Decizia nr. 168/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 168/R/2012
Ședința publică din data de 17 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. L. AL Î. P. C. împotriva sentinței civile nr. 3997 din 29 septembrie 2011 a Tribunalului C., pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâta intimată G. „. C. N., G. „. C. N., G. „. P. C. N., G. „. C. C. N., C. LOCAL AL M. C. N. și P. M. C. N., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că intimatul P. M. C. N. a formulat întâmpinare în cauză, înregistrată la dosar la data de 15 decembrie
2011.
Constatându-se că s-a solicitat judecata în lipsă atât de recurentă cât și de intimatul P. M. C. N., Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A asupra recursului civil de față, reține:
Prin acțiunea formulată de reclamantul S. L. AL I. P. C. în numele membrilor de sindicat indicați în tabelele anexate cererii, a chemat în judecată pe pârâții G. „., G. „., G. „. P., G. „. C., C. LOCAL AL M. C.-N. și P. M. C.-N. solicitând obligarea unităților de învățământ să calculeze drepturile salariale fără aplicarea diminuării de 25 % prevăzute de L. nr. 1. și să restituie diferența dintre drepturile salariale astfel calculate și drepturile salariale efectiv încasate, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data efectivă a plății, pe întreaga perioadă cât membrii de sindicat au avut drepturile salariale diminuate potrivit Legii nr. 1., obligarea pârâților C. LOCAL AL M. C.-N. și P. M. C.-N. la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale obiect al prezentei cauze.
În motivarea acțiunii se arată în esență că aceasta reținere din salariuîncalcă dispozițiile Constituției R., art. 11, art. 20, art. 44, art. 47, respectiv dispozițiile Primului Act Adițional la C. E. pentru Apărarea D. ai L.tăților
Fundamental la care U. E. prin T. de la L. a aderat și care devine obligatorie și pentru R..
Pârâții P. și C. Local al M. C.-N. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr. 3997 din (...) a Tribunalului C. pronunțată în dosar
nr. (...), a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive și acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că dinadeverințele depuse rezultă faptul membrii de sindicat au fost angajații pârâtelor în perioada (...)-(...).
Potrivit art. 20 din L. 215/2001, municipiile sunt unități administrativ- teritoriale, persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină, conform art.21, reprezentate în justiție de primar - art. 21 alin. 2 și art. 62 din lege.
Art. 23 din lege definește autoritățile administrației publice, consiliile municipale fiind autorități deliberative și primarul - autoritate executivă. În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 36 alin. 2, lit. d, consiliul local asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, în limita competenței sale și în condițiile legii. În executarea atribuțiilor prevăzute de art.63 din lege, primarul propune consiliului local proiectul de buget pe care îl supune spre aprobare consiliului local.
Conform prevederilor art. 16 din H.G nr. 2192/2004 finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse potrivit legii, această finanțare cuprinzând și cheltuielile de personal conform art. 19.
Coroborând acestei prevederi legale rezultă că și anterior intrării în vigoare a OG 37/2008 unitatea administrativ teritorială, prin P. și C. Local aveau atribuții privind finanțarea cheltuielilor de personal din învățământul preuniversitar de stat , de unde rezultă și calitatea procesuală pasivă a acestor pârâți în prezenta cauză.
Potrivit prevederilor art. 1 și 2 din L. nr. 118 din 30 iunie 2010
(*actualizată*) - privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunarede încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
De asemenea la art. 2 lit. b) din L. nr. 118 din 30 iunie 2010 se prevede că drepturile prevăzute la art. 104 alin. (3) și art. 107 alin. (4) din L. nr.
128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completărileulterioare, se reduc cu 25%.
Cu privire la aplicarea măsurii de reducere a cuantumului brut lunar al salariului reclamanților, instanța a făcut o analiză a textelor de lege aplicabile speței în cauză în raport de legislația națională, de jurisprudența C. C. a R. și a C. E. a D. O.
Prin Decizia nr. 871. referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii 1. Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile acestei legi sunt constituționale în raport de criticile formulate, fiind redate în cuprinsul sentinței paragrafe relevante din considerentele C., reținându-se și concluzia C. că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizației/soldei cu
25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.
Dispozitivul și considerentele deciziei instanței constituționale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.
Cu privire la cazul concret al Legii nr.1., s-a ajuns la concluzia că prin deciziile sale, Curtea Constituțională a constituționalizat aceste dispoziții legale.
Chiar dacă Curtea constituțională s-a pronunțat deja cu privire la constiționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedecă instanța de judecată să ajungă la concluzia ca aplicarea acestei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare C.i.
În acest context, instanța a analizat cauza și din perspectiva Protocolului nr. 1 din C. E. a D. O. și constată că în jurisprudența de la S., există cauze tratate și sub aspectul drepturilor salariale, a dreptului de a primi în viitor un salariu într-un anumit cuantum.
Raționamentele jurispriudențiale aplicate în această materie pot fi utile când analizăm speța de față. (Cauzele V Eskelinen contra Finlandei, cauza
Kahko contra Ucrainei).
În aceste spețe, Curtea a analizat cauzele sub aspectul proporționalității măsurii luate de stat. În acest sens s-a avut în vedere marja de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în acesta materie. Se arată în plus că aceasta marjă poate fi chiar mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezulta din consecințele pe care criza economica internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Totuși, Curtea a apreciat că pot fi luate în considerare, pentru stabilirea unor despăgubiri în cazul scăderii veniturilor, circumstanțele concrete ale salariatului din perspectiva a trei criterii, și anume: caracterul discriminatoriu al măsurii de reducere , gravitatea măsurii ( lipsirea totala de drept sau reducerea sa într-o măsura care să-i afecteze substanța ) și efectele particulare ale acestei măsuri în cazul concret al reclamantului.
În aceste condiții s-ar putea ajunge, în anumite situații, la concluzia încălcării C.i atunci când în circumstanțele concrete ale unui caz dat, salariatul va suporta o sarcina disproporționată și excesivă spre exemplu pe lângă reducerea de 25 % mai exista și alte pierderi de venituri,situație financiară a familiei ar fi grav afectată nemaiputând fi plătite rate, întreținere, salariatul fiind astfel lipsit de mijloace de subzistență.
În speța de față instanța a apreciat că nu sunt întrunite aceste condiții, nefiind aduse în discuție situații concrete dificile din punct de vedere financiar cu privire la salariații membrii de sindicat, astfel că instanța, în temeiul art.283 și următoarele din Codul Muncii, a respins acțiunea acestuia ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitândmodificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esență, că reținerea din drepturile salariale s-a efectuat atât asupra drepturilor salariale cuvenite pentru munca prestată, cât și asupra drepturilor salariale reprezentând indemnizația de concediu de odihna.
Un terț nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare, respectiv, statul, un terț raportat la contractul individual de munca încheiat intre angajator și salariat nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin editarea unei legi în acest sens, căci protecția juridica a raportului juridic de munca stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar cat și pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.
Astfel, deși nu au fost emise decizii, respectiv nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de munca de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorate conform contractului individual de munca, plătind numai o parte din ceea ce împreuna cu salariații săi convenise conform contractului.
Aceasta reținere din salariu încalcă dispozițiile Constituției R.. respectiv art. 16 alin. 1, art. 20, art. 44, art. 47.
Prin reținerea drepturilor salariale se mai încalcă dispozițiile Primului
Act Adițional la C. E. pentru Apărarea D. al L.tăților Fundamental la care U. E. prin T. de la L. a aderat și care devine obligatorie și pentru R.. Conform acestei Convenții și interpretării date prin jurisprudența C. E. a D. O., creanțele salariale sunt bunuri în sensul Întâiului Protocol Adițional și se bucura de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate.
Recurenții apreciază că sunt încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de „. îmbracă, în situația de față, natura unui drept patrimonial, respectiv „. interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică"; (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor, care echivalează cu o expropriere. Mai mult, a fost încălcata și „speranța legitimă";, dreptul la o coerență și siguranță legislativă.
De asemenea, se încalcă și prevederile Declarației Universale a D. O., art. 17, cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 privind dreptul la o retribuire echitabila și la protecție sociala, precum și art. 25 pct. I privind dreptul la un nivel de trai decent, totodată, prevederile Cartei Sociale E. Revizuite ratificata de R. în 1999, art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la munca, art. 4 privind dreptul lucrătorilor la o salarizare echitabila, art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor.
În drept s-a invocat prevederile art. 304 pct. 9, art. 312 C.pr.civ., art. 40. alin. (2). lit. c) 154, 269 alin. 1 și 283 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, ale art. 998 și 999 Cod civil. art. 17.23 pct. 3 și 25 pct. 1 din Declarația Universala a
D. O.
Prin întâmpinările formulate pârâții intimați P. și C. local al mun. C.-N. au solicitat respingerea recursului.
Au fost reiterate considerentele dezvoltate și în fața instanței de fond pentru susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, punctându-se că pentru alocarea de fonduri, este necesar ca sumele care se cuvin personalului din unitățile de învățământ să fi fost calculate în mod corect, să fi fost prevăzute în bugetul de stat, din acesta, sumele destinate cheltuielilor de personal să fi fost repartizate și virate în contul bugetului local. Sunt citate prevederile art. 63 alin.4 lit. a din L. nr.(...), art. 37, 38, 39 alin. 6, 50 alin. 2 lit. a din L. nr. 273/2006, art. 104. alin 2, 5 și 6 din L. nr. 1/2011.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr.128/1997, unitățile de învățământ au calitatea de angajator al personalului didactic, având astfel obligația de a calcula și achita drepturile salariale ale acestora.
În subsidiar, se solicita respingerea recursului ca neîntemeiat, arătându- se că L. 1. reprezintă un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudenței C. E. a D. O. de la S. A. stabilității economice a tarii și apărarea siguranței naționale reprezintă noțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de "cauza de utilitate publica";, fiind întemeiată soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, având în vedere marja de apreciere pe care Curtea E. a D. O. o lasă statelor în stabilirea propriilor politici de redresare economica, încât masurile adoptate au avut ca scop realizareaunei reforme a sistemului economic prin reducerea salariului cu 25% pe o perioada limitativ stabilita, având în vedere exigentele de interes general.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Se subliniază în recurs faptul că reținerile salariale contestate au vizat atât drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată, cât și indemnizația de concediu de odihnă.
Or, în materia reducerii indemnizației de concediu de o dihnă aferente
anului șco lar 2009-2010, datorată legal personalului didacti c și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, s-a pronunțat prin decizia în interesullegii nr. 20/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând „că dispozițiile art.
1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibruluibugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea G. nr.
250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect
acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009 -
2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., respectiv 3 iulie 2 010";.
Coroborând statuările din dispozitiv cu considerentele ce le însoțesc și prin care se afirmă că „. după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului
didactic și didactic auxiliar din învăț ământul preuniversitar de stat pentru
concediul efectuat d upă această dată (3 iulie 2010) se imp une a fi dimin uată proporțional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul";, se conturează concluzia că diminuarea indemnizației de concediu pentru personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat în mod legal a fost diminuată pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011.
Curtea de apel constată că față de dezlegările date de Înalta Curte de
Casație și Justiție problemei de drept în dezbatere, ce se impun cu titlu obligatoriu instanțelor potrivit art. 3307 alin. 4 C.proc.civ., nu se poate trece la analiza motivelor de recurs cărora li se dă dezlegare prin menționata decizie în interesul legii, acestea apărând nefondate pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011 în lumina statuărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cât privește motivul de recurs vizând pretențiile aferente perioadei septembrie - decembrie 2010, și acesta este nefondat. Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., citat in extenso în considerentele sentinței recurate. Practic, singurul considerent pentru care reclamanții afirmă încălcarea drepturilor lor prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1. este că le este încălcat, în acest mod, dreptul la protecția proprietății, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, prin decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate. S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular. Curtea își însușește aceste considerente. Motivele de recurs prin care se invocă neconstituționalitatea Legii nr. 1. urmează a fi înlăturate, în considerarea faptului că prin decizia nr. 8., în cadrul controlului apriori de constituționalitate, Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, Curtea Constituțională a R. fiind forul decizional în materia constituționalității legilor. Cât privește motivele de recurs prin care se invocă încălcarea, prin aplicarea prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a Declarației Universale a D. O., art. 17, cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 privind dreptul la o retribuire echitabila și la protecție sociala, precum și art. 25 pct. I privind dreptul la un nivel de trai decent, prevederile Cartei Sociale E. Revizuite, art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la munca, art. 4 privind dreptul lucrătorilor la o salarizare echitabila, art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor, sunt valabile considerentele expuse în cele ce preced cu privire la încălcarea dreptului la protecția proprietății în baza art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Raportat la motivul de recurs prin care se invocă discriminarea reclamanților în comparație cu angajații din sectorul privat, Curtea reține următoarele: Pentru ca o faptă să poată fi calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții: - existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile; - existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință; - existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr. 137/2000, republicată. - tratamentul diferențiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate și necesare. - tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții politice. În speță, nu este întrunită prima condiție din cele enunțate, anume, cea a situației comparabile în care să se afle categoria luată ca termen de comparație de către reclamanți: cea a angajaților din sectorul privat. În mod evident, angajații din sectorul public nu se găsesc într-o poziție comparabilă cu cei din sectorul privat, elementele de diferențiere fiind multiple, și în primul rând, sursa de finanțare a cheltuielilor cu salariile. Ca atare, angajații din sectorul bugetar, sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator. În sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. M.ifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat. Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamanților, având ca obiect plata diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul Legii nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare. Față de toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclam. S. L. din Învățământ P. C. împotriva sentinței civile nr. 3997 din (...) a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședință publică din 17 ianuarie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. G.-L. T. N. N. GREFIER, Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond.E. B.
| ← Decizia nr. 3222/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2091/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
