum și recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri de pârâta recurentă CURTEA DE APEL CLUJ, privind și pe pârâții intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL JUSTIȚIEI și TRIBUNALUL MARAMUREȘ, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
Mersul dezbaterilor s-a consemnat în încheierea ședinței publice din data de 3 aprilie 2012, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.2182 din (...) pronunțată de Tribunalul
Maramureș în dosarul (...), a fost admisă excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Justiției raportat la S. C. nr. 1130/(...) a T.ui
M. și, în consecință:
Au fost respinse capetele de cerere formulate de reclamantul C. T., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, C. de A. C. și Tribunalul Maramureș având ca obiect recunoașterea sporului de anticorupție de 40% din indemnizația brută lunară, începând cu data de
25 iunie 2008 și până la 1 august 2009, obligarea pârâților la plata acestui spor pe perioada 24 februarie 2009 - 1 august 2009; obligarea Tribunalul
Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului; obligarea Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele necesare efectuării plății acestui spor, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, pentru perioada 24 februarie 2009- 01 august 2009;
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului
Tribunalul Maramureș să-i elibereze adeverința tip privind veniturile salariale brute anterior pensionării anticipate în care să fie inclus și sporul de 40%, pentru perioada 25 iunie 2008 și până la 1 august 2009;
Au fost respinse capetele din cererea modificată formulată de reclamantul C. T. împotriva pârâților Ministerul Justiției Ministerul
Finanțelor Publice, C. de A. C., Tribunalul Maramureș, având ca obiect: obligarea pârâților la calculul și plata drepturilor bănești reprezentând diferența salarială dintre indemnizația brută lunară majorată cu sporurile acordate și cea a funcției similare de la DNA și DIICOT, începând cu data de
24 februarie 2009 și până la 1 august 2009, obligarea pârâților la plata diferenței salariale majorate cu dobânda legală și cu indicele de inflație, calculate de la data scadenței și până la plata efectivă și obligarea M. F. P. să aloce suma necesară plății acestei diferența salariale, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și cu dobânda legală și obligarea pârâtului Tribunalul Maramureș să-i elibereze reclamantului o adeverință privind veniturile salariale care să includă și drepturi bănești susmenționate;
A fost admis capătul din cererea modificată și precizată de reclamantul
C. T., formulat împotriva pârâtului Tribunalul Maramureș și, în consecință:
A fost obligat pârâtul Tribunalul Maramureș să-i elibereze reclamantului o adeverință privind veniturile salariale brute avute anterior pensionării anticipate în care să fie incluse: sporul de 30, respectiv 40% din indemnizația brută lunară ce i-a fost recunoscut pentru perioada anilor
2003-2006 prin S. C. nr. 119 din (...) a T.ui M., precum și sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada (...)-(...), acordat prin S. C. nr.
990/(...) a T.ui M..
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:
Referitor la cererea inițială a reclamantului de a i se recunoaște sporul de anticorupție de 40% din indemnizația brută lunară, începând cu data de 25 iunie 2008 și până la 1 august 2009, când a fost pensionat anticipat; de a fi obligați pârâții la plata acestui spor pe perioada 24 februarie 2009 - 1 august 2009; de a fi obligat Tribunalul Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului; de a fi obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele necesare efectuării plății acestui spor, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, pentru perioada 24 februarie 2009- 01 august 2009, instanța a reținut că pârâtul Ministerul Justiției a invocat în întâmpinare excepția puterii de lucru judecat raportat la S. C. nr. 1130/(...) a T.ui M..
Prin S. C. nr. 1130/(...) a T.ui M. s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul C. T. la data de (...), în contradictoriu cu pârâții
Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, C. de A. C. și Tribunalul Maramureș, având ca obiect: constatarea dreptului reclamantului la sporul de anticorupție de 40% din indemnizația brută lunară, începând cu data de (...) și până la 1 august 2009, când a fost pensionat anticipat; obligarea pârâților la calcularea și plata acestui spor pe perioada 24 februarie 2009 -
1 august 2009; obligarea T.ui M. să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului; actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație și obligarea M. F. P. să aloce sumele necesare efectuării plății.
Au fost respinse ca prescrise pretențiile reclamantului pentru perioada
1 august 2006 -(...).
S. C. nr. 1130/(...) a T.ui M. a rămas irevocabilă la data de 26 octombrie 2011, prin respingerea recursului declarat de reclamant.
Potrivit art. 1201 Cod civil, este putere de lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
Conform art. 166 Cod procedură civilă, excepția puterii lucrului judecat se poate ridica, de părți sau de judecător, chiar înaintea instanțelor de recurs.
Având în vedere tripla identitate de părți, obiect și cauză dintre cererea dedusă judecății în dosar nr. (...) al T.ui M. soluționat prin S. C. nr.
1130/(...) și cererea inițială din prezentul dosar ( primul petit al acesteia vizând perioada 25 iunie 2008 - 1 august 2009 ce se include în perioada (...)
-1 august 2009 la care s-a referit S. C. nr. 1130/(...)), instanța a admis excepția puterii de lucru judecat invocată de Ministerul Justiției și, în consecință, a respins capetele de cerere formulate de reclamant în cererea introductivă având ca obiect recunoașterea sporului de anticorupție de 40% din indemnizația brută lunară, începând cu data de 25 iunie 2008 și până la
1 august 2009, când a fost pensionat anticipat, obligarea pârâților la plata acestui spor pe perioada 24 februarie 2009 - 1 august 2009; obligarea Tribunalul Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului; obligarea Ministerul Finanțelor Publice să aloce sumele necesare efectuării plății acestui spor, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, pentru perioada 24 februarie 2009- 01 august
2009.
Instanța a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului Tribunalul Maramureș să-i elibereze adeverința tip privind veniturile salariale brute anterior pensionării anticipate în care să fie inclus și sporul de 40%, pentru perioada 25 iunie 2008 și până la 1 august 2009, accesorie cererii de recunoaștere a acestui spor, ca și consecință a respingerii cererii principale.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de Ministerul Finanțelor Publice tot față de cererea inițială, instanța a mai analizat-o, raportat la admiterea excepției peremptorii a autorității de lucru judecat.
În ce privește cererea modificată la data de (...) temeiurile de drept și de fapt care o fundamentează, instanța a reținut că prin aceasta reclamantul tinde a se constata tratamentul discriminatoriu ce i s-a aplicat în perioada 24 februarie 2009 - 1 august 2009 când, judecător fiind la
Judecătoria Dragomirești, a fost salarizat la un nivel inferior salarizării procurorilor din DNA și DIICOT, asimilată salarizării procurorilor din Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. .
Prin S. C. nr. 56 din (...) a T.ui M. s-a admis cererea reclamantului C. T. formulată împotriva acelorași pârâți, Ministerul Justiției, C. de A. C. și Tribunalul Maramureș fiind obligați să calculeze și să-i plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența salarială dintre indemnizația acestuia și cea a funcției similare de la DNA și DIICOT, începând cu luna aprilie 2006 și până la rămânerea irevocabilă a prezentei, precum și în viitor, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
M. Economiei și F. a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sumei datorate reclamantului, iar Tribunalul Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Prin D. C. nr. 383/R/(...) a C. de A. C. s-au admis recursurile pârâților
Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, S. C. nr. 5. fiind modificată în parte în sensul înlăturării obligării pârâților la plata drepturilor pentru viitor.
Prin cererea modificată reclamantul solicită acordarea drepturilor susmenționate și pentru perioada (...)(data rămânerii irevocabile a Sentinței Civile nr. 56 din (...)) și (...)(data pensionării sale anticipate), în contextul în care nici starea de fapt și nici cea de drept avute în vedere la pronunțarea sentinței amintite nu s-au schimbat.
Însă, prin D. nr. 818 din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care dinacestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, poziție pe care a exprimat-o și în Deciziile 819-821 și nr. 1325 din 4 decembrie 2008.
A reținut Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 818 din
03 iulie 2008 că "luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una dintre cauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării";
Mai mult, prin D. nr. 838 din 27 mai 2009, C. constituțională, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte a statuat că, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și
Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția României și nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut că atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu.
Curtea Constituțională a observat că misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din L. fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, "Deciziile C. C. se publică în
Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Raportat la deciziile C. C. mai sus evocate, instanța a apreciat că în prezent solicitarea de a se constata situația discriminatorie în care reclamantul pretinde că s-a aflat sub imperiul O. 2. față de procurorii D. și D., excede cadrului legal stabilit prin O. nr. 1. și, în consecință, va respinge cererea de obligare a pârâților la calculul și plata drepturilor bănești reprezentând diferența salarială dintre indemnizația brută lunară a reclamantului, majorată cu sporurile acordate, și cea a funcției similare pentru procurorii din cadrul D. si DNA prevăzută în grila de salarizare din anexa I lit.A 13 la O. 2., începând cu data de 24 februarie 2009 și până la 1 august 2009.
De altminteri, instanța a constatat că în speță se pretinde că prin salarizarea reclamantului judecător conform grilei de salarizare din anexa I lit. A a O. 2. punctele 14-31, acestuia i s-a aplicat un tratament discriminatoriu față de procurorii din cadrul DIICOT si DNA salarizați conform grilei de salarizare prevăzute la punctele pct. 6-13 din aceeași anexă a actului normativ, încălcându-se astfel principiul de salarizare consacrat de art. 41 alin. 4 Constituție si art. 6 alin. 3 Codul muncii.
Insă aceste grile stabilesc diferențieri privind salariul de bază în funcție de felul diferit al muncii, de cerințele si condițiile de muncă diferite, iar nu diferențieri ale acelor elemente accesorii si variabile salariului (definit de art. 155 C. muncii si art. 38 alin. 4 din CCM unic la nivel național, în vigoare în perioada de referință din litigiu ) constituite de sporuri si alte adaosuri, singurele in raport cu care se poate discuta despre eventuale tratamente cu caracter discriminatoriu conform considerentelor Deciziilor nr. 6/2007 și 46/2008 ale I.C.C.J. pronunțate in recurs in interesul legii.
Ca și consecință a respingerii capătului de cerere, instanța a respins și cererile accesorii privind obligarea pârâților la plata diferenței salariale majorate cu dobânda legală și cu indicele de inflație, calculate de la data scadenței și până la plata efectivă, obligarea M. F. P. să aloce suma necesară plății acestei diferența salariale, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și cu dobânda legală și obligarea pârâtului Tribunalul Maramureș să-i elibereze reclamantului o adeverință privind veniturile salariale care să includă și drepturi bănești menționate.
Însă, în ce privește eliberarea unei adeverințe privind veniturile salariale brute avute anterior pensionării anticipate în care să fie incluse și sporurile dobândite ulterior pensionării, precum și sporul de 30, respectiv
40% din indemnizația brută lunară ce i-a fost recunoscut pentru perioada anilor 2003-2006 prin S. C. nr. 119 din (...) a T.ui M., instanța a admis-o în temeiul art. 40 al. 2 lit. h Codul Muncii, având în vedere că pârâtul Tribunalul Maramureș, căruia potrivit art. 272 Codul Muncii îi revenea sarcina probei, nu a dovedit că i-a eliberat reclamantului o asemenea adeverință.
Instanța a reținut că, din S. C. nr. 990/(...) a T.ui M. reiese că, ulterior pensionării, reclamantului i s-a recunoscut dreptul la sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada (...)-(...).
Raportat la considerentele mai sus-expuse, tribunalul a admis în parte cererea reclamantului conform dispozitivului .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul C. T. și pârâta
CURTEA DE APEL CLUJ.
Reclamantul prin recursul său a solicitat admiterea recursului însensul admiterii în totalitate a acțiunii.
În motivare a arătat că prin sentința civilă nr.56 din (...) a T.ui M. i s-a recunoscut diferența salarială începând cu luna aprilie2006 și pentru viitor,însă în recurs prin decizia nr.336/R/2009 C. de A. a modificat sentința și i-a acordat această diferență numai până la data de (...), când a rămas sentința irevocabilă.
Din cauza unei practici neunitare C. de apel a menținut situația discriminatorie deși trebuia să o elimine.
Consideră că nu au relevanță în speță deciziile C. C. deoarece au efect
„inters pares"; și care nu-i sunt opozabile, instanța fiind obligată să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor P.ui nr.12 din C. E.peană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu reprezintă o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor C. muncii, care garantează dreptul la despăgubiri pentru discriminările în muncă.
Deciziile C. C. evocate nu sunt incidente în speță și nu înlătură tratamentul discriminatoriu conform grilei de salarizare din Anexa nr.I lit.A a
OUG nr.2..
Consideră că prin sentință s-au încălcat prevederile art.1 din P. nr.1
Adițional la C. combinat cu art.14 din CEDO.
Temeiul legal al acțiunii modificate ulterior îl constituie dispozițiile legale internaționale care se aplică prioritar față de dispozițiile privilegiate ale
OUG nr.2., completată ulterior.
Pârâta CURTEA DE APEL CLUJ a solicitat admiterea recursului șimodificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii și cu privire la obligarea la emiterea unei adeverințe privind veniturile salariale avute anterior pensiei anticipate în care să fie incluse sporul de 30% respectiv 40% din indemnizația brută lunară ce i-a fost recunoscut reclamantului pentru perioada 2003-2006 prin sentința tribunalului.
Consideră că instanța a dispus eliberarea unei adeverințe în mod nelegal deoarece nu se poate atesta printr-o adeverință privind venituri salariale avute în anul 2009, faptul că reclamantul beneficia de un spor care a fost acordat pentru anii 2003-2006, perioadă limitată de timp, care a expirat deci cu mult înaintea momentului ales pentru consemnarea veniturilor, respectiv anul 2009, pentru motivul că reclamantul nu mai beneficia de sporul în cauză în anul 2009.
Solicitarea reclamantului de eliberare a unei adeverințe timp privind veniturile salariale brute avute anterior pensionării nu putea fi admis căci adeverința tip la care se referă reclamantul se emite în vederea calculării pensiei , având în vedere indemnizația de încadrare brută lunară sau de salariul de bază brut lunar, după caz, și sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, așa cum L. nr.303/2004 incidente și la data pensionării anticipate a reclamantului prevede în art.82 alin.1-4.
Față de prevederile legale incidente în materie, este limpede că este nelegală obligarea la emiterea unei adeverințe-tip care să ateste veniturile reclamantului, anterior pensionării anticipate în anul 2009, inclusiv un spor de care reclamantul nu a mai beneficiat ulterior anului 2006.
Intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI prin întâmpinarea depusă la data de
(...) a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor invocate și aapărărilor formulate, C., deliberând, constată următoarele:
Cu privire la recursul formulat de reclamantul C. T., C. reține că în modgreșit instanța de fond a reținut incidența în cauză a autorității de lucru judecat.
Raportat la această excepție, C. notează că prin C. nr. 56 din (...) a
T.ui M. s-a admis cererea reclamantului C. T. formulată împotriva acelorașipârâți, Ministerul Justiției, C. de A. C. și Tribunalul Maramureș fiind obligați să calculeze și să-i plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența salarială dintre indemnizația acestuia și cea a funcției similare de la DNA și DIICOT, începând cu luna aprilie 2006 și până la rămânerea irevocabilă a prezentei, precum și în viitor, la valoarea actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
M. Economiei și F. a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sumei datorate reclamantului, iar Tribunalul Maramureș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Prin D. C. nr. 383/R/(...) a C. de A. C. s-au admis recursurile pârâților
Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, S. C. nr. 5. fiind modificată în parte în sensul înlăturării obligării pârâților la plata drepturilor pentru viitor.
Din analiza cuprinsului hotărârilor amintite C. reține că, întradevăr, se verifică îndeplinirea condiției referitoare la identitatea de părți și obiect între cererea de chemare în judecată soluționată irevocabil prin decizia civilă nr.
383/R/(...) a C. de A. C. și cererea ce face obiectul prezentului recurs.
În ceea ce privește identitatea de cauză dintre cele două cereri, aceasta nu poate fi reținută. Astfel, în cuprinsul deciziei civile amintite se arată că : „ în ceea ce privește obligarea pârâților și pentru viitor, sentința este lipsită de temei"; , fără a fi reținute alte considerente. Or, de la data pronunțării acestei decizii s-a schimbat un element fundamental: drepturile reclamantului au devenit actuale.
Astfel, dacă la data pronunțării deciziei de referință, C. a constat netemeinicia acordării acestor drepturi pentru viitor, fapt perfect justificabil din perspectiva imposibilității prezumării existenței sine die a unei stări de discriminare pentru viitor, la data formulării noii cererii această stare de discriminare devine deja un fapt trecut demonstrabil. Situația de fapt și de drept a rămas neschimbată de la data pronunțării deciziei civilă nr.
383/R/(...) și până la data intrării în vigoare a Legii 330/2009, ulterior pensionării recurentului reclamant - (...).
Ca atare, față de cele de mai sus, C. reține că, față de lipsa identității de cauză, cerută de art. 1201 cod civil ( în forma incidentă la data sesizării instanței), nu poate fi reținută incidența autorității de lucru judecat, hotărârea instanței de fond apărând ca nelegală sub acest aspect.
În ceea ce privește fondul cauzei, C. reține că în mod neîntemeiat prima instanța a concluzionat în sensul inexistenței unei discriminării.
În primul rând, așa cum s-a arătat mai sus, situația de discriminare existentă la data de 24 februarie 2009, constatată irevocabil de C. de A. C. prin decizia civilă nr. 383/R/(...), a continuat și ulterior acestei date, perpetuându-se până în momentul pensionării recurentului reclamant. Ca atare, statuările făcute de curte rămân valabile, fiind deplin aplicabile și perioadei de referință din acest dosar.
Pe de altă parte, C. constată că cererea reclamantului trebuie soluționată prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O. nr. 1., interpretate în lumina deciziilor C. C. a României nr. 819, 820,
821 din 2008, având în vedere și celelalte temeiuri de drept invocate de reclamanți, și anume, printre altele, art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturileeconomice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din L. nr.
53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii), în mod corect a apreciat în sensul existenței discriminării reclamanților în raport de situația comparabilă categoriei socio-profesională din care aceștia fac parte, luată ca termen de comparație.
Astfel, chiar în situația în care instanțele nu se mai pot raporta la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O. nr. 1., considerate, așa cum a arătat și instanța de fond, neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, soluționarea cauzei trebuie făcută cu cercetarea temeiniciei pretențiilor și în raport de celelalte temeiuri juridice invocate.
Se constată, așadar, că dreptul reclamantului de a nu fi salarizat discriminatoriu trebuie constatat în raport cu dispozițiile legale menționate.
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare, despăgubirile fiind solicitate potrivit dreptului comun al muncii, art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție.
Instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
Același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie conform art. 329 alin. 3 C.pr.civ., prin D. nr. X. mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. E. foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a C. C. prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (D. nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile C. muncii (lege organică) și ale C.i pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Într-adevăr, conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată suntindependente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale P.ui nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile C. C.), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr. 47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Drept urmare, se apreciază că se impune analizarea în concret a pretențiilor reclamantului. Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr. 2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D.
Art. 2 pct. 2 din C. nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii D. și D. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar că pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc., ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza O. nr. 2. are aceeași calificare.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu,
200 E., sunt supuși unor presiuni și pericole mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.
10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 E., un litigiu de reorganizarejudiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu s-a putu spune că litigiile aflate pe rolul Î. C. de C. și
Justiție care sunt lucrate anterior, în fond și apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporită față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D. sau D.
Având în vedere aceste considerente , C. apreciază ca fiind fondate în parte pretențiile reclamantului, pentru perioada (...) - (...).
În ceea ce privește însă obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor drepturi, C. de A. reține că prin D. nr. 10 din 19 septembrie 2011, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 786 din 4 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat cu caracter obligatoriu conform art.3307 alin.4 C.pr.civ., următoarele: „Pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, în considerarea celor ce succedă. Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nici o obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor Legii nr. 315/2006. E. adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia. Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de 19 lit. a), g), h) și i) din L. nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 și 13 din Hotărârea G. nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare. În plus, art. 3 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile C. de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie. În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat. Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului. În consecință, dispozițiile analizate ale art. 19 din L. nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine M. F. P. în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice(…) În concluzie, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată, și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă."; Deși obiectul recursului în interesul legii l-a constituit cererea de chemare în garanție formulată împotriva M. F. P., având ca obiect alocarea de fonduri sau rectificări bugetare, iar în prezenta cauză Ministerul Finanțelor Publice are calitate de pârât, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice se urmărește aceeași finalitate ca și prin cererile de chemare în garanție formulate de instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite, C. de A. constată că sunt pe deplin aplicabile statuările obligatorii ale instanței supreme din D. menționată referitoare la rolul M. F. P. în procesul de execuție bugetară și căile de urmat de salariați pentru executarea creanțelor, în sensul că nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță. Față de considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civilă raportat la art. 304 pct.9 C.pr.civilă, C. va admite în parte recursul declarat de reclamantul C. T. împotriva sentinței civile nr. 2182 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că va admite în parte acțiunea formulată dereclamantul C. T. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Maramureș, C. de A. C. și Ministerul Justiției și în consecință va obliga pârâții Tribunalul Maramureș, C. de A. C., Ministerul Justiției la plata în favoarea reclamantului C. T. a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizația acestuia și cea a funcției similare din cadrul D. - D. pentru perioada (...) - (...) , sume actualizate cu rate inflației la data plății efective. 2. Cu privire la recursul formulat de pârâta C. de A. C. C. notează că prin sentința atacată fost obligat pârâtul Tribunalul Maramureș să-i elibereze reclamantului o adeverință privind veniturile salariale brute avute anterior pensionării anticipate în care să fie incluse: sporul de 30, respectiv 40% din indemnizația brută lunară ce i-a fost recunoscut pentru perioada anilor 2003-2006 prin S. C. nr. 119 din (...) a T.ui M.. Față de această dispoziție, C. notează că pârâtul obligat la eliberarea adeverinței în litigiu este Tribunalul Maramureș, și nicidecum C. de A. C. Or, potrivit art.36 alin.1 din L. 304/2004 republicată, tribunalele sunt instanțe judecătorești cu personalitate juridică , ca atare subiect de drept atât din punct de vedere al dreptului substanțial, cât și al celui procesual. Ca atare, în condițiile în care recursul formulat de pârâta C. de A. vizează strict o obligație ce incumbă unui alt pârât, ce nu a înțeles să exercite calea de atac a recursului, se reține lipsa de interes a acestui recurent în a ataca modul de soluționare a unui petit în care nu figura ca pârât. În lipsa unui cadru procesual corect stabilit, instanța de recurs nu poate depăși acest impediment procedural pentru a trece la analiza pe fond a criticilor formulate de recurenta pârâtă C. de A. C. În consecință, față de cele de mai sus, în temeiul art. 312 C.pr.civilă, va fi respins recursul declarat de pârâta CURTEA DE APEL CLUJ împotriva aceleiași sentințe. PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite în parte recursul declarat de reclamantul C. T. împotriva sentinței civile nr. 2182 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantul C. T. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Maramureș, C. de A. C. și Ministerul Justiției și în consecință: Obligă pârâții Tribunalul Maramureș, C. de A. C., Ministerul Justiției la plata în favoarea reclamantului C. T. a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizația acestuia și cea a funcției similare din cadrul D. - D. pentru perioada (...) - (...), sume actualizate cu rata inflației la data plății efective. Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Respinge recursul declarat de pârâta CURTEA DE APEL CLUJ împotriva aceleiași sentințe. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 5 aprilie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI G. L. T. I. R. M. D. C. G. G. N. N. Red.DCG Dact.SzM/3ex.
| ← Decizia nr. 4045/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1900/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
