Decizia nr. 17/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 17/R/2012
Ședința din 09 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘED.TE : D. G. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : L. D.
G. : C. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții C. LOCAL B. S., P. O. B. S., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 1571 din 16 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. L. D. Î. M., și pe pârâta Ș. CU C. I-V. B. S., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în temeiul art. 242 alin. 2
C.proc. civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 2 C.pr.civ., invocă ca motive de ordine publică, incidența în cauză a Deciziei nr. 20 din 17 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recursul în interesul legii, conform căreia „dispozițiile art.1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, raportat la art.150 (fost art. 145) din Codul Muncii, art.103 lit. a) din L. nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art.7 din H. G. nr.250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-
2010, după intrarea în vigoare a Legii nr.1., respectiv 3 iulie 2010";.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1571/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr.(...), a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. F. P., invocată de acesta prin întâmpinare.
A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. orașului B. S. și C. Local B. S. invocată de aceștia prin întâmpinare.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul S. L. din Învățământ M., în contradictoriu cu pârâții Ș. cu clasele I-V. nr. 2 B. S., C. Local B. S., I. P.ui orașului B. S. și M. F. P.
A fost obligată pârâta Ș. cu clasele I-V. nr. 2 B. S. să calculeze și să plătească indemnizația de concediu de odihnă aferentă anului școlar 2009-
2010, pentru membrii de sindicat reprezentați de reclamant: B. F., B. T. Z., B.
E., C. N., C. A., C. V., C. Ana, C. I., C. D., D. D., D. V., F. H., H. V., I. R., K. A., L. A., M. M. C., P. N., P. G., R. A., S. M., S. M., T. I., T. Lia F., T. M., T. O., V. A., Z. D., A. Ana, I. M., V. N. și R. M. în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de L. nr. 1., actualizată în funcție de indicele de inflație la data efectivă a plății.
Au fost obligați pârâții C. Local B. S., P. O. B. S., C. Local B. M. și P. municipiului B. M. să asigure unităților de învățământ sumele necesare pentru plata diferențelor mai sus-menționate.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să asigure fondurile necesare ordonatorilor de credite în scopul îndeplinirii obligației de plată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit art. 19 din L. nr. 500/2002, privind finanțele publice, pe care se fundamentează pretențiile reclamantului împotriva acestui pârât, M. F. P. coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, respectiv finanțarea de bază ce interesează în speță, se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale, instanța apreciază că legitimarea procesuală pasivă a M.ui F. P. este conferită de prevederile legale evocate și, ca urmare, va respinge excepția invocată de acesta.
Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului P. orașului B. S. și a pârâtului C. Local B. S., instanța a reținut următoarele: Potrivit art. 1 din H.G. 538/2001 „începând cu anul 2001 cheltuielile privind finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază acestea își desfășoară activitatea, cu excepția cheltuielilor suportate de la bugetul de stat";.
Art. 167 al. 3 din L. 84/1995 Finanțarea de bază a unităților de învă-
țământ preuniversitar de stat care cuprinde și cheltuielile de personal în catego- ria cărora se înscriu și primele de vacanță se asigură prin bugetele locale ale u- nităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ.
Apoi, potrivit art. 36 al. 4 din L. nr. 215/2001, consiliul local aprobă la propunerea primarului bugetul local, iar potrivit art.23 al.1 din aceeași lege au- toritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în co- mune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și munici- pale, ca autorități deliberative și primarii, ca autorități deliberative.
Pârâtul C. Local B. S. a fost chemat în judecată ca pârât datorită calității de finanțator ai instituției de învățământ, iar P. în calitate de ordonator principal de credite.
Legitimarea procesuală a acestora nu trebuie analizată strict din pers- pectiva raporturilor juridice de muncă, ci trebuie raportată și la dispozițiile lega-le menționate care stabilesc în sarcina consiliului local obligația de a suporta toate cheltuielile de personal, iar în persoana primarului calitatea de ordonator de credite.
Față de aceste considerente, instanța va respinge excepțiile lipsei calității procesuale active invocate de P. orașului B. S. și C. Local B. S.
Trecând la soluționarea fondului cauzei, examinând actele de la dosar tribunalul a constatat următoarele:
Membrii de sindicat reprezentați de reclamant sunt cadre didactice, la u- nitățile școlare pârâte în cauză. Pentru anul 2009-2010 aceștia au beneficiat de concediu de odihnă.
Potrivit art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997, personalul didactic benefi- ciază de „. anual cu plată, în perioada vacanțelor școlare, respectiv universitare, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale.";
Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul I. Ș. al județului M. 2008-2009, în vigoare și pentru anul 2010, se prevede că pe durata concediului de odihnă salariații vor primi o indemnizație ce reprezintă media zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu. I. nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă. I. de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediu de odihnă, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 145 alin.3 din Codul muncii, indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile anterior plecării în concediul de odihnă.
Pentru membrii de sindicat reprezentați în prezenta cauză, indemnizația de concediu de odihnă trebuia plătită cu cel puțin 5 zile anterior datelor de (...),
(...), (...), (...), (...).
D. actele depuse la dosar și din adeverința eliberată de unitatea școlară, se constată că indemnizațiile de concediu au fost plătite în (...).
Față de cuantumul indemnizației la care membrii de sindicat sunt în- dreptățiți, raportat la modalitatea de calculare a acesteia, așa cum este preciza- tă în art. 28 alin.4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivelul I. Ș. al județului M. 2008-2009, indemnizația plătită efectiv a fost diminuată cu 25%.
Potrivit art. 1 din L. nr. 1., „cuantumul brut al salariilor/solde- lor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în con- formitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de U. a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
L. nr. 1. a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 441/(...), data intrării în vigoare a acesteia fiind (...).
În condițiile în care plata indemnizației de concediu pentru membrii de sindicat reprezentați de reclamant trebuia să se facă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1., după modalitatea de calcul a acesteia așa cum deja s-a arătat, diminuarea cuantumului acesteia cu 25% este greșită. Chiar dacă plata efectivă a indemnizației s-a făcut după intrarea în vigoare a Legii nr.1., cuantumul acesteia trebuia să rămână cel rezultat din calculul anterior, fără aplicarea diminuării de 25%.
Față de aceste considerente, instanța a apreciat întemeiată cererea recla- mantului și a admis-o așa cum a fost formulată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții P. O. B. S. și C. local al orașului B. S. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice .
Prin recursul declarat de pârâții P. O. B. S. și C. Local al orașului B. S. s-asolicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii împotriva lor,invocând excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de inexistența raporturilor de muncă dintre recurenți și membru de sindicat.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitatmodificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii împotriva sa, invocându-se excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de decizia nr. 1. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de A. va admite recursurile pentru următoarele considerente:
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice este întemeiat.
Astfel, prin decizia nr. 10/(...) în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție că:
„În aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la
19 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2. privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M.ui F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.
În acest sens, instanța supremă a reținut că:
„În mod constant în doctrină și jurisprudență, în interpretarea dispozițiilor art. 60 din Codul de procedură civilă, s-a afirmat că instituția cererii de chemare în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire și poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convențional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părți, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.
Totodată, pretențiile reclamantului împotriva pârâtului și ale acestuia din urmă împotriva chematului în garanție generează două procese distincte, iar avantajul instituției chemării în garanție este acela al evitării unui proces ulterior, întrucât instanța rezolvă atât cererea principală, cât și cererea de chemare în garanție printr-o singură hotărâre - cu excepția reglementată de art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, respectiv atunci când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, situație în care instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate în mod separat.
Pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, în considerarea celor ce succedă.
Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul
Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesulbugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor nr. 3..
Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor
Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de 19 lit. a), g), h) și i) din L. nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de 3 alin. (1) pct. 6-8, 11 și 13 din H. G. nr.
34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
În plus, art. 3 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul
Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
În consecință, dispozițiile analizate ale 19 din L. nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1-4 din Ordonanța G. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine M.ui F. P. în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sau la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar.
În concluzie, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată, și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau dedespăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă.";
Având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanță supremă acestei probleme de drept conform art.3307 alin.3 C.pr.civ. Curtea de A. va admite recursul în baza art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii acțiunii formulate împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive. Recursurile declarate de pârâții C. Local al O. B. S., P. O. B. S. În conformitate cu dispozițiile art.16 din HG nr.2192/2004 „cheltuielile privind finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale în a cărora rază acesta își desfășoară activitatea, cu excepția cheltuielilor suportate de la bugetul de stat";. Art. 167 din L. nr. 84/1995 a învățământului prevede că „(1) Unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror raza își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii. (2) Finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat cuprinde: finanțarea de bază și finanțarea complementară. (3) Finanțarea de bază asigură desfășurarea în condiții normale a procesului de învățământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naționale. Finanțarea de bază se asigura prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale";. În cauza dedusă judecății, calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât P. O. B. S. rezidă din dispozițiile art. 36 alin. (4) lit. a) din L. nr. 215/2001, care stabilesc că consiliul local este cel care aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. În plus, conform art. 4 alin. (1) din HG nr. 1618/2009 privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțate din bugetele locale, pe baza standardelor de cost pe elev/preșcolar pentru anul 2010 „consiliile locale răspund de repartizarea sumelor și aprobarea bugetelor pentru fiecare unitate de învățământ cu personalitate juridică";. P. își justifică, de asemenea, calitatea procesuală pasivă, prin prisma faptului că a fost chemat în judecată în calitate de ordonator principal de credite al bugetului orașului conform art. 63 alin. (4) lit. a) din L. 215/2001 și, în mod evident, în calitate de reprezentant al unității administrativ teritoriale, art. 62 alin. (1) din L. administrației publice locale prevăzând expres că „primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție";, cele două atribuții neputând fi disociate. În cauză, pârâții recurenți au fost chemați în judecată tocmai în temeiul obligației de suportare a cheltuielilor privind finanțarea instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat și a calității lor de ordonator principal de credite și de finanțator al instituției de învățământ. Cu toate acestea, deși nu este întemeiată excepția invocată de recurenți, în cauză este incidentă decizia nr. 20/(...), prin care, în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit de Înalta Curte de Casație și Justiție că: „Dispozițiile 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare,raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din H. G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a nr. 1., respectiv 3 iulie 2010."; În acest sens, instanța supremă a reținut că: „Algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) din L. nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, pentru celelalte categorii de salariați, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul. Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii G. nr. 250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...), indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu. D. interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează. Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată. O altă interpretare juridică ar conduce la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pentru că indemnizația de concediu înlocuiește salariul (care devine scadent pe măsura prestării activității), motiv pentru care aceasta devine scadentă în aceeași modalitate. În caz contrar, salariatul aflat în activitate, după data de 3 iulie 2010, ar obține venituri salariale inferioare celor obținute de salariatul care se află în concediu de odihnă în aceeași perioadă. Cu alte cuvinte, chiar dacă 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil. Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise înaplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii G. nr. 250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...), prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu. Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ. Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu. În altă ordine de idei, prin aplicarea 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O. Astfel, la data adoptării nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010. Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor. Cu privire la prima regulă enunțată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul C. în ceea ce privește indemnizația cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010. În urma analizării jurisprudenței Curții Europene a D. Omului nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, și indemnizația de concediu) reprezintă un "bun". Pe de altă parte, se reține faptul că nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului. De altfel, în jurisprudența instanței de la S. în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare. În H. din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea E. a D. Omului a statuat următoarele: "C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...]. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre). În H. din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că: "[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspendasau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre). Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma C., de a stabili politica economică și socială a țării (H. din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii). De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (H. din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M.u contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția G. prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de P. cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și: H. nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza Străin și alții împotriva României; H. din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României; H. din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României). Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un "bun" în sensul C., se apreciază că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. europeană a drepturilor omului. În analiza respectării regulii anterior amintite se reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, H. din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului. În jurisprudența Curții Europene a D. Omului se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (H. din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; H. din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții contra Austriei, paragraful 53). Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (H. din 12 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (H. din 20 iunie 2002, pronunțată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărâreapronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, citată mai sus, paragraful 39). Privită prin prisma acestor principii, se apreciază ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate. În plus, conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o. Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală. În acest sens se reține că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută în nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a D. O. Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile Curții Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale. Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, se apreciază că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (H. din 20 noiembrie 1955, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei). Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea E. a D. Omului a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. (...); H. din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei). În caz contrar, după cum s-a pronunțat deja Curtea E. a D. Omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din C., cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în contextexcepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin C. (Cauza Străin și alții împotriva României). În altă ordine de idei, se reține faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin C. (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului). În cauza de față, în raport cu modul de constituire a indemnizației de concediu, nu se poate aprecia că reclamanții dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizație de concediu într-un cuantum nediminuat. În concluzie, întrucât după intrarea în vigoare a nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie 2010) se impune a fi diminuată proporțional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul."; Având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanță supremă acestei probleme de drept conform art.3307 alin.3 C.pr.civ. , care operează în bloc asupra tuturor părților din cauză, Curtea de A., în baza art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., va admite în parte recursurile declarate de pârâții C. Local al O. B. S., P. O. B. S., va modifica în parte hotărârea în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții C. Local al O. B. S., P. O. B. S. și Ș. cu C. I-V. B. S. pentru pretențiile ulterioare datei de (...), menținând hotărârea sub aspectul pretențiilor anterioare acestei date. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și în parte recursul declarat de pârâții P. O. B. S. ȘI C. LOCAL B. S. împotriva sentinței civile nr. 1571 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte și, în consecință, respinge în întregime acțiunea formulată de reclamantul S. L. din Î. M., în numele membrilor de sindicat B. F., B. T. Z., B. E., C. N., C. A., C. V., C. Ana, C. I., C. D., D. D., D. V., F. H., H. V., I. R., K. A., L. A., M. M. C., P. N., P. G., R. A., S. M., S. M., T. I., T. Lia F., T. M., T. O., V. A., Z. D., A. Ana, I. M., V. N. și R. M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive; respinge acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții C. Local B. S., P. O. B. S. și Ș. cu clasele I-V. numărul 2 B. S. pentru pretențiile aferente perioadei ulterioare datei de (...). Menține restul dispozițiilor. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘED.TE JUDECĂTORI D. G. S. D. L. D. G. C. M. Red.S.D./S.M.D. 2 ex./(...) Jud.fond.C. V.
| ← Decizia nr. 1426/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3570/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
